ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7233/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea

contenciosului administrativ, reclamanta U.D. a chemat în judecată Casa

Județeană de Pensii Cluj, contestând hotărârea nr. 6897 din 22 ianuarie 2003 a

Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea

privind recunoașterea calității de persoană strămutată, în sensul prevederilor

acestui act normativ. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat în esență, că

s-a născut la 5 martie 1944, în perioada de refugiu a părinților săi, ca urmare

a Dictatului de la Viena din 1940.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 296 din 26

martie 2003, a respins acțiunea formulată. Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că actele depuse, și anume, două declarații de martor, nu sunt

suficiente pentru dovedirea calității de refugiat a părinților reclamantei și

implicit, a acesteia, atâta timp, cât celor doi martori nu li s-a recunoscut

statutul de refugiat.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs, reclamanta U.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 3398 din 22 octombrie 2003, a

admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis

cauza, spre rejudecare, la aceiași instanță.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.

145 din 2 februarie 2004, a admis acțiunea reclamantei, dispunând anularea

hotărârii nr. 6897 din 22 ianuarie 2003 și obligând pârâta, să recunoască

reclamantei, calitatea de persoană refugiată în perioada 5 martie 1944 - 6

martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești corespunzătoare, începând cu 1

aprilie 2001. Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut

că s-a dovedit situația de refugiați a părinților reclamantei și că aceasta,

minoră fiind, a avut aceeași situație.

Hotărârea pronunțată de Curtea de

Apel Cluj a fost atacată cu recurs, de Casa Județeană de Pensii Cluj,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut în esență, că soluția instanței de fond

este în totală contradicție cu dispozițiile Legii nr. 189/2000 și ale H.G. nr. 127/2002,

întrucât reclamanta s-a născut ulterior refugierii părinților, fără a-și fi

schimbat domiciliul și a fi suferit persecuții din motive etnice.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare:

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei,

care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a

părinților, față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să

trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de

aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege.

Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un

act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri

de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de

statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași

măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă, în sensul

că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri [art. 5 C. civ.].

Argumentele aduse de recurentă, prin

invocarea prevederilor Decretului nr. 31/1954, sunt străine pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

De asemenea, potrivit prevederilor art.

1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de

prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român, care în perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945, a suferit persecuții etnice, aflându-se în una

din situațiile enumerate în dispozițiile normative menționate.

Din interpretarea teleologică a

prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul, cât și scopul reglementării

îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite

de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice, în

perioada arătată.

Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste

drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au

avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, prin

persoane persecutate trebuie înțeles atât persoanele care au suferit acele

persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au suferit persecuțiile

respective în mod indirect, prin consecințele care s-au răsfrânt asupra lor.

Acesta este cazul copiiilor care

s-au născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost

strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit astfel,

toate consecințele nefavorabile care au decurs din această situație.

În cauză, este necontestat că

reclamanta, care s-a născut ulterior datei la care părinții săi au fost nevoiți

să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleași consecințe

nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit familia sa, ca urmare a

persecuțiilor etnice exercitate.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 145 din 2 februarie 2004 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 septembrie 2004.