ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1462/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la 15

octombrie 2001, la Judecătoria sectorului 1 București, reclamanta F.D. a chemat

în judecată pârâta Uniunea Artiștilor Plastici din România solicitând obligarea

pârâtei la plata echivalentului în lei a sumei de 20.000 dolari SUA,

reprezentând contravaloarea a cinci opere de artă distruse, opere ce au

aparținut reclamantei.

În cuprinsul acțiunii, reclamanta a

arătat că, în calitate de artist plastic, a creat 7 lucrări de artă, pe care

le-a predat Uniunii Artiștilor Plastici din România, în anul 2000, pentru a fi

expuse la Târgul Mondial „Hanovra 2000”. Pârâta, prin intermediul Agenției

Române de Dezvoltare, a asigurat participarea lucrărilor de artă la târgul

menționat, organizat la Hanovra în perioada 1 iunie -31 octombrie 2000.

După închiderea expoziției mondiale au

fost restituite reclamantei doar două lucrări, motivându-se că celelalte cinci

lucrări au fost sparte.

Cele cinci lucrări de artă distruse,

create din porțelan, au fost evaluate de reclamantă, prin acțiune, la câte

4.000 dolari SUA fiecare.

Temeiurile juridice invocate de

reclamantă, prin acțiune au fost dispozițiile art.139 și art. 82 din Legea nr.

8/1996 și art. 969, art. 1599-1600 C. civ.

Pârâta a înregistrat, la judecătorie, la

16 noiembrie 2001, întâmpinare, prin care a cerut respingerea acțiunii, și

cerere de chemare în garanție a Agenției Române de Dezvoltare.

Motivându-și cererea de chemare în

garanție, pârâta a arătat că în anul 2000, Agenția Română de Dezvoltare a avut

obligația de a organiza Pavilionul Român la EXPO 2000 Hanovra și în acest scop

între Uniune și Agenție a fost încheiat contractul nr. 1007 din 8 mai 2000, în

baza căruia, printre alte opere de artă, au fost predate și cele 7 creații ale

reclamantei. S-a mai arătat că, la 8 noiembrie 2000, Agenția a comunicat

Uniunii că, în urma unei furtuni ce a avut loc la 21 iunie 2000, au fost sparte

două porțelanuri creația reclamantei, iar, la 29 octombrie 2000, copilul unui

vizitator a spart alte trei opere de artă.

Judecătoria sectorului 1 București, prin

sentința civilă nr. 12786 din 30 noiembrie 2001, a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1866 din 20

decembrie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea principală

și a obligat pârâta Uniunii Artiștilor Plastici din România să plătească

reclamantei echivalentul în lei a sumei de 20.000 dolari SUA. Prin aceeași

sentință a fost admisă cererea de chemare în garanție și în consecință a fost

obligat Ministerul Dezvoltării și Prognozei (succesorul Agenției Române de

Dezvoltare) să plătească Uniunii Artiștilor Plastici suma de 20.000 dolari SUA

(în echivalent lei) despăgubiri și 303.000 lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 524 din 25 noiembrie 2003, a respins ca nefondat

apelul Ministerului Integrării Europene (succesorul în drepturi și obligații al

Ministerului Dezvoltării și Prognozei).

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs chematul în garanție Ministerului Integrării Europene

susținând, în esență, următoarele:

- asigurarea Uniunii Artiștilor Plastici

a fost plătită, pentru operele de artă, de fosta Agenție Română de Dezvoltare,

astfel încât chematul în garanție a respectat dispozițiile legale pentru

înlăturarea oricărui risc;

- Uniunea Artiștilor Plastici se află în

culpă pentru neîncasarea de la asigurator a despăgubirii de asigurare, iar

chematul în garanție nu are nici o culpă sub acest aspect;

- în

subsidiar, dacă s-ar constata culpa chematului în garanție pentru neîncasarea

despăgubirii de asigurare, această culpă este concurentă cu cea a unității

pârâte.

Recursul este întemeiat pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Instanța de apel a confirmat sentința

tribunalului cu toate că, pe parcursul procesului, nu au fost administrate

probe prin care să fie stabilită valoarea operelor de artă menționate în

cererea de chemare în judecată, instanțele acceptând, fără nici o verificare,

evaluarea făcută de reclamantă.

Fiind vorba de opere de artă despre care

reclamanta a arătat că auo valoare însemnată, era necesar ca instanțele să

cunoască părerea unor specialiști și în consecință trebuia pusă în discuția

părților necesitatea efectuării unei expertize tehnice prin care să fie

stabilită valoarea bunurilor al căror echivalent a fost solicitat prin acțiune.

Ca atare, se impune casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei la aceeași curte de apel pentru rejudecarea

apelului.

Un alt motiv de recurs care este

întemeiat este acela că decizia cuprinde motive contradictorii.

Astfel,

prima instanță a reținut, prin sentință, că nu au fost respectate clauzele

contractului încheiat la 8 mai 2000 între pârâtă și chemata în garanție (filele

40-43 din dosarul tribunalului) și în acest mod această din urmă unitate a

încălcat obligațiile ce-i reveneau potrivit art. 82 din Legea nr. 8/1996,

privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Cu toate că, respingând apelul chematei

în garanție, instanța de apel a confirmat sentința, în considerentele deciziei

au fost dezvoltate motive care vin în contradicție cu cele reținute de prima

instanță și anume s-a reținut cu privire la chemata în garanție că a luat toate

măsurile pentru înlăturarea oricărui risc, fără a i se putea imputa

neîndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau potrivit art. 82 din Legea nr. 8/1996.

Or, în atare situație era necesar ca

instanța de apel să completeze probele cerând părților să completeze dovezile

cu înscrisuri, prin care să se poată stabili dacă au fost respectate, de către

chemata în garanție, obligațiile ce-i reveneau potrivit legii privind dreptul

de autor și drepturile conexe.

Se constată, de asemenea, că instanța de

apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății. La 29 mai 2000, între

pârâtă și SC A.R. SA, ASIROM a fost încheiat un contract de asigurare, perioada

de asigurare fiind 29 mai 2000–30 noiembrie 2000. Prima de asigurare a fost,

însă, achitată de chemata în garanție, așa cum rezultă din factura fiscală și

ordinul de plată depuse la dosar, fapt necontestat de părți.

După producerea evenimentelor asigurate,

între asigurat și asigurator s-a purtat o corespondență, adresele din 28

noiembrie 2000 și din 7 decembrie ale asiguratorului fiind greșit apreciate de

instanțe. Aceste adrese trimise pârâtei trebuia apreciate prin coroborare cu

celelalte probe administrate pentru a se stabili dacă neplata despăgubirii de

asigurare s-a datorat culpei pârâtei ori o parte din culpă a aparținut și

chematei în garanție.

Nefiind examinată riguros corespondența

purtată între pârâtă și asigurator nu s-a putut verifica apărarea chematei în

garanție în legătură cu respectarea obligațiilor ce-i reveneau potrivit

contractului încheiat cu pârâta .

Numai după completarea probelor în sensul

arătat mai sus și după examinarea, prin coroborare, a dovezilor administrate,

instanța de apel va fi în măsură să aprecieze, în deplină cunoștință de cauză,

dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile a

chematei în garanție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Integrării

Europene împotriva deciziei nr. 524 din 25 noiembrie 2003 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași

curții pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie

2005.