ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2427/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Situația de fapt. În urma unui control efectuat la magazinele duty-free, aparținând reclamantei SC H.I. SRL, situate la punctul de trecere a frontierei Vama Veche, inspectorii de cadrul D.R.A.O.V. Constanța, S.S.C.V. au încheiat procesul-verbal de control nr. 16487/3362 din 30 iunie 2006, prin care s-a stabilit o datorie la bugetul de stat în cuantum de 1.033.752, 56 RON, incluzând taxe vamale, accize, TVA și drepturi fiscale accesorii. Ca urmare a obiecțiunilor formulate de SC H.I. SRL și înregistrate la D.R.V. Constanța sub nr. 17146 din 07 iulie 2006, s-a emis un nou proces-verbal, nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006, prin care, pornindu-se de la aceiași situație de fapt, a fost reținută în sarcina societății o datorie la bugetul de stat în valoare de 1.031.248 RON.

Împotriva celor două procese-verbale, SC H.I. SRL a formulat contestații, ambele depuse la D.R.V. Constanța. Cu privire la prima contestație, înregistrată sub nr. 18759 din 26 iulie 2006, D.R.V. Constanța s-a pronunțat respingând-o ca fiind lipsită de obiect, datorită faptului că primul proces-verbal a fost înlocuit cu cel ulterior. Societatea a formulat o nouă contestație, soluționată de A.N.A.F. – D.G.S.C. prin Decizia nr. 195 din 06 octombrie 2006, prin care în temeiul art. 184 alin. (1) lit. 3) și alin. (3) coroborat cu art. 186 alin. (4) C. proc. fisc., s-a dispus suspendarea soluționării contestației, până la soluționarea definitivă pe latură penală, urmând ca procedura administrativă să fie reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Ca urmare a atacării în fața instanței de contencios administrativ a Deciziei A.N.A.F. nr. 195 din 06 octombrie 2007 și a proceselor-verbale de control amintite, prin sentința civilă nr. 478 din 14 februarie 2007, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, această decizie a fost anulată, instanța obligând pârâta să continue soluționarea contestației în calea administrativă de atac. Celelalte capete de cerere au fost respinse ca prematur formulate. Față de dispozițiile obligatorii ale instanței, A.N.A.F.

a emis Decizia nr. 275 din 25 august 2008, prin care a soluționat contestația formulată de societate, în sensul admiterii parțiale a acesteia, pentru suma totală de 3.329 lei, reprezentând 1.495 lei taxe vamale, 581 lei TVA, 648 lei accesorii aferente drepturilor de import și respingerii acesteia pentru suma totală de 1.028.524 lei, reprezentând 341.331 lei taxe vamale, 234.237 lei accize, 203.727 lei TVA și 244.229 lei accesorii aferente drepturilor de import. La data de 20 octombrie 2008, reclamanta SC H.I. SRL - Filiala București, a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtele A.N.V., D.R.A.O.V.

Constanța și A.N.A.F., prin care a solicitat instanței de judecată anularea procesului-verbal de control nr. 16487/3362 din 30 iunie 2006, a procesului-verbal de control nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006 emise de D.R.V. Constanța, anularea deciziei nr. 275 din 25 septembrie 2008 emisă de A.N.A.F. și obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumei de 1.087.081 lei, cu cheltuieli de judecată. 2. Soluția și considerentele primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2256 din 27 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei SC H.I. SRL, filiala București, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește procesul-verbal de control nr. 16487/3362 din 30 iunie 2006, instanța a reținut că acesta a fost modificat, astfel cum a susținut și reclamanta, fiind emis ulterior procesul-verbal nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006, prin care, în sarcina acesteia, a fost stabilită o datorie către bugetul de stat, în sumă de 1.031.248 lei. Ca urmare obiectul acțiunii vizează numai procesul-verbal nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006 și decizia nr. 275 din 25 august 2008, prin care a fost soluționată contestația societății împotriva acesteia. Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin respectivul proces - verbal de control s-au stabilit în sarcina contestatoarei drepturi vamale în sumă totală de 1.031.248 lei reprezentând drepturi vamale, taxa pe valoarea adăugată, accize și accesorii aferente acestora pentru mărfurile comercializate în regim de duty-free, în raport cu prevederile art. 65, 66, 67, și 144 alin. (I) lit. b) și c) din Legea nr. 141/1997.

Instanța a constatat că, în mod corect organele vamale, față de situația constatată în urma efectuării controlului, comercializarea de bunuri în regim de duty-free către persoane fizice care nu figurează în evidențele poliției de frontieră sau în anumite cazuri, de către persoane ce figurează ca ieșite din țară în alte perioade decât data care figurează pe bonurile fiscale emise de reclamantă, au reținut că bonurile fiscale au fost emise de reclamantă cu încălcarea prevederilor pct. 13 din O.M.F.P. nr. 1397/2002, care prevăd elementele ce trebuie să fie conținute în mod obligatoriu de către aceste documente fiscale. Respingând, astfel, susținerile reclamantei în sensul că nu avea obligația identificării persoanelor ce au achiziționat mărfuri și că bonurile fiscale emise cuprind mențiunile obligatorii prevăzute de lege, instanța a reținut că respectivele constatări ale autorităților administrative sunt întemeiate.

Cu privire la susținerile reclamantei privind nedatorarea accizelor și TVA, instanța a reținut că sumele ce compun datoria vamală sunt formate din taxe vamale, structura datoriei vamale fiind formată din taxe vamale: comision vamal, accize și taxa pe valoarea adăugată, astfel încât în cazul respectării prevederilor legale și a condițiilor impuse, societatea nu datorează sume la bugetul de stat, în cazul nerespectării acestora, societatea datorând accize și TVA. Concluzionând, curtea de apel a reținut că actele administrative contestate sunt legale, organele vamale constatând în mod corect faptul că societatea reclamantă a beneficiat în mod eronat de facilitățile prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 104/1992, pentru mărfurile ce nu au avut o destinație internațională. 3. Motivele de recurs formulate de reclamanta SC H.I. SRL. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-au susținut în esență, următoarele critici: - hotărârea recurată este dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii și fără a cuprinde motivele care au stat la baza soluției pronunțate de instanța de fond, întrucât singurul motiv pentru care s-a stabilit suma respectivă în sarcina sa, cu titlu de datorie vamală și accesorii, a fost încălcarea prevederilor O.M.F.P.

nr. 1397/2002, fără a se indica clar și concret obligația legală încălcată; - referirile instanței de fond la definiția magazinului „duty-free” ca și la noțiunea de „cumpărător” nu sunt suficiente, câtă vreme nu s-a stabilit cui revine obligația de a lua măsurile ce se impun, astfel încât printr-un magazin duty-free să se comercializeze mărfuri doar către persoane care călătoresc înspre o destinație internațională, căci nu rezultă că este obligația vânzătorului din magazinul duty-free de a verifica personal destinația călătorilor cumpărători; - motivarea instanței de fond este lapidară, conține erori și nu a lămurit chiar acest aspect, esențial în dezlegarea problematicii în cauză, fiind de fapt simple reluări ale argumentației pârâtelor - intimate, ceea ce echivalează cu o nemotivare; - societatea reclamantă a fost sancționată fără indicarea textului de lege care stabilește în sarcina sa obligația despre care se susține că se impunea a fi fost respectată, deși responsabilitatea supravegherii accesului în zonă aparține exclusiv poliției de frontieră; - reluând toate argumentele și raționamentele prezentate și în fața instanței de fond, recurenta arată că magazinul duty-free prin amplasamentul său, nu permite, teoretic, decât accesul persoanelor care au fost deja controlate de autoritățile vamale și poliția de frontieră;

- bonurile fiscale emise de societatea reclamantă cuprind toate mențiunile prevăzute de lege, în cazul său, fiind vorba despre un magazin situat la frontiera terestră, nu aeriană, nefiind impusă obligația de verificare a destinației călătorilor, ca în cazul specific al aeroporturilor; - în fine, s-a susținut că este inechitabilă atitudinea organelor de control care nu au pus la îndoială veridicitatea listelor provenite de la P.F., organism care se bucură de o prezumție de nevinovăție, iar faptul că o parte din persoanele care figurează înscrise pe bonurile fiscale emise de societatea reclamantă nu figurează și în evidențele poliției, nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că recurenta a comercializat mărfuri către persoane care nu călătoreau înspre o destinație internațională.

4. Soluția și considerentele instanței de recurs Recursul nu este fondat. Examinând actele și lucrările dosarului și sentința atacată în raport de prevederile legale incidente, față de criticile recurentei - reclamante dar și de apărările intimatelor - pârâte formulate prin întâmpinările depuse la dosar și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să impună fie casarea, fie modificarea sentinței atacate, în considerarea celor în continuare arătate.

Astfel, cum a rezultat și din cuprinsul sentinței recurate, în cauză, societatea reclamantă a contestat legalitatea stabilirii în sarcina sa de către organele vamale a sumei de bani, cu titlul de diferențe de drepturi vamale, aferente comercializării de mărfuri în regim de duty-free într-un magazin situat la o frontieră terestră (Vama Veche) către persoane a căror situație, la momentul cumpărării mărfurilor, nu corespundea cu situația, respectiv cu evidența poliției de frontieră. O primă critică esențială a hotărârii atacate vizează nemotivarea acesteia. Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită această critică câtă vreme considerentele hotărârii atacate, chiar dacă formulate în manieră mai concisă, surprind, pe de-o parte, situația de fapt și esența problematicii puse în discuție, iar pe de alta indică motivele și argumentele pentru care s-a apreciat că actele administrativ fiscale atacate au fost legal emise.

Nu este justificată afirmația recurentei - reclamante în sensul că apărările formulate în fața primei instanțe i-au fost cu totul ignorate câtă vreme prin chiar considerentele hotărârii atacate se face trimitere la susținerile reclamantei, în contextul combaterii argumentate a acestora. Înalta Curte apreciază că și toate celelalte critici ale recurentei - reclamante, circumscrise pretinsei aplicări și interpretări greșite a legii, sunt nefondate. În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține că în cauză, raportat la prevederile legale incidente, cu referire expresă la O.M.F.P.

nr. 1397/2002, recurenta - reclamantă nu avea nici o obligație astfel cum susține, în ceea ce privește identificarea persoanelor ce au achiziționat mărfuri dat fiind regimul special al magazinului, de duty-free și având caracter de antrepozit vamal, raportat exclusiv la interpretarea prevederilor ce trimit anume la mențiunile din bonul fiscal vizând numărul cursei, în cazul transportului aerian (art. 13 din O.M.F.P. 1397/2002). Este adevărat că potrivit art. 13 din O.M.F.P. nr. 1397/2002 prevederea referitoare la numărul cursei face referire la transportul aerian, dar tot atât de adevărat este că întreagă această reglementare ce-i este aplicabilă și recurentei trebuie interpretată în sensul și în acord cu voința legiuitorului.

În măsura în care s-ar primi argumentația și susținerile recurentei, potrivit cu care, în esență, numai cele două autorități ale statului respectiv P.F. și A.V. sunt cele care nu și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau, s-ar ajunge la concluzia că nu diferă cu nimic comercializarea unor mărfuri în valută din magazinul duty-free, față de alt magazin din simplul motiv că se asumă că vânzătorul nu are obligații suplimentare de verificare, inclusiv a destinației cumpărătorilor. Ceea ce organele de control au reținut, cu temei, în sarcina societății recurente este nu modul de întocmire și de evaluare al bonurilor fiscale ci împrejurarea că nu a respectat obligația de a realiza o înregistrare reală a cumpărătorilor la datele și orele efectuării operațiunii de vânzare - cumpărare, ceea ce evident este prevăzut în textul de lege sus arătat.

Cu ocazia controlului întocmit au fost identificate persoane fizice care au cumpărat mărfuri din magazinul duty free, cu ocazia ieșirii din țară, la care însă datele de ieșire din țară, astfel cum au fost stabilite, nu corespund cu datele înscrise în bonurile fiscale și persoane fizice care de asemeni au cumpărat mărfuri în valută din magazinul duty free, dar care nu se regăsesc deloc în evidențele P.F. Vama Veche. Comercializarea mărfurilor către aceste două categorii de „cumpărători” constituie încălcarea condițiilor privind comercializarea în regim de duty free. Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte apreciază că prima instanță în mod corect a menținut actele de control contestate întrucât s-a demonstrat că respectivele înscrieri din bonurile fiscale nu corespund realității.

Constatările făcute corespund și definițiilor date prin O.M.F.P. nr. 1397/2002 noțiunilor de „magazin duty free” [(pct. 1 lit. a)] și de „cumpărători” [(pct. 1 lit. e)[, fiind evident că în astfel de depozite autorizate de Ministerul Finanțelor Publice se vând mărfuri cu amănuntul, în valută, numai persoanelor care călătoresc înspre o destinație internațională, cerință care în cauză nu s-a respectat în toate cazurile, după cum s-a dovedit. Înalta Curte apreciază, raportat la cele de mai sus, că nici una dintre criticile recurentei nu poate fi primită în condițiile în care s-a demonstrat că actele administrativ fiscale au fost emise în condiții de deplină legalitate, în limitele competențelor conferite și cu respectarea prevederilor legale incidente, demonstrându-se că societatea recurentă a comercializat și mărfuri în condițiile nerespectării O.M.F.P.

nr. 1397/2002, în sensul că mențiunile înscrise în bonurile fiscale au fost numai aparent corecte câtă vreme s-a dovedit că unele dintre persoanele respective nici nu figurau în evidențele P.F. Vama Veche. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge așadar, ca nefondat, recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC H.I. SRL, filiala București, împotriva sentinței nr. 2256 din 27 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2010.