ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2427/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2427/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

1.

Circumstanțele cauzei. Situația de fapt.

În urma unui

control efectuat la magazinele duty-free, aparținând reclamantei SC H.I. SRL,

situate la punctul de trecere a frontierei Vama Veche, inspectorii de cadrul D.R.A.O.V.

Constanța, S.S.C.V. au încheiat procesul-verbal de control nr. 16487/3362 din 30

iunie 2006, prin care s-a stabilit o datorie la bugetul de stat în cuantum de

1.033.752, 56 RON, incluzând taxe vamale, accize, TVA și drepturi fiscale

accesorii.

Ca urmare a

obiecțiunilor formulate de SC H.I. SRL și înregistrate la D.R.V. Constanța sub nr.

17146 din 07 iulie 2006, s-a emis un nou proces-verbal, nr. 17567/3602 din 12

iulie 2006, prin care, pornindu-se de la aceiași situație de fapt, a fost

reținută în sarcina societății o datorie la bugetul de stat în valoare de 1.031.248

RON.

Împotriva

celor două procese-verbale, SC H.I. SRL a formulat contestații, ambele depuse

la D.R.V. Constanța. Cu privire la prima contestație, înregistrată sub nr. 18759

din 26 iulie 2006, D.R.V. Constanța s-a pronunțat respingând-o ca fiind lipsită

de obiect, datorită faptului că primul proces-verbal a fost înlocuit cu cel

ulterior. Societatea a formulat o nouă contestație, soluționată de A.N.A.F. – D.G.S.C.

prin Decizia nr. 195 din 06 octombrie 2006, prin care în temeiul art. 184 alin.

(1) lit. 3) și alin. (3) coroborat cu art. 186 alin. (4) C. proc. fisc., s-a

dispus suspendarea soluționării contestației, până la soluționarea definitivă

pe latură penală, urmând ca procedura administrativă să fie reluată la încetarea

motivului care a determinat suspendarea.

Ca urmare a

atacării în fața instanței de contencios administrativ a Deciziei A.N.A.F. nr. 195

din 06 octombrie 2007 și a proceselor-verbale de control amintite, prin

sentința

civilă

nr. 478

din

14 februarie 2007, a Curții de Apel București,

secția

a

VIII-a contencios administrativ și

fiscal, această decizie a fost anulată, instanța obligând pârâta să continue

soluționarea contestației în calea administrativă de atac. Celelalte capete de

cerere au fost respinse ca prematur formulate.

Față de

dispozițiile obligatorii ale instanței, A.N.A.F. a emis Decizia nr. 275 din 25

august 2008, prin care a soluționat contestația formulată de societate, în

sensul admiterii parțiale a acesteia, pentru suma totală de 3.329 lei, reprezentând

1.495 lei taxe vamale, 581 lei TVA, 648 lei accesorii aferente drepturilor de

import și respingerii acesteia pentru suma totală de 1.028.524 lei,

reprezentând 341.331 lei taxe vamale, 234.237 lei accize, 203.727 lei TVA și

244.229 lei accesorii aferente drepturilor de import.

La

data de 20 octombrie 2008, reclamanta SC H.I. SRL - Filiala București, a

înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu

pârâtele A.N.V., D.R.A.O.V. Constanța și A.N.A.F., prin care a solicitat

instanței de judecată anularea procesului-verbal de control nr. 16487/3362 din 30

iunie 2006, a procesului-verbal de control nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006

emise de D.R.V. Constanța, anularea deciziei nr. 275 din 25 septembrie 2008

emisă de A.N.A.F. și obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumei de

1.087.081 lei, cu cheltuieli de judecată.

și considerentele primei instanțe

Prin

sentința

civilă

nr. 2256 din 27 mai 2009,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea reclamantei SC H.I. SRL, filiala București, ca neîntemeiată.

În

ceea ce privește procesul-verbal de control nr. 16487/3362 din 30 iunie 2006,

instanța a reținut că acesta a fost modificat, astfel cum a susținut și

reclamanta, fiind emis ulterior procesul-verbal nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006,

prin care, în sarcina acesteia, a fost stabilită o datorie către bugetul de

stat, în sumă de 1.031.248 lei. Ca urmare obiectul acțiunii vizează numai

procesul-verbal nr. 17567/3602 din 12 iulie 2006 și decizia nr. 275 din 25

august 2008, prin care a fost soluționată contestația societății împotriva

acesteia.

Pe fondul

cauzei, s-a reținut că prin respectivul proces - verbal de control s-au

stabilit în sarcina contestatoarei drepturi vamale în sumă totală de 1.031.248

lei reprezentând drepturi vamale, taxa pe valoarea adăugată, accize și

accesorii aferente acestora pentru mărfurile comercializate în regim de duty-free,

în raport cu prevederile art. 65, 66, 67, și 144 alin. (I) lit. b) și c) din

Legea nr. 141/1997.

Instanța

a constatat că, în mod corect organele vamale, față de situația constatată în

urma efectuării controlului, comercializarea de bunuri în regim de duty-free

către persoane fizice care nu figurează în evidențele poliției de frontieră sau

în anumite cazuri, de către persoane ce figurează ca ieșite din țară în alte

perioade decât data care figurează pe bonurile fiscale emise de reclamantă, au

reținut că bonurile fiscale au fost emise de reclamantă cu încălcarea

prevederilor pct. 13 din O.M.F.P. nr. 1397/2002, care prevăd elementele ce

trebuie să fie conținute în mod obligatoriu de către aceste documente fiscale.

Respingând, astfel,

susținerile reclamantei în sensul că nu avea obligația identificării

persoanelor ce au achiziționat mărfuri și că bonurile fiscale emise cuprind

mențiunile obligatorii prevăzute de lege, instanța a reținut că respectivele

constatări

ale

autorităților

administrative sunt întemeiate.

Cu

privire la susținerile reclamantei privind nedatorarea accizelor și TVA,

instanța a reținut că sumele ce compun datoria vamală sunt formate din taxe

vamale, structura datoriei vamale fiind formată din taxe vamale: comision

vamal, accize și taxa pe valoarea adăugată, astfel încât în cazul respectării

prevederilor legale și a condițiilor impuse, societatea nu datorează sume la

bugetul de stat, în cazul nerespectării acestora, societatea datorând accize și

TVA.

Concluzionând, curtea

de apel a reținut că actele administrative contestate sunt legale, organele

vamale constatând în mod corect faptul că societatea reclamantă a beneficiat în

mod eronat de facilitățile prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 104/1992,

pentru mărfurile ce nu au avut o destinație internațională.

de recurs formulate de reclamanta SC H.I. SRL.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora

s-au susținut în esență, următoarele critici:

- hotărârea

recurată este dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii și fără a cuprinde

motivele care au stat la baza soluției pronunțate de instanța de fond, întrucât

singurul motiv pentru care s-a stabilit suma respectivă în sarcina sa, cu titlu

de datorie vamală și accesorii, a fost încălcarea prevederilor O.M.F.P. nr. 1397/2002,

fără a se indica clar și concret obligația legală încălcată;

- referirile

instanței de fond la definiția magazinului „duty-free” ca și la noțiunea de „cumpărător”

nu sunt suficiente, câtă vreme nu s-a stabilit cui revine obligația de a lua măsurile

ce se impun, astfel încât printr-un magazin duty-free să se comercializeze

mărfuri doar către persoane care călătoresc înspre o destinație internațională,

căci nu rezultă că este obligația vânzătorului din magazinul duty-free de a

verifica personal destinația călătorilor cumpărători;

- motivarea instanței

de fond este lapidară, conține erori și nu a lămurit chiar acest aspect,

esențial în dezlegarea problematicii în cauză, fiind de fapt simple reluări ale

argumentației pârâtelor - intimate, ceea ce echivalează cu o nemotivare;

- societatea

reclamantă a fost sancționată fără indicarea textului de lege care stabilește

în sarcina sa obligația despre care se susține că se impunea a fi fost

respectată, deși responsabilitatea supravegherii accesului în zonă aparține exclusiv

poliției de frontieră;

- reluând toate

argumentele și raționamentele prezentate și în fața instanței de fond,

recurenta arată că magazinul duty-free prin amplasamentul său, nu permite, teoretic,

decât accesul persoanelor care au fost deja controlate de autoritățile vamale și

poliția de frontieră;

- bonurile

fiscale emise de societatea reclamantă cuprind toate mențiunile prevăzute de

lege, în cazul său, fiind vorba despre un magazin situat la frontiera terestră,

nu aeriană, nefiind impusă obligația de verificare a destinației călătorilor,

ca în cazul specific al aeroporturilor;

- în fine,

s-a susținut că este inechitabilă atitudinea organelor de control care nu au pus

la îndoială veridicitatea listelor provenite de la P.F., organism care se

bucură de o prezumție de nevinovăție, iar faptul că o parte din persoanele care

figurează înscrise pe bonurile fiscale emise de societatea reclamantă nu

figurează și în evidențele poliției, nu poate conduce, în mod automat, la

concluzia că recurenta a comercializat mărfuri către persoane care nu călătoreau

înspre o destinație internațională.

considerentele instanței de recurs

Recursul nu este fondat.

Examinând actele și lucrările

dosarului și sentința atacată în raport de prevederile legale incidente, față

de criticile recurentei - reclamante dar și de apărările intimatelor - pârâte formulate

prin întâmpinările depuse la dosar și sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate

care să impună fie casarea, fie modificarea sentinței atacate, în considerarea celor

în continuare arătate.

Astfel, cum a rezultat și din cuprinsul

sentinței recurate, în cauză, societatea reclamantă a contestat legalitatea stabilirii

în sarcina sa de către organele vamale a sumei de bani, cu titlul de diferențe

de drepturi vamale, aferente comercializării de mărfuri în regim de duty-free

într-un magazin situat la o frontieră terestră (Vama Veche) către persoane a

căror situație, la momentul cumpărării mărfurilor, nu corespundea cu situația,

respectiv cu evidența poliției de frontieră.

O primă critică esențială a

hotărârii atacate vizează nemotivarea acesteia. Înalta Curte apreciază că nu poate

fi primită această critică câtă vreme considerentele hotărârii atacate, chiar dacă

formulate în manieră mai concisă, surprind, pe de-o parte, situația de fapt și esența

problematicii puse în discuție, iar pe de alta indică motivele și argumentele pentru

care s-a apreciat că actele administrativ fiscale atacate au fost legal emise.

Nu este justificată afirmația

recurentei - reclamante în sensul că apărările formulate în fața primei

instanțe i-au fost cu totul ignorate câtă vreme prin chiar considerentele

hotărârii atacate se face trimitere la susținerile reclamantei, în contextul combaterii

argumentate a acestora.

Înalta Curte apreciază că și toate celelalte

critici ale recurentei - reclamante, circumscrise pretinsei aplicări și interpretări

greșite a legii, sunt nefondate.

În acord cu cele reținute de prima

instanță, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține că în cauză, raportat la

prevederile legale incidente, cu referire expresă la O.M.F.P. nr. 1397/2002,

recurenta - reclamantă nu avea nici o obligație astfel cum susține, în ceea ce

privește identificarea persoanelor ce au achiziționat mărfuri dat fiind regimul

special al magazinului, de duty-free și având caracter de antrepozit vamal, raportat

exclusiv la interpretarea prevederilor ce trimit anume la mențiunile din bonul

fiscal vizând numărul cursei, în cazul transportului aerian (art. 13 din O.M.F.P.

1397/2002).

Este adevărat că potrivit art. 13

din O.M.F.P. nr. 1397/2002 prevederea referitoare la numărul cursei face

referire la transportul aerian, dar tot atât de adevărat este că întreagă

această reglementare ce-i este aplicabilă și recurentei trebuie interpretată în

sensul și în acord cu voința legiuitorului.

În măsura în care s-ar primi

argumentația și susținerile recurentei, potrivit cu care, în esență, numai cele

două autorități ale statului respectiv P.F. și A.V. sunt cele care nu și-au îndeplinit

obligațiile ce le reveneau, s-ar ajunge la concluzia că nu diferă cu nimic

comercializarea unor mărfuri în valută din magazinul duty-free, față de alt

magazin din simplul motiv că se asumă că vânzătorul nu are obligații

suplimentare de verificare, inclusiv a destinației cumpărătorilor.

Ceea ce organele de control au

reținut, cu temei, în sarcina societății recurente este nu modul de întocmire și

de evaluare al bonurilor fiscale ci împrejurarea că nu a respectat obligația de

a realiza o înregistrare reală a cumpărătorilor la datele și orele efectuării operațiunii

de vânzare - cumpărare, ceea ce evident este prevăzut în textul de lege sus

arătat.

Cu ocazia controlului întocmit au

fost identificate persoane fizice care au cumpărat mărfuri din magazinul duty

free, cu ocazia ieșirii din țară, la care însă datele de ieșire din țară,

astfel cum au fost stabilite, nu corespund cu datele înscrise în bonurile fiscale

și persoane fizice care de asemeni au cumpărat mărfuri în valută din magazinul duty

free, dar care nu se regăsesc deloc în evidențele P.F. Vama Veche.

Comercializarea mărfurilor către

aceste două categorii de „cumpărători” constituie încălcarea condițiilor privind

comercializarea în regim de duty free. Contrar celor susținute de recurentă,

Înalta Curte apreciază că prima instanță în mod corect a menținut actele de control

contestate întrucât s-a demonstrat că respectivele înscrieri din bonurile fiscale

nu corespund realității.

Constatările făcute corespund și

definițiilor date prin O.M.F.P. nr. 1397/2002 noțiunilor de „magazin duty free”

[(pct. 1 lit. a)] și de „cumpărători” [(pct. 1 lit. e)[, fiind evident că în

astfel de depozite autorizate de Ministerul Finanțelor Publice se vând mărfuri

cu amănuntul, în valută, numai persoanelor care călătoresc înspre o destinație

internațională, cerință care în cauză nu s-a respectat în toate cazurile, după

cum s-a dovedit.

Înalta Curte apreciază, raportat la

cele de mai sus, că nici una dintre criticile recurentei nu poate fi primită în

condițiile în care s-a demonstrat că actele administrativ fiscale au fost emise

în condiții de deplină legalitate, în limitele competențelor conferite și cu

respectarea prevederilor legale incidente, demonstrându-se că societatea

recurentă a comercializat și mărfuri în condițiile nerespectării O.M.F.P. nr. 1397/2002,

în sensul că mențiunile înscrise în bonurile fiscale au fost numai aparent

corecte câtă vreme s-a dovedit că unele dintre persoanele respective nici nu figurau

în evidențele P.F. Vama Veche.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., se va respinge așadar, ca nefondat, recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC H.I.

SRL, filiala București, împotriva sentinței nr. 2256 din 27 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 mai 2010.