ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2930/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2930/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Prima instanță

a) Cererea de chemare

în judecată

Prin acțiunea înregistrată

la Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, reclamanții A.M.,

ș.a.,

au

solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii

constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea privind

emiterea deciziei pentru recunoașterea și acordarea sporului de 10-25% calculat

la salariul de bază și care face parte din acesta, determinat de prestarea, în

mod sistematic, a unor activități peste durata normală a timpului de lucru și

obligarea pârâtului să emită actul administrativ privind recunoașterea și

acordarea dreptului solicitat începând cu 01 decembrie 2009 și includerea în

dispozițiile de salarizare pe anul 2010.

În motivarea în fapt

a cererii, reclamanții au arătat că prin cererea nr. 1/5021/1154 din 26

februarie 2010 au solicitat emiterea unui act administrativ prin care să se

recunoască și să se acorde începând cu data de 01 decembrie 2009 drepturile

reglementate de alin. (3) art. 13 din Legea nr. 53/1991 și includerea acestora

în drepturile salariale stabilite pentru anul 2010.

Au precizat reclamanții

că în perioada 2005 - 2009 au efectuat, în mod sistematic, ore peste programul

normal de lucru, ore care nu au putut fi compensate cu timp liber corespunzător

datorită volumului mare de activitate, dispunându-se plata acestora, în

conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Până la data de 12

noiembrie 2009, data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009 privind

reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea

cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea

acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, au fost

plătite orele suplimentare, iar după această dată a rămas ca singură

alternativă compensarea cu timp liber corespunzător.

Datorită volumului de

activitate specifică posturilor și blocării ocupării posturilor vacante au

continuat să desfășoare activități peste durata normală a programului de lucru,

astfel încât numărul orelor suplimentare ce ar trebui compensate cu timp liber

este foarte mare și imposibil de recuperat.

Mai arată reclamanții

că instituția le-a achitat drepturile salariale corespunzătoare orelor

suplimentare prestate, omițând în mod voit încadrarea acestora în categoria

drepturilor prevăzute în mod explicit de alin. (3) al art. 13 din Legea nr.

53/1991.

Arată reclamanții că

au fost încadrați în categoria personalului căruia i s-au omis aplicarea

dispozițiilor art. 3 lit. c) și art. 11 din Legea nr. 330/2009, creându-se o

disproporție vădită și nejustificată între munca prestată, inclusiv orele

prestate suplimentar în mod sistematic, și drepturile salariale recunoscute de

ordonatorul principal de credit în sensul limitării forțate a drepturilor

salariale și în disprețul legii.

Potrivit

dispozițiilor art. 38 și art. 39 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, cu

modificările și completările ulterioare, „salariații nu pot

renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin

lege. Orice tranzacție prin care se

urmărește

renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea

acestor

drepturi este lovită de nulitate", salariatul având dreptul la salarizare

pentru munca depusă.

În calitate de

funcționari publici și personal angajat cu contract individual de muncă în

cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 38 și art. 39 alin.

din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, reclamanții nu pot renunța la drepturile

ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea lor este lovită de nulitate

deoarece le este garantat dreptul la egalitate în șanse și tratament.

î

n drept cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., Constituției României,

Legii nr. 53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi ale senatorilor

și deputaților, precum și salarizarea personalului din aparatul Parlamentului

României; Legii nr. 53/2003 Codul Muncii, Legii nr. 188/1999 privind statutul!

funcționarilor publici, republicată, modificată și completată, Decretul nr. 167/1958.

b) Întâmpinarea

formulată în cauză

Pârâtul Consiliul

Superior al Magistraturii a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată,

arătând că potrivit art. 63 alin. (4) din Legea 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, personalul din aparatul propriu al

Consiliului Superior al Magistraturii este salarizat potrivit dispozițiilor

legale aplicabile aceleiași categorii de personal din aparatul propriu al

Parlamentului.

A arătat pârâtul că

reclamanții au efectuat, în mod sistematic, în perioada 2007-2009, ore peste

programul normal de lucru, care, în mare parte, nu au putut fi compensate cu

timp liber, efectuându-se plata orelor suplimentare potrivit dispozițiilor

Codului Muncii.

La data intrării în

vigoare a dispozițiilor Legii nr. 329/2009, față de constrângerile bugetare

instituite la nivelul autorităților publice, orele prestate peste durata

normală a timpului de lucru nu au mai putut fi plătite, instituindu-se

modalitatea compensării cu timp liber corespunzător.

Însă, prin actul

normativ menționat, nu au fost abrogate prevederile art. 13 alin. (3) din Legea

53/1991, cu modificările și completările ulterioare, în aceste condiții, în

salariul brut pe care personalul l-a avut la data de 31 decembrie 2009, nu s-a

regăsit echivalentul salarial reprezentat de plata orelor suplimentare

efectuate peste programul normal de lucru, dar neremunerate.

c) Sentința și

considerentele primei instanțe

Prin sentința nr. 2880

din 15 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamanților împotriva pârâtul

Consiliul Superior al Magistraturii și a obligat pârâtul să emită decizia prin

care să recunoască reclamanților sporul de 10-25% pentru activități desfășurate

peste durata normală a timpului de lucru începând cu 1 decembrie 2009 și

includerea acestuia în dispozițiile de salarizare pe anul 2010.

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a reținut că potrivit art. 119 alin. (1) din

Legea nr. 53/2003, munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în

următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia. Articolul 120 alin. (1) stipulează

că, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în

termenul prevăzut de art. 119 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară

va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător

duratei acesteia.

S-a avut în vedere că

drepturile salariale corespunzătoare orelor suplimentare prestate în perioada

12 noiembrie 2009-31 decembrie 2009 nu au mai putut fi achitate datorită

intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, iar până la data de 31 decembrie 2009

nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 53/1991,

la acest moment nu se poate da curs solicitării reclamanților, deoarece

actualul ordonator de credite nu se poate pronunța retroactiv asupra existenței

și acordării dreptului pretins de aceștia.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 lit. c) din Legea 330/2009 salarizarea personalului

bugetar se realizează cu luarea în considerare a sporurilor, a adaosurilor

salariale, a majorărilor, a indemnizațiilor cu caracter general sau special,

precum și a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până

la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătorești, prin

acte de negociere colectivă, precum și prin alte modalități acestea regăsindu-se

la un nivel acceptat, potrivit principiilor acestei legi, în salariul brut sau,

după caz, în salariul de bază, în solda funcției de bază sau în indemnizația

lunară de încadrare;

Conform art. 11 din

același act normativ sistemul de salarizare reglementează remunerarea

personalului din sectorul bugetar în raport cu munca depusă, cu cantitatea și

calitatea acesteia, cu importanța socială a muncii, cu condițiile concrete în

care aceasta se desfășoară, cu rezultatele obținute, precum și cu principiile

prevăzute la art. 6.

Sistemul de

salarizare cuprinde salariile de bază, soldele funcțiilor de bază și

indemnizațiile lunare de încadrare, sporurile, premiile, stimulentele și alte

drepturi, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.

A arătat prima instanță

că în condițiile în care dispozițiile legale precitate prevăd dreptul

reclamanților la includerea în salariul de bază a sporului pentru efectuarea de

ore peste programul normal de lucru, refuzul pârâtului de a include în

dispozițiile de reîncadrare acest echivalent salarial este nejustificat.

Curtea a mai reținut

că aceste drepturi salariale au fost acordate reclamanților, astfel încât

pârâtul nu poate refuza reclamanților includerea în dispozițiile de salarizare

a acestui spor, cu atât mai mult recunoaște că nu se pot compensa cu timp liber

orele efectuate peste programul normal de lucru.

2.Instanța de recurs

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs Consiliul Superior al Magistraturii.

a) Motivele de recurs

În motivele de recurs

s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 329/2009, prin

derogare de la prevederile art. 119 din Legea nr. 53/2003, de la data intrării în

vigoare a acestei legi până la 31 decembrie 2010, munca suplimentară se

compensează prin ore libere acordate până la data de 31 decembrie 2010.

S-a precizat că

salariul lunii decembrie 2009 nu a cuprins acest spor, și ca urmare nu a fost

cuprins în salariul de bază, context în care nu sunt aplicabile prevederile

art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009.

b) Întâmpinarea formulată

în cauză

Intimații au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului cu motivarea că sporul pentru

munca suplimentară este element component al salariului de bază, pentru că

munca suplimentară nu poate fi compensată cu timp liber, că trebuia inclus

sporul de 10-25% în salariu, pentru că potrivit Legii nr. 330/2009 să nu se înregistreze

vreo diminuare a salariului brut de care au beneficiat anterior.

c) Analiza motivelor

de recurs

Situația de fapt

Reclamanții au

calitatea de personal contractul în cadrul Consiliului Superior al

Magistraturii.

Au susținut că

prestează în mod sistematic, prin natura obligațiilor de serviciu, muncă

suplimentară, motiv pentru care, în baza art. 13 alin. (3) din Legea nr. 53/1991,

au dreptul la un spor de 10-25% calculat la salariul de bază și care face parte

din acesta.

Legislația aplicabilă

Legea nr. 317/2004,

art. 63 – alin. (4):

Funcționarii publici și

personalul contractual din aparatul propriu al Consiliului Superior al

Magistraturii sunt salarizați potrivit dispozițiilor legale aplicabile

acelorași categorii de personal din aparatul Parlamentului.

Legea nr. 53/1992,

art. 13 alin. (1):

Orele prestate peste durata normală a timpului de lucru de

personalul încadrat în funcții de execuție se compensează cu timp liber

corespunzător. Dacă munca astfel prestată nu a putut fi compensată cu timp

liber corespunzător, orele suplimentare se vor salariza cu un spor din salariul

de bază astfel:

a)

50% din salariul de bază pentru primele două

ore de depășire a duratei normale a zilei de lucru;

b)

100% din salariul de bază

pentru orele următoare. Cu spor de 100% se plătesc și orele lucrate în zilele

de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu

reglementările legale în vigoare, nu se lucrează.

Alin. (2)

Munca peste durata normală a timpului de lucru poate fi

prestată și sporurile prevăzute la alin. (1) se pot plăti numai dacă efectuarea

orelor suplimentare a fost dispusă de conducătorul compartimentului sau

sectorului de activitate, fără a depăși 360 de ore anual.

Legea nr. 53/2003,

art. 119 alin. (1)Munca

suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile

după efectuarea acesteia.

Alin. (2)

În aceste condiții salariatul beneficiază de salariul

corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru.

Legea nr. 329/2009

art. 11 - Prin derogare de la

prevederile art. 119 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și

completările ulterioare, de la data intrării în vigoare a prezentei legi până

la data de 31 decembrie 2010, munca suplimentară se compensează prin ore libere

plătite acordate până la data de 31 decembrie 2010, pentru activitatea prestată

în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal în cursul anului 2009,

și până la data de 31 martie 2011, pentru activitatea suplimentară prestată în

anul 2010.

Înalta

Curte examinând actele cauzei, legislația aplicabilă și motivele de recurs,

reține:

Funcționarii

publici și personalul contractual din aparatul propriu al Consiliului Superior

al Magistraturii sunt salarizați potrivit dispozițiilor legale aplicabile

acelorași categorii de personal din aparatul Parlamentului, așa cum se dispune în

art. 63 din Legea nr. 317/2004.

Potrivit

art. 13 din Legea nr. 53/1991, orele prestate peste durata normală a timpului

de lucru se compensează cu timp liber corespunzător și dacă nu este posibilă

compensarea, orele suplimentară se salarizează cu un spor din salariul de bază.

Sporurile

aferente muncii suplimentare se pot plăti numai dacă efectuarea muncii a fost

dispusă de conducătorul compartimentului de activitate, fără a depăși 360 ore

anual.

Din

examinarea condițiilor impuse de legiuitor se constată că sporul pentru munca

suplimentară, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009 nu poate

fi acordat în toate lunile unui an, în același cuantum și în consecință nu

poate reprezenta un procent fix lunar.

Această

concluzie rezultă din prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 53/1991,

pentru că premiza o constituie dispoziția conducătorului compartimentului, iar

condiția este aceea de a nu se depăși 360 ore anual, adică un număr de 45 zile

de muncă.

Potrivit

prevederilor art. 11 din Legea nr. 329/2009 de la data intrării în vigoare a

acestei legi și până la 31 decembrie 2010, munca suplimentară se compensează

numai prin ore libere, fără a se putea plăti aceste ore.

Legiuitorul

a exclus plata muncii suplimentare, obligând angajatorul să compenseze această

muncă prin ore libere.

Înalta

Curte arată că reglementarea cuprinsă în art. 11 din Legea nr. 329/2009 nu este

de natură a nesocoti prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul

de a primi sporul pentru orele suplimentare nu se înscrie în categoria de bun

intrat în patrimoniul persoanei, în sensul consolidat în jurisprudența

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport

de reglementarea sporului prin art. 13 din Legea nr. 53/1991, acesta nu îndeplinește

condițiile esențiale de bun, ci numai de simplă speranță, pentru că în dreptul

intern nu are o bază suficientă.

Raționamentul

expus se întemeiază pe modalitatea de reglementare, respectiv prin modalitatea

compensării cu timp liber, și în subsidiar plata orelor suplimentare.

De

asemenea legiuitorul a condiționat orele suplimentare la un număr maxim de 360

ore anual și de emiterea unei dispoziții a conducătorului sectorului de

activitate, situație în care dreptul respectiv nu avea caracter de creanță

certă, ci era numai o simplă speranță a persoanelor respective.

d)

Soluția instanței de recurs

Având în

vedere că potrivit art. 11 din Legea nr. 329/2009 sporul pentru munca

suplimentară nu mai face o parte din salariu, în una decembrie 2009, că

reglementarea național nu încalcă dreptul la un bun, pentru că acel spor era

condiționat, motivele de recurs fiind fondare, în baza art. 312 C. proc. civ.,

recursul se va admite, se va modifica sentința primei instanțe și se va

respinge

acțiunea

reclamanților ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței nr. 2889 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în

sensul că respinge acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 20 mai 2011.