ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8310/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1208/105 din 10 martie 2010, pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul V.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 440.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic, repunerea în drepturi și să constate, în baza Legii nr. 221/2009, caracterul politic al acestor măsuri, aplicate familiei sale.

Prin Sentința civilă nr. 1434 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că dispozițiile art. 1 alin. (1), (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 stipulează că reprezintă vechime în muncă, luându-se în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi, perioadele în care persoana a fost deportată în străinătate, după 23 august 1944. Din analiza probelor administrate în cauză, instanța a constatat că autorii reclamantului, defuncții V.G. și V.I.A., au avut, în timpul vieții, calitatea de pensionari, beneficiind de recunoașterea vechimii neîntreruptă în muncă, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, pentru perioada 1952 - 1955, în care ar fi fost dislocați, împreuna cu familia, în comuna Urleasca.

S-a mai arătat că, atât timp cât reclamantul pretinde suportarea, în timpul vieții, de către familia sa, a unor măsuri administrative aplicate în mod nelegal, a unor condamnări politice pentru săvârșirea unei infracțiuni de uneltire contra ordinii sociale, iar, în baza probelor administrate la dosar, există doar hotărâri emise în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind recunoașterea vechimii neîntrerupte în muncă, în favoarea autorilor reclamantului, înseamnă că, în realitate, nu există nicio dovadă certă privind aplicarea unor măsuri administrative cu caracter politic, a unor condamnări politice pentru diferite infracțiuni împotriva fostului regim comunist, care sa fi fost suportate de către autorii săi.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamantul V.I., care a arătat că, deși a reținut faptul că, asupra familiei sale, a fost luată o serie de măsuri administrative, instanța de fond a respins acțiunea, pe considerentul că nu există, la dosar, niciun act care să ateste că autorii lui ar fi fost condamnați. A mai susținut apelantul că Tribunalul Prahova nu a ținut seama de Decizia nr. 200/1951, la care se face referire în Adresa nr. 7717 din 10 iunie 1991, eliberată de Ministerul de Interne, în care se menționează că, împotriva părinților reclamantului, s-au luat măsuri administrative cu caracter politic. Prin Decizia civilă nr. 12 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantul V.I., a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.500 euro, exprimată în RON, la cursul B.N.R.

de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a constatat următoarele: Prin art. 3 lit. c) din Legea nr. 221/2009, s-a stabilit că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securității, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă aceasta a fost întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. În speța dedusă judecății, din Adresa nr. 77174 din 10 iunie 1991, emisă de Ministerul de Interne, rezultă că autoarea apelantului a fost dislocată, împreună cu familia, la 18 iunie 1951, în baza Deciziei Ministerului de Interne nr. 200/1951, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în comuna Urleasca, iar, ulterior, prin Decizia Ministerului de Interne nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, s-au ridicat restricțiile domiciliare întregii familii.

În perioada menționată, la 03 februarie 1952, s-a născut și reclamantul, așa cum reiese din actele de stare civilă aflate la dosar.

Intervalul de timp scurs de la data de 03 februarie 1952 și până la 20 decembrie 1955, când s-au ridicat restricțiile domiciliare impuse familiei V., i-a fost recunoscut reclamantului drept vechime în muncă, în baza Decretului nr. 118/1990, acordându-i-se, totodată, o indemnizație lunară de 776 lei, prin Hotărârea nr. 886 din 25 februarie 1992. Având în vedere prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 221/2009, actul nou depus în fața instanței de apel, respectiv Adresa nr. 77174 din 1991 a Ministerului de Interne și situația de fapt expusă, s-a apreciat că măsura dislocării familiei reclamantului constituie o măsură administrativă cu caracter politic, prin care au fost lezate drepturile fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs fiind întemeiat.

Având în vedere perioada în care familia reclamantului a fost dislocată, intervalul de timp scurs de la acea dată până în prezent (circa 57 de ani), măsurile reparatorii care i-au fost acordate reclamantului în temeiul Decretului nr. 118/1990, intensitatea cu care au fost percepute aceste măsuri, precum și consecințele negative pe care măsura dislocării le-a produs pe plan fizic, social și psihic asupra familiei acestuia, Curtea a apreciat că solicitarea apelantului este întemeiată în parte și urmează a i se acorda daune în sumă de 2.500 euro.

În ceea ce privește susținerea intimatei, prin care menționează că se impune respingerea acțiunii reclamantului, pe considerentul că dispozițiile art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost abrogate, aceasta urmează a fi înlăturată, pentru următoarele motive: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept, iar, în alin. (4) al aceluiași text, se stipulează că deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Câtă vreme cele 45 de zile de la data publicării deciziilor Curții Constituționale s-au epuizat, fără ca instituțiile statului abilitate să pună de acord prevederile Legii nr. 221/2009 cu soluțiile Curții Constituționale, potrivit legii, aceste dispoziții urmează a fi considerate abrogate, pe viitor. În ceea ce privește efectele acestei decizii asupra acțiunii de față, se impune a se face precizarea că, printr-o altă hotărâre a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, s-a stabilit că efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională.

În speța dedusă judecății, existența acestei decizii nu împiedică acordarea daunelor morale, întrucât, la data introducerii acțiunii (10 martie 2010), sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri. Având în vedere principiul neretroactivității, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate, ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

În determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp, trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, și de drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate, în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil, conform legii existente în momentul încheierii lor.

Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile născute sub legea veche, care nu și-au epuizat toate efectele și, cu toate că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi. Principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică, prin raportare la legislația aflată în vigoare, la data pronunțării acesteia.

În acest context, dacă s-ar considera că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-ar aplica și acțiunii de față, introdusă înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivității legii civile, ci și principiul nediscriminării cetățenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Ținând seama de aceste considerente, urmează a se constata că acțiunii de față, introdusă la data de 10 martie 2010, îi sunt aplicabile dispozițiile în vigoare ale Legii nr. 221/2009, la acea dată, hotărârea instanței de fond urmând a fi analizată cu ocazia exercitării controlului jurisdicțional, în limitele cererii de apel și raportat la stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurentul a arătat următoarele: În speță nu se aplică o prevedere legală nouă, astfel cum reține instanța de apel, ci nu se mai aplica nicio prevedere, fiind incidente dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituția României. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. din 15 noiembrie 2010, astfel încât instanța trebuie sa aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147 din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, iar, pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. Chiar dacă termenul de 45 de zile nu ar fi expirat până la data soluționării apelului, dispozițiile declarate neconstituționale nu se mai pot aplica, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că, după împlinirea termenului menționat, dispozițiile legale își încetează efectele. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și la alte cauze, este opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești, și are putere numai pentru viitor.

Aceasta înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. În concluzie, în prezent, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, în temeiul unei dispoziții declarate neconstituționale. Recursul reclamantului este fondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se, cu putere de lege, că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, astfel încât, în raport de decizia în interesul legii menționată, se impune modificarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă, în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantul V.I., norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale.” Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 26 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a analizat efectele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 și din perspectiva încălcării art. 14 din Convenție, invocat de instanța de apel, care interzice discriminarea. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale, la data adoptării acestor decizii. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova împotriva Deciziei nr. 12 din 26 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va modifica decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul V.I. împotriva Sentinței nr. 1434 din 09 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova împotriva Deciziei nr. 12 din 26 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul V.I. împotriva Sentinței nr. 1434 din 09 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2011.