ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8310/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8310/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1208/105

din 10 martie 2010, pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul V.I. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 440.000 euro, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a aplicării măsurilor

administrative cu caracter politic, repunerea în drepturi și să constate, în

baza Legii nr. 221/2009, caracterul politic al acestor măsuri, aplicate familiei

sale.

Prin Sentința civilă

nr. 1434 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova a respins acțiunea, ca

neîntemeiată, reținând că dispozițiile art. 1 alin. (1), (2) lit. a) din

Decretul-lege nr. 118/1990 stipulează că reprezintă vechime în muncă, luându-se

în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi, perioadele în

care persoana a fost deportată în străinătate, după 23 august 1944.

Din analiza probelor

administrate în cauză, instanța a constatat că autorii reclamantului, defuncții

V.G. și V.I.A., au avut, în timpul vieții, calitatea de pensionari, beneficiind

de recunoașterea vechimii neîntreruptă în muncă, în baza Decretului-lege nr.

118/1990, pentru perioada 1952 - 1955, în care ar fi fost dislocați, împreuna

cu familia, în comuna Urleasca.

S-a mai arătat că,

atât timp cât reclamantul pretinde suportarea, în timpul vieții, de către

familia sa, a unor măsuri administrative aplicate în mod nelegal, a unor

condamnări politice pentru săvârșirea unei infracțiuni de uneltire contra

ordinii sociale, iar, în baza probelor administrate la dosar, există doar

hotărâri emise în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind recunoașterea

vechimii neîntrerupte în muncă, în favoarea autorilor reclamantului, înseamnă

că, în realitate, nu există nicio dovadă certă privind aplicarea unor măsuri

administrative cu caracter politic, a unor condamnări politice pentru diferite

infracțiuni împotriva fostului regim comunist, care sa fi fost suportate de

către autorii săi.

Împotriva acestei

sentințe, a formulat apel reclamantul V.I., care a arătat că, deși a reținut

faptul că, asupra familiei sale, a fost luată o serie de măsuri administrative,

instanța de fond a respins acțiunea, pe considerentul că nu există, la dosar,

niciun act care să ateste că autorii lui ar fi fost condamnați.

A mai susținut

apelantul că Tribunalul Prahova nu a ținut seama de Decizia nr. 200/1951, la

care se face referire în Adresa nr. 7717 din 10 iunie 1991, eliberată de

Ministerul de Interne, în care se menționează că, împotriva părinților reclamantului,

s-au luat măsuri administrative cu caracter politic.

Prin Decizia civilă

nr. 12 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantul V.I., a

schimbat în tot sentința, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a obligat

pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.500 euro, exprimată în RON, la

cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit.

Pentru a adopta

această soluție, instanța de apel a constatat următoarele:

Prin art. 3 lit. c)

din Legea nr. 221/2009, s-a stabilit că reprezintă măsură administrativă cu

caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securității,

având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă aceasta

a fost întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

În speța dedusă

judecății, din Adresa nr. 77174 din 10 iunie 1991, emisă de Ministerul de

Interne, rezultă că autoarea apelantului a fost dislocată, împreună cu familia,

la 18 iunie 1951, în baza Deciziei Ministerului de Interne nr. 200/1951,

fixându-li-se domiciliu obligatoriu în comuna Urleasca, iar, ulterior, prin

Decizia Ministerului de Interne nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955,

s-au ridicat restricțiile domiciliare întregii familii. În perioada menționată,

la 03 februarie 1952, s-a născut și reclamantul, așa cum reiese din actele de

stare civilă aflate la dosar.

Intervalul de timp

scurs de la data de 03 februarie 1952 și până la 20 decembrie 1955, când s-au

ridicat restricțiile domiciliare impuse familiei V., i-a fost recunoscut

reclamantului drept vechime în muncă, în baza Decretului nr. 118/1990,

acordându-i-se, totodată, o indemnizație lunară de 776 lei, prin Hotărârea nr.

886 din 25 februarie 1992.

Având în vedere

prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 221/2009, actul nou depus în fața

instanței de apel, respectiv Adresa nr. 77174 din 1991 a Ministerului de

Interne și situația de fapt expusă, s-a apreciat că măsura dislocării familiei

reclamantului constituie o măsură administrativă cu caracter politic, prin care

au fost lezate drepturile fundamentale ale omului, a existat o atingere a

valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea

prejudiciului produs fiind întemeiat.

Având în vedere

perioada în care familia reclamantului a fost dislocată, intervalul de timp

scurs de la acea dată până în prezent (circa 57 de ani), măsurile reparatorii

care i-au fost acordate reclamantului în temeiul Decretului nr. 118/1990,

intensitatea cu care au fost percepute aceste măsuri, precum și consecințele

negative pe care măsura dislocării le-a produs pe plan fizic, social și psihic

asupra familiei acestuia, Curtea a apreciat că solicitarea apelantului este

întemeiată în parte și urmează a i se acorda daune în sumă de 2.500 euro.

În ceea ce privește

susținerea intimatei, prin care menționează că se impune respingerea acțiunii

reclamantului, pe considerentul că dispozițiile art. 5 alin. (1), lit. a) din

Legea nr. 221/2009 au fost abrogate, aceasta urmează a fi înlăturată, pentru

următoarele motive:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept,

iar, în alin. (4) al aceluiași text, se stipulează că deciziile Curții

Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar, de la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Câtă vreme cele 45 de

zile de la data publicării deciziilor Curții Constituționale s-au epuizat, fără

ca instituțiile statului abilitate să pună de acord prevederile Legii nr.

221/2009 cu soluțiile Curții Constituționale, potrivit legii, aceste dispoziții

urmează a fi considerate abrogate, pe viitor.

În ceea ce privește

efectele acestei decizii asupra acțiunii de față, se impune a se face

precizarea că, printr-o altă hotărâre a Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, s-a stabilit că efectele deciziei Curții nu

pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se

înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul

juridic de natură constituțională.

În speța dedusă

judecății, existența acestei decizii nu împiedică acordarea daunelor morale,

întrucât, la data introducerii acțiunii (10 martie 2010), sub imperiul Legii

nr. 221/2009, s-a născut dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri. Având

în vedere principiul neretroactivității, legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Prin urmare, ori de

câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite

raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă

s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi

modificate, ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte

suveranitatea legii anterioare.

În determinarea

câmpului de aplicare a legilor în timp, trebuie să se țină seama nu numai de

prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța

raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un

motiv deosebit de ordine socială, și de drepturile care, în momentul intrării

în vigoare a legii noi, erau deja concretizate, în acte de voință sau în

raporturi definitiv încheiate valabil, conform legii existente în momentul

încheierii lor.

Norma

neretroactivității, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile

născute sub legea veche, care nu și-au epuizat toate efectele și, cu toate că

aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii

vechi, excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul

de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune

intrarea în vigoare a noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror

efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.

Principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, se aplică

inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în

primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică, prin

raportare la legislația aflată în vigoare, la data pronunțării acesteia.

În acest context,

dacă s-ar considera că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr.

221/2009, s-ar aplica și acțiunii de față, introdusă înainte de publicarea în

Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale, s-ar încălca nu numai

principiul neretroactivității legii civile, ci și principiul nediscriminării

cetățenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în

situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Ținând seama de

aceste considerente, urmează a se constata că acțiunii de față, introdusă la

data de 10 martie 2010, îi sunt aplicabile dispozițiile în vigoare ale Legii

nr. 221/2009, la acea dată, hotărârea instanței de fond urmând a fi analizată

cu ocazia exercitării controlului jurisdicțional, în limitele cererii de apel

și raportat la stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Prahova.

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate, recurentul a arătat următoarele:

În speță nu se aplică

o prevedere legală nouă, astfel cum reține instanța de apel, ci nu se mai

aplica nicio prevedere, fiind incidente dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituția României.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale,

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M.Of. din 15 noiembrie 2010, astfel încât instanța trebuie sa aibă în vedere

dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147

din Constituție.

Potrivit art. 147 din

Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea în

Monitorul Oficial, iar, pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate

de drept. Chiar dacă termenul de 45 de zile nu ar fi expirat până la data

soluționării apelului, dispozițiile declarate neconstituționale nu se mai pot

aplica, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult

cu cât se prevede expres că, după împlinirea termenului menționat, dispozițiile

legale își încetează efectele.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și la alte

cauze, este opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești, și

are putere numai pentru viitor. Aceasta înseamnă că, după publicare, ea are

efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa

în viitor.

În concluzie, în

prezent, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca

măsuri reparatorii, în temeiul unei dispoziții declarate neconstituționale.

Recursul

reclamantului este fondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se

circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte, în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, stabilindu-se, cu putere de lege, că, urmare a acestei decizii

a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial, astfel încât, în raport de decizia în

interesul legii menționată, se impune modificarea soluției din hotărârea

recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă, în soluționarea

recursului în interesul legii.

Astfel, prin

Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari,

și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex

tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute

de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate

de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantul V.I., norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa

în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în

prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul

normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate

a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor

Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale.”

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță,

decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 26 ianuarie 2011, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a analizat efectele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 și din perspectiva încălcării art. 14 din

Convenție, invocat de instanța de apel, care interzice discriminarea.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale, la data adoptării acestor decizii.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația

de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei

discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova

împotriva Deciziei nr. 12 din 26 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va modifica

decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul V.I.

împotriva Sentinței nr. 1434 din 09 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova,

secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova împotriva Deciziei nr. 12 din 26

ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia

recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul V.I. împotriva

Sentinței nr. 1434 din 09 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 noiembrie 2011.