ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5018/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

19 iulie 2007 pe rolul Tribunalului Călărași, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat respingerea dreptului pârâtei M.A. la liberă circulație

în Spania, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâta a fost

returnată din Spania la data de 2 martie 2006, în baza Acordului de readmisie

încheiat de România cu această țară, acord ratificat prin Legea nr. 45/1997.

Tribunalul Călărași, prin sentința

civilă nr. 2001 din 29 august 2007, a respins cererea de chemare în judecată.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei

civile nr. 758/A din 28 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut că trebuie să aprecieze necesitatea

restrângerii dreptului la liberă circulație prin raportare la normele

comunitare în materie, respectiv Tratatul CE și Directiva 2004/38/CE, din

perspectiva cărora dreptul la liberă circulație a cetățenilor români pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene nu pot fi restrânse decât în

situații de excepție (motive de ordine publică, siguranță națională sau

sănătate publică).

S-a constatat că norma internă, art.

38 lit. a) din Directiva 2004/38/CE prevede o categorie mai largă de situații

posibile de restrângere a dreptului la liberă circulație, împrejurare față de

care aplicabilă este cea comunitară și că, în speță, simpla nerespectare de

către pârâtă a condițiilor prevăzute de legea specială, referitoare la dreptul

de ședere pe teritoriul său, nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de

ordine, siguranță sau sănătate publică, pentru a se putea admite acțiunea.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

criticând-o ca fiind nelegală, cu motivarea că măsura returnării pârâtei,

dispusă de autoritățile spaniole pentru ședere ilegală, nu poate fi cenzurată

de autoritățile române, impunându-se aplicarea art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, care se circumscriu situațiilor prevăzute în art. 53 din Constituție

(apărarea securității naționale și a ordinii publice), precum și documentelor

internaționale în domeniul protecției drepturilor omului la care România este

parte, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr.

855 din 28 noiembrie 2006.

Se mai susține că prin anexa VII

alin. (9) din Legea nr. 157/2005 s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la

data aderării României la Uniunea Europeană aplicabilitatea Directivei nr.

2004/38/CE în privința lucrătorilor, cu excepția menționată la alin. (2) al

anexei VII, ce vizează situația persoanelor care muncesc legal într-un stat

membru al Uniunii Europene.

Recursul este nefondat, în cauză

nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene,

aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând

relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Dacă normele comunitare instituie o

reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrilor familiilor

acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare”, în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Articolul 10 din Tratatul de

instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială

între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române

respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de

Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Grend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost

returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Spania pe motiv de „ședere

ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva

2004/38/CE.

Referirea recurentei la anexa VII

din Legea nr. 157/2005, este irelevantă în cauză, nesusținându-se prin cererea

introductivă și în căile de atac alt motiv de returnare decât „șederea

ilegală”.

Pe de altă parte, eventualele

restricții sau limitări ale accesului cetățenilor români pe piața muncii în

alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziție invocată nu justifică

interzicerea totală pe o perioadă determinată a dreptului de liberă circulație

și de ședere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat și

înalt scop decât cel al desfășurării unei activități economice.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 758/A din 28 noiembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie

2008.