ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 63/2008

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. 1499/116/2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâtul D.V., ca urmare a faptului că acesta a fost returnat din Spania la 11 iulie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat. Prin sentința civilă nr. 1233 din 16 mai 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în motivarea soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind posibilă în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranța publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului proporționalității.

Au fost invocate de asemenea, dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, îndeosebi ale art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenție, potrivit cărora, printre libertățile fundamentale se numără și libertatea de circulație, care nu poate fi restrânsă decât în condițiile în care ar fi rezultatul unor măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Cum aceste cerințe s-a constatat a nu fi îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a persoanei care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, cererea fost găsită neîntemeiată și respinsă în consecință.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiționeze instituirea restricției de alte cerințe. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 500 din 15 august 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. S-a reținut în considerentele deciziei că, deși pârâta a fost returnată din Spania la o dată anterioară aderării României la Uniunea Europeană și că regula de drept aplicabilă unei situații juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă și-a găsit aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru al Uniunii Europene..

De aceea, instanța de fond a apreciat în mod corect că normele comunitare (Directiva 38/CE din 29 aprilie 2004) au devenit incidente și că acestea statuează asupra liberei circulații a persoanelor ca fiind una dintre libertățile fundamentale, cetățenia Uniunii conferind fiecărui cetățean al acesteia dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor prevăzute expres. Ca atare, legislația comunitară prevalând asupra celei interne, ea trebuie să fie aplicată în mod prioritar, ceea ce a făcut în mod corect prima instanță, prin soluția adoptată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.

Astfel, dreptul la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor. S-a mai susținut că în cauză erau îndeplinite cerințele art. 40 lit. d) din Legea nr. 248/2005, pentru a se dispune față de intimat, măsura suspendării dreptului la libera circulație, față de împrejurarea că, anterior, mai fusese luată față de acesta măsura de restrângere a libertății de circulație, prin hotărâre judecătorească ce a fost nesocotită. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că, singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă]. Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene. Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă”. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând preeminență acesteia din urmă. De aceea, pentru a se permite persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul uni stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv. Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente. Așadar, cetățeanului român nu i se mi poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminența.

Susținerea referitoare la incidența dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 248/2005 și la necesitatea instituirii măsurii de suspendare a dreptului la libera circulație nu poate fi primită și nu poate conduce la nelegalitatea deciziei. Astfel, criticile în apel au vizat aspecte legate de aplicarea greșită a prevederilor ce reglementează restrângerea dreptului la libera circulație (art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005), iar nu aplicarea eronată a reglementării referitoare la suspendarea dreptului la libera circulație (art. 40 din Lege), cele două instituții presupunând întrunirea unor condiții diferite. Ca atare, formularea pentru prima dată în recurs a criticilor referitoare la greșita apreciere asupra necesității suspendării dreptului la libera circulație apare ca fiind făcută omisso media (depășindu-se o etapă jurisdicțională) și drept consecință, nu poate constitui obiect de analiză pentru instanță.

Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 500 din 15 august 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.