ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6727/2007

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă, sub 1844/116/2006,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea

unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la

libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâtul

E.L., ca urmare a faptului că acesta a fost returnat din Italia, în baza

acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.

Prin sentința civilă nr. 3134 din 18

decembrie 2006, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în

motivarea soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, vor

deveni incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulație

al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind posibilă în

condiții restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau

siguranța publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului

proporționalității.

Aceste cerințe s-a constatat a nu fi

îndeplinite în speță și chiar dacă cererea reclamantei a fost formulată

anterior aderării României la Uniunea Europeană, s-a apreciat că

restricționarea dreptului la liberă circulație până la 31 decembrie 2006, ar fi

o soluție inutilă și inaplicabilă, având în vedere că aceasta ar deveni

efectivă după data aderării, față de împrejurarea că soluția de primă instanță

este supusă apelului și recursului.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii

dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării

cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să

condiționeze instituirea restricției de alte cerințe. Această prevedere legală

este în acord și cu norma constituțională (art. 25) care, deși garantează

dreptul la libera circulație, în țară și în străinătate, stabilește în același

timp, că exercitarea acestui drept se face în condițiile legii.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 260 din 17aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, deși pârâtul a fost returnat din Italia la o dată anterioară

aderării României la Uniunea Europeană și că regula de drept aplicabilă unei

situații juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă și-a

găsit aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru

al Uniunii Europene.

De aceea, instanța de fond a

apreciat în mod corect că normele comunitare reglementează libera circulație a

cetățenilor membrii ai Uniunii Europene, cu modalități de îngrădire a acestui

drept doar pentru situații severe, care nu se regăsesc în speță.            Împotriva

acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita

înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente

pentru admiterea cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera

circulație.

Astfel, dreptul la libera circulație

nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

În ce privește aprecierea de către

instanță a aplicabilității normelor comunitare, aceasta s-a făcut în mod

greșit, față de împrejurarea că pentru determinarea legii aplicabile fiecărui

caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariției situației juridice. Cum

returnarea intimatei-pârâte pe baza acordului de readmisie s-a făcut anterior

aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă că normele de drept comunitar

nu erau incidente.

Sancțiunea impusă de art. 38 din

Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o

măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord

cu prevederile Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

și Libertăților Fundamentale.

Pe de altă parte, România a

negociat, prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai

2005, o perioadă de tranziție de 2 până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007,

la capitolul privind libera circulație a persoanelor, astfel încât poate aplica

în continuare restricții cu privire la exercitarea dreptului la libera

circulație a cetățenilor români în afara teritoriului țării.

Criticile recurentei urmează să fie

încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de recurs

prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se invocă

nesocotirea dispozițiilor de drept material.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de

circulație, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după

aderarea României la Uniunea Europeană.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 vin în conflict cu normele comunitare care reglementează dreptul la

libera circulație a persoanelor ca pe un drept fundamental.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune

drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca

persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie, în timp ce normele incidente în statele membre ale Uniunii Europene

permit limitarea exercițiului acestui drept în situații excepționale, privind

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin.

(2) din Directiva 38/CE/2004].

Or, astfel de motive, care să justifice

îngrădirea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din faptul

însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în

adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența

normei comunitare.

Aplicând dreptul național,

jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în

lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul

(efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor

art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005],

rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de

transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice

dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta

persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile

naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod

care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea

obiectivului propus de respectiva directivă”.

De aceea, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii

(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul uni stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul

de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat

membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități

echivalente.

Așadar, cetățeanului român nu i se

mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile

art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea

atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în

conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure

preeminența.

Susținerea din recurs, potrivit

căreia, România a negociat, prin Tratatul de Aderare, o perioadă de tranziție,

de 2 până la 7 ani, la capitolul privind libera circulație a persoanelor, și

aceasta ar fi de natură să impună condiții restrictive în continuare

cetățenilor români, nu poate fi primită.

Perioada de tranziție la care se

face referire, cu posibilitatea adoptării unor măsuri restrictive (Anexa VII a

Tratatului de Aderare, Capitolul 1), are în vedere îngrădirea accesului

resortisanților români pe piața forței de muncă.

În speță însă, nu s-a pus problema

circulației forței de muncă, ci aceea a liberei circulații a persoanei

(expulzarea intimatului realizându-se pentru ședere ilegală), situație pentru

care nu s-a rezervat, la momentul aderării, o perioadă de tranziție, înăuntrul

căreia să mai poată fi adoptate măsuri restrictive.

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 260 din 17

aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie

2007.