ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5776/2010

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința nr.

1502 din 24 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VlII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului

la acțiune, invocată de pârât ca

neîntemeiată, a admis acțiunea

formulată de reclamanta C.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe, a constatat refuzul nejustificat, obligându-l pe acesta din

urmă să soluționeze cererea reclamantei, în termen de 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii. A respins capătul de cerere privind

obligarea la daune cominatorii ca neîntemeiat.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că

nesoluționarea, într-un termen de peste 3 ani, a cererii reclamantului

contravine prevederilor art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei,

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora fiecare stat

trebuie să examineze, într-un termen rezonabil, cererile privind dobândirea,

păstrarea, pierderea cetățeniei sale, precum și redobândirea acesteia.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

pârâtul, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

În

motivarea

cererii de recurs, recurentul arată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată

cu interpretarea greșită a legii, în sensul constatării greșite a existenței

unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii intimatei având ca obiect

redobândirea cetățeniei române.

În

acest

sens, recurentul susține că cererea intimatei nu a fost respinsă, ci urma să

fie soluționată, în contextul procesării celorlalte cereri similare ale altor

petenți, depuse în aceeași perioadă.

De

asemenea, recurentul a reluat susținerea, făcută și în fața instanței de fond,

în sensul că există motive de ordin administrativ, organizatoric - cele peste

300.000 de cereri înregistrate cu acest obiect - care au făcut imposibilă

rezolvarea acestora în cadrul unui termen rezonabil.

În

opinia

recurentului, instanța de fond trebuia să evalueze exact situația specifică a derulării

activității în exteriorul României și gradul în care Ministerul Afacerilor

Externe își poate dimensiona structura administrativă într-un teritoriu ce nu

se află sub suveranitatea statului român, împrejurare ce se reflectă asupra

mecanismului de luare a deciziilor.

În

concluzie,

recurentul a arătat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile existenței unui

refuz nejustificat de rezolvare a cererii intimatei, conform definiției legale

a acestei noțiuni, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei

avute în vedere de legiuitor.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Înalta

Curte reține ca fiind nefondată critica recurentului privind greșita aplicare

de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea

contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de

soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Într-adevăr,

Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările

ulterioare, stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și

finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să

prevadă, însă, un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de

cereri.

În

lipsa unui

asemenea termen legal, trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10

din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6

noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit

cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un

termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei

sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie".

În

același

sens sunt, de asemenea, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM / Rec (2007)

7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna

administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol

intitulat „Principiul acționării într-un termen rezonabil", potrivit

căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinesc

ă

atribuțiile într-un termen rezonabil".

Cu privire

la noțiunea de „termen rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că

aceasta este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii

stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de

la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său

rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului

procedurii, adică

asupra întregului proces, în toate fazele

sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

În

acest

sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data

sesizării jurisdicției competente dar el include și durata procedurii

administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de

un recurs prealabil, obligatoriu.

În

opinia

Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se

apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de

jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În

speța

dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între

data formulării primei cereri - octombrie 2006 - și data soluționării cauzei nu

poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus

menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă

parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în

sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de

procesare a Secției Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale

trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea „principiului acționării

într-un termen rezonabil", care guvernează materia aflată în discuție, în

conformitate cu art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie și art. 7 din

Recomandarea CM / Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului

Europei, mai sus menționate.

Așa fiind,

faptul de a nu răspunde solicitărilor repetate ale intimatului-reclamant de

soluționare a cererii formulate în anul 2006 reprezintă un refuz nejustificat

de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004.

Pentru

motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe, împotriva sentinței civile

nr. 1502 din 24 martie 2010 a Curții de Apel

București,

secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 22 decembrie 2010.