ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 908/2011

Asupra

recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelului

declarat, printre alții, de inculpatul B.C. împotriva deciziei penale nr. 7 din

6 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. 1439/122/2010,

a menținut starea de arest preventiv a inculpatului, constatând că aceasta este

legală și temeinică și a respins, ca nefondate, cererile de revocare și de

înlocuire a arestării preventive formulate de inculpat.

Verificând din

oficiu, în baza art. 300/2 rap. la art. 160/b C. proc. pen., legalitatea și

temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului B.C., s-au reținut, în

esență, următoarele:

Prin

încheierea din 19 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, s-a dispus

arestarea preventivă a inculpatului, apreciindu-se că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Măsura a fost

prelungită și menținută, iar prin sentința penală nr. 7 din 6 ianuarie 2011,

pronunțată de Tribunalul Giurgiu, inculpatul B.C. a fost condamnat la pedeapsa

de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat,

reținându-se că, în seara de 16 martie 2010, pe fondul unui conflict spontan,

cu o bâtă, concomitent cu apucarea cu mâna a gâtului victimei D.M., în vârstă

de 74 de ani, bunica sa, a exercitat violențe asupra acesteia, cauzându-i

leziuni ce au condus la deces.

Analizând

probele dosarului, instanța a apreciat că se mențin temeiurile avute în vedere

la luarea măsurii, existând în continuare indicii temeinice în sensul

săvârșirii de către inculpat a faptei pentru care este cercetat și pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani închisoare. S-a reținut că

lăsarea sa în libertate prezintă încă un pericol concret pentru ordinea

publică, având în vederea modalitatea și împrejurările concrete în care se

presupune că s-a comis fapta, ce relevă nu doar un grad de pericol social

ridicat, dar și o periculozitate sporită a inculpatului.

Față de aceste

aspecte, instanța a reținut că la acest moment procesual, nu se justifică

luarea față de inculpat a unei măsuri alternative la privarea de libertate.

Împotriva

încheierii sus-menționate, inculpatul a declarat recurs, solicitând casarea

încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, pentru motivele

expuse în partea introductivă a hotărârii.

Recursul

inculpatului nu este fondat.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod

corect instanța de apel și există temeiuri noi care justifică și impun în

continuare privarea de libertate.

Potrivit

Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea

legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de

libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond:

să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute

de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile

de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În cauză, se

constată că temeiul care a stat la baza luării și menținerii măsurii arestării

preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent,

fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege:

inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la

acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este

justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel

puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru

fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul

de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de

dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din examinarea

lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura

și gradul deosebit de ridicat de pericol social al infracțiunii de omor calificat,

ce rezultă din modalitatea concretă de comitere a acesteia (s-a reținut că

inculpatul a aplicat lovituri asupra craniului cu o bâtă și a presat cu mâna pe

căile aeriene superioare, victima fiind bunica sa, de 74 de ani), pentru

săvârșirea căreia a fost condamnat de prima instanță la pedeapsa de 15 ani

închisoare, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea atât riscul de a

zădărnici aflarea adevărului, precum și ca acesta să repete asemenea fapte.

Pe de altă

parte, natura și modalitatea de comitere a infracțiunii sus-menționate, relevă

nu doar o periculozitate infracțională, dar și una socială care impun o reacție

fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca inculpatul să repete

asemenea fapte și ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.

Așa fiind,

temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive nu

s-au schimbat, iar condamnarea inculpatului în primă instanță, chiar dacă nu

înlătură prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii

cu privire la vinovăția acestuia și constituie un temei care justifică în

continuare privarea de libertate.

Așa fiind,

menținerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin

lăsarea inculpatului în libertate s-ar crea

un

pericol pentru buna desfășurare a procesului penal.

Pentru aceste

considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat B.C.

împotriva încheierii din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, să fie

respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul B.C.

împotriva încheierii din 23 februarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, pronunțată în dosarul nr. 1439/122/2010

(349/2011).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei

cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 8 martie

2011.