ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 705/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 705/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
cererii de contestație în anulare de față;
În baza
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1982 din
19 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul S.L.F. împotriva încheierii din 16
martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,
încheiere pronunțată în Dosarul nr. 2004/187/2007.
Împotriva
acestei decizii, numitul S.L.F. a formulat prezenta cerere de contestație în
anulare, cazul fiind cel prevăzut de art. 386 lit. a) din C. proc. pen., în
sensul că „judecata a avut loc fără ca eu să fiu legal citat" (fil. l).
Cererea de
contestație în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă pentru motivele ce se vor
arăta.
Pentru
admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu este
suficientă invocarea formală a unor cazuri prevăzute de art. 386 C. proc. pen.,
fiind obligatoriu ca în sprijinul contestației să se depună ori se invoce
dovezi care sunt la dosar (art. 391 alin. (2) C. proc. pen.). Simpla trimitere
la actele și lucrările dosarului nu este suficientă, prin ea însăși, să
satisfacă cerințele art. 391 alin. (2) C. proc. pen.
Opinia
contrară ar transforma examinarea în principiu a admisibilității cererii de
contestație în anulare într-o activitate procesuală formală și, implicit,
aflată la dispoziția exclusivă a contestatorului.
Examinarea
admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare presupune
existența un minim de date care să facă rezonabilă ipoteza vătămării unor
drepturi procesuale a părții cu ocazia judecării recursului, ipoteză care,
confirmată ulterior cu ocazia examinării pe fond a contestației, să justifice
legal demersurile procesuale ulterioare (citarea părților interesate, etc.).
În prezenta
cauză, în sprijinul cererilor de contestație în anulare, apărarea nu a depus
dovezi noi, ci a făcut trimitere la actele și lucrările dosarului.
Or, din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă următoarele.
- prin
încheierea din 16 martie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția penală, a respins
cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată, prin apărător ales, de
inculpatul S.L.F.;
- prin
decizia penală contestată, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat
împotriva încheierii. Se reține că la dosarul de recurs avocatul ales a depus
un „memoriu" (fil. 30-32), și că - pe parcursul celor 3 termene de
judecată -inculpatul a fost citat la adresele cunoscute organelor judiciare,
inclusiv prin afișare la consiliul local, iar avocatul ales, deși a depus un
„memoriu" cu privire la motivele de recurs, nu s-a prezentat la instanța
de recurs. Ca o ultimă observație, instanța de recurs a constatat că adresa din
Franța, unde recurentul pretindea că se află, „este inexactă" (pag. 19).
Se constată
astfel că judecarea recursului declarat de avocatul ales, în numele
inculpatului, cu citarea acestuia din urmă la adresele cunoscute organelor
judiciare și, mai ales, prin examinarea de către Înalta Curte a motivelor
scrise de recurs depuse de către avocatul ales al inculpatului, nu a vătămat
interesele procesuale legale ale acestuia, iar critica din cererea de
contestație în anulare privitoare la „necitarea în Franța "care ar fi avut
drept consecință împrejurarea că „despre această hotărâre am aflat când am
venit în țară"este doar una formală.
Față de cele
arătate, Înalta Curte - în urma interpretării „per a contrario" a
dispozițiilor art. 391 alin. (1) - (2) C. proc. pen. - va respinge ca
inadmisibilă cererea de contestație în anulare.
Conform art. 192
alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata către stat a
cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
inadmisibilă, cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul S.L.F.
împotriva Deciziei penale nr. 1982 din 19 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 2491/1/2010.
Obligă
contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat.
Definitivă.
Pronunțată în
ședință publică, azi 23 februarie 2011.