ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2553/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin sentința civilă nr. 193/ CM din 02 februarie 2009, Tribunalul Argeș a admis acțiunea formulată de reclamanții A.M.D., B.N., I.G., Ș.L., V.G., E.D., E.A. și a obligat-o pe pârâta SC P. SA să plătească acestora, drepturile reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă-iarnă, în cuantum de un salariu minim pe ramură, potrivit art. 176 alin. (1) și (2) din C.C.M. la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze și ajutorul material, reprezentând contravaloarea unei cote de 4000 mc de gaze naturale anual, conform art. 187 din C.C.M., la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze, sume cuvenite pentru perioada 2005-2008, în raport cu perioada efectiv lucrată de fiecare dintre reclamanți, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, precum și cheltuieli de judecată în cuantum de 300 lei.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta SC P. SA, în prezent SC O.M.V. P. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub mai multe aspecte, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La termenul din 12 mai 2010, recurenta-pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 222 și 282 din Legea nr. 53/2003 C. mun., a prevederilor art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, precum și a art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor.

Pârâta a arătat că aceste dispoziții sunt neconstituționale în sensul că încalcă anumite dispoziții din Constituția României: art. 1 alin. (3), art. 9, art. 16 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) și art. 53 alin. (1) și (2). A mai susținut pârâta că există o incoerență legislativă în consacrarea rolului sindicatelor în rezolvarea conflictelor de drepturi, întrucât există o diferență între regimul juridic al conflictelor de interese și al conflictelor de drepturi, în cazul primelor, partenerii de dialog sociali fiind exclusiv sindicatele, în timp ce în cazul conflictelor de drepturi, sindicatele nu au aproape nici un rol, ceea ce atrage imposibilitatea unității de a le introduce în cadrul procesual demarat de salariați.

Astfel, cu privire la conflictele de interese, sindicatelor le este recunoscut dreptul exclusiv de a conduce negocierile colective din partea salariaților. Pe de altă parte, în ceea ce privește conflictele de drepturi, în temeiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, sindicatele au dreptul de a promova acțiuni pe cale principală și de a interveni în procesele începute de salariați, inițiativa aparținându-le deci, în temeiul Codului muncii sindicatele pot doar să-i reprezinte, la cerere, pe salariați, inițiativa aparținându-le acestora din urmă, iar în temeiul Legii nr. 168/1999 cererile pot fi formulate doar de către cei ale căror drepturi au fost încălcate, respectiv titularii drepturilor individuale, sindicatele neputând participa într-un proces declarat de salariați, nici pe cale incidentală.

Deci, calitatea procesuală a sindicatelor pe cale principală este negată, sindicatele neputând sta, ca parte în proces. Interesul justificat de pârâtă este acela al posibilității de a formula cereri în contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenție forțată, ori direct pe cale principală. Față de cele expuse mai sus, pârâta a concluzionat că există o legătură de cauzalitate între normele atacate și realitatea unei unități care, lipsită de dreptul minimal la apărare, trebuie să facă față dificultăților de ordin practic în cele peste 20.000 de dosare P. Singurul remediu îl constituie declararea ca neconstituționale a textelor arătate mai sus, soluționarea acestui conflict de neconstituționalitate neintrând în atribuțiile instanțelor judecătorești.

Pârâta a susținut că justifică interesul invocării prezentei excepții, prin aceea că intenționează să introducă în cauză și sindicatul și apreciază că, numai prin declararea neconstituționalității textelor invocate, ar putea să-și îndeplinească scopul arătat. Intimații-reclamanți, prin apărător, și-au exprimat punctul de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de pârâta SC O.M.V. P. SA, în sensul că solicită respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă. Curtea a apreciat că declararea ca neconstituționale a celor patru dispoziții legale în acest moment nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentului dosar, câtă vreme, așa cum am arătat mai sus, în această speță sindicatul nu a fost introdus în cauză de către recurenta-pârâtă.

Așadar, soluția ce ar fi pronunțată în cauză de către instanță nu ar fi influențată în niciun fel de soluția dată de Curtea Constituțională excepției invocate de recurenta-pârâtă. Prin încheierea din 12 mai 2010 Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta-pârâtă SC O.M.V. P. SA. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Pitești a concluzionat că nu sunt îndeplinite toate condițiile reglementate de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 și, prin urmare, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii pronunțată la data de 12 mai 2010 a declarat recurs pârâta SC O.M.V. P. SA, criticând-o pentru nelegalitate. La termenul din 3 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecății recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând că niciuna dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii și nu a solicitat în scris judecarea în lipsă. De la această dată, niciuna dintre părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că, instanța supremă, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluția de la 16 februarie 2011, în vederea discutării perimării, acordând termen la data de 05 aprilie 2012, pentru când a citat legal părțile.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu". În accepțiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancțiune aplicată părților, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de desistare de la judecată.

În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii și culpa părții sunt două elemente esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de aplicare și asupra căilor de atac. Așa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părții, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puțin un an, în materie civilă. În raport de aceste considerente și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părțile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte în temeiul art. 252 C. proc.

civ., va constata, din oficiu, perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de pârâta SC O.M.V. P. SA împotriva încheierii de ședință din 12 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.