ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 226/2011

Asupra recursului de față,

În fața Curții de Apel Timișoara, în cadrul dosarului

4077/108/2010, la termenul de judecată din 13 ianuarie 2011 s-a examinat

excepția de neconstituționalitate ridicată de partea civilă F.E.O. cu privire

la dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Se constată că s-a invocat faptul că ar fi încălcate

dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 24 alin.

(1), art. 53 alin. (1) și (2), art. 124 din Constituție și art. 6 și 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la textul art. 320/1 C.

proc. pen., prin aceea că dă posibilitatea ca dosarul să fie instrumentat de

către instanța de judecată numai în baza probelor administrate în faza de

urmărire penală în condițiile în care doar inculpatul poate solicita acest

lucru, echivalează cu înlăturarea posibilității părții civile de a-și expune

punctul de vedere și de a-și formula apărările pe care le consideră necesare;

de a pune întrebări martorilor în condițiile în care proba testimonială nu a

fost instrumentată în fața instanței de fond prin voința doar a uneia din părți

și nici nu poate fi administrată în căile de atac.

Potrivit dispozițiilor art. 320

1

C. proc.

pen.: „Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara

personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute

în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza

probelor administrate în faza de urmărire penală. (1) Judecata poate avea loc

numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci

când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul

de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția

înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de

judecată. (2) La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă

solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de

urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea

acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți. (3) Instanța

de judecată soluționează latura penală atunci când, din probele administrate,

rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu

privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse. (4) Dacă

pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței,

se va dispune disjungerea acesteia. (5) în caz de soluționare a cauzei prin

aplicarea alin. (1), dispozițiile art. 334 și art. 340-344 se aplică în mod

corespunzător. (6) Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care

beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege,

în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de

pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. (1)-(6)

nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se

pedepsește cu detențiune pe viață. (7) în caz de respingere a cererii, instanța

continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun."

Instanța de judecată de fond, față de dispozițiile

sus citate a constatat că aspectele invocate de partea civilă privesc modul de

interpretare și aplicare a legii procesual penale și nu de ordin

constituțional.

În consecință, pe calea încheierii din 13 ianuarie

2011, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a respins ca inadmisibilă

cererea ce sesizare a Curții Constituționale formulată de partea civilă F.E.O. cu

privire la dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Împotriva acestei dispoziții din partea Curții de

Apel, în termen legal, s-a exercitat calea de atac a recursului de către

aceeași persoană ce a invocat excepția, aspect admisibil legal.

Doar în scris s-au reiterat cele invocate inițial, de

data aceasta ca și critici aduse încheierii recurate - excepția a fost invocată

în fața instanței de judecată, privește neconstituționalitatea unei dispoziții

legale în vigoare, are legătură cu soluționarea cauzei, cu reluarea aspectelor

considerate ca fiind în conflict cu Constituția.

Așadar în mod abuziv instanța de judecată s-ar erija

în factor decizional din punct de vedere al analizei constituționalității.

Instanța de recurs, raportat la cadrul procesual

instituit în această cauză, respectiv soluționarea unei căi de atac îndreptate

împotriva unei dispoziții de respingere a sesizării Curții Constituționale cu o

excepție de neconstituționalitate, reține următoarele:

În vederea asigurării supremației Legii fundamentale

asupra tuturor actelor normative, Constituția României a prevăzut un mecanism juridic

prin care părțile unui proces au posibilitatea supunerii examinării la Curtea

Constituțională a unor dispoziții legale care au legătura cu soluționarea

cauzei.

Sesizarea celei mai înalte autorități de contencios

constituțional se face însă numai în condițiile prevăzute de art. 146 din

Constituție și respectiv, art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată și

completată. Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reglementează procedura

ce trebuie urmată de instanța de judecată sesizată cu o cerere prin care se

invocă o excepție de ne constituționalitate. Acest text legal abilitează

instanța de judecată să verifice îndeplinirea condițiilor prealabile sesizării

Curții Constituționale, reglementate de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992

potrivit cărora: excepția trebuie să privească neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și

oricare ar fi obiectul acestuia; să fie ridicată la cererea uneia dintre părți

sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de procuror în fața

instanței de judecată, în cauzele la care participă; să nu vizeze constatate ca

fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Esențial juridic este însă de redat că, în mod

constant Curtea Constituțională a menționat că nu i se poate solicita adoptarea

unei noi soluții legislative sau interpretarea dispozițiilor legale și că

instanța de judecată are un rol de filtru al excepției de neconstituționalitate

ridicate de părți, având obligația de a le respinge ca inadmisibile pe cele

care nu îndeplinesc cerințele legii, aspect care s-a concretizat în cauză.

Astfel, instanța Curtea de Apel a constatat că

cererea de trimitere a dosarului la Curtea Constituțională nu vizează, în

realitate, aspecte de neconstituționalitate, ci aspecte de interpretare și

aplicare a unui text C. proc. pen., astfel că în temeiul art. 29 alin. (6) din

Legea nr. 47/ 1992 republicată a dispus respingerea cererii părții civile F.O.E.

de sesizare a Curții Constituționale cu privire la art. 320

1

C.

proc. pen. ca inadmisibilă.

Interpretarea dată, într-o astfel de manieră

juridică, a cadrului legal ce permite sesizarea Curții Constituționale cu o

excepție de neconstituționalitate, nu poate fi considerată de către instanța de

control judiciar decât în acord cu cadrul normativ incident, cu practica

judiciară manifestată pe un astfel de subiect, așa încât soluția procesuală a

recursului de față este aceea de respingere a sa ca nefondat pe criteriile

dispozițiile art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea

civilă F.E.O. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 4077/108/2010, privind pe

inculpatul C.D.L.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 400 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul

inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2011.