ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 226/2011

Asupra recursului de față, În fața Curții de Apel Timișoara, în cadrul dosarului 4077/108/2010, la termenul de judecată din 13 ianuarie 2011 s-a examinat excepția de neconstituționalitate ridicată de partea civilă F.E.O. cu privire la dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. Se constată că s-a invocat faptul că ar fi încălcate dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 24 alin. (1), art. 53 alin. (1) și (2), art. 124 din Constituție și art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la textul art. 320/1 C. proc.

pen., prin aceea că dă posibilitatea ca dosarul să fie instrumentat de către instanța de judecată numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală în condițiile în care doar inculpatul poate solicita acest lucru, echivalează cu înlăturarea posibilității părții civile de a-și expune punctul de vedere și de a-și formula apărările pe care le consideră necesare; de a pune întrebări martorilor în condițiile în care proba testimonială nu a fost instrumentată în fața instanței de fond prin voința doar a uneia din părți și nici nu poate fi administrată în căile de atac. Potrivit dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen.: „Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

(1) Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. (2) La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți. (3) Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite și sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.

(4) Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia. (5) în caz de soluționare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispozițiile art. 334 și art. 340-344 se aplică în mod corespunzător. (6) Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.

(7) în caz de respingere a cererii, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun." Instanța de judecată de fond, față de dispozițiile sus citate a constatat că aspectele invocate de partea civilă privesc modul de interpretare și aplicare a legii procesual penale și nu de ordin constituțional. În consecință, pe calea încheierii din 13 ianuarie 2011, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a respins ca inadmisibilă cererea ce sesizare a Curții Constituționale formulată de partea civilă F.E.O. cu privire la dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. Împotriva acestei dispoziții din partea Curții de Apel, în termen legal, s-a exercitat calea de atac a recursului de către aceeași persoană ce a invocat excepția, aspect admisibil legal.

Doar în scris s-au reiterat cele invocate inițial, de data aceasta ca și critici aduse încheierii recurate - excepția a fost invocată în fața instanței de judecată, privește neconstituționalitatea unei dispoziții legale în vigoare, are legătură cu soluționarea cauzei, cu reluarea aspectelor considerate ca fiind în conflict cu Constituția. Așadar în mod abuziv instanța de judecată s-ar erija în factor decizional din punct de vedere al analizei constituționalității.

Instanța de recurs, raportat la cadrul procesual instituit în această cauză, respectiv soluționarea unei căi de atac îndreptate împotriva unei dispoziții de respingere a sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, reține următoarele: În vederea asigurării supremației Legii fundamentale asupra tuturor actelor normative, Constituția României a prevăzut un mecanism juridic prin care părțile unui proces au posibilitatea supunerii examinării la Curtea Constituțională a unor dispoziții legale care au legătura cu soluționarea cauzei. Sesizarea celei mai înalte autorități de contencios constituțional se face însă numai în condițiile prevăzute de art. 146 din Constituție și respectiv, art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată și completată.

Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reglementează procedura ce trebuie urmată de instanța de judecată sesizată cu o cerere prin care se invocă o excepție de ne constituționalitate. Acest text legal abilitează instanța de judecată să verifice îndeplinirea condițiilor prealabile sesizării Curții Constituționale, reglementate de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora: excepția trebuie să privească neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; să fie ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă; să nu vizeze constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Esențial juridic este însă de redat că, în mod constant Curtea Constituțională a menționat că nu i se poate solicita adoptarea unei noi soluții legislative sau interpretarea dispozițiilor legale și că instanța de judecată are un rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge ca inadmisibile pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii, aspect care s-a concretizat în cauză. Astfel, instanța Curtea de Apel a constatat că cererea de trimitere a dosarului la Curtea Constituțională nu vizează, în realitate, aspecte de neconstituționalitate, ci aspecte de interpretare și aplicare a unui text C. proc. pen., astfel că în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/ 1992 republicată a dispus respingerea cererii părții civile F.O.E.

de sesizare a Curții Constituționale cu privire la art. 320 1 C. proc. pen. ca inadmisibilă. Interpretarea dată, într-o astfel de manieră juridică, a cadrului legal ce permite sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, nu poate fi considerată de către instanța de control judiciar decât în acord cu cadrul normativ incident, cu practica judiciară manifestată pe un astfel de subiect, așa încât soluția procesuală a recursului de față este aceea de respingere a sa ca nefondat pe criteriile dispozițiile art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă F.E.O. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 4077/108/2010, privind pe inculpatul C.D.L. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2011.