ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3696/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea de ședință din 04 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția

ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 43614/3/2009

(886/2010), a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a

inculpatei A.V.C. (fiica lui C. și F.) și a dispus menținerea acestei stări de

arest preventiv.

Pentru a dispune astfel, instața de apel a reținut

următoarele:

Prin sentința penală nr. 171 din 03 octombrie 2010

pronunțată de către Tribunalul București, secția a ll-a penală, inculpata A.V.C.

a fost condamnată la pedeapsă rezultantă de 4 (patru) ani închisoare pentru

savirsirea infracțiunii de trafic de minori și constituire a unui grup

infracțional organizat în scopul săvârșirii de infracțiuni, menținându-se,

totodată, starea de arest preventiv a inculpatei.

Împotriva acestei decizii penale au declarat apel M.P.

și inculpata A.V.C.

La acest termen, verificând actele și lucrările

dosarului, Curtea a constatat că la luarea și menținerea măsurii arestării

preventive a inculpatei au fost respectate toate dispozițiile legale în

materie. Totodată, s-a constatat nu numai că temeiurile care au determinat

arestarea inculpatei se mențin, ci și impun în continuare privarea de libertate

a acesteia, în acord cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen. rap. la

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., pentru o mai bună desfășurare a

procesului penal.

Astfel, probatoriul administrat până la acest moment

procesual nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpata a

săvârșit faptele reținute în sarcina sa, fiind îndeplinită condiția prevăzută

de art. 143 C. proc. pen. De altfel, relevanță sub acest aspect a prezentat și

faptul că a intervenit o hotărâre de condamnare a inculpatei în primă instanță

pentru faptele pentru care a fost trimisă în judecată. De asemenea, s-a

constatat că subzistă și temeiul prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

întrucât pentru infracțiunile pentru care este cercetata inculpata pedeapsa

prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că

lăsarea sa în libertate prezintă în continuare un pericol pentru ordinea

publică, căci în pofida circumstanțelor personale favorabile invocate de

inculpată, aceasta este totuși judecată pentru infracțiuni grave (trafic de

minori și constituire a unui grup infracțional organizat în scopul săvârșirii

de infracțiuni), ce prezintă un grad de pericol social ridicat (reliefat de

împrejurările și modalitățile concrete de comitere, dar și de urmările grave).

Or, este drept că pericolul social al faptei nu se confundă cu pericolul pe care

l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpaților, însă

nu mai puțin adevărat este că aprecierea celei de-a doua noțiuni nu se poale

face prin ignorarea primeia.în contextul reținut mai sus, Curtea a apreciat că

nu se justifică nici luarea față de inculpată a unor măsuri alternative la

privarea de libertate.

Împotriva acestei încheieri în termen legal a

declarat recurs inculpata A.V.C.

La termenul de astăzi 20 octombrie 2010, apărătorul

desemnat din oficiu pentru inculpată, a solicitat admiterea recursului, casarea

încheierii recurate, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea

inculpatei în stare de libertate, considerând că acesta nu poate influența

cursul judecării cauzei, solicitând și ca instanța să aibă în vedere faptul că

inculpata este arestată preventiv din data de 7 iunie 2009, că are un copil

minor în îngrijire, iar instanța a reținut în favoarea sa dispozițiile art. 74 C.

pen.

Examinând recursul declarat de inculpata A.V.C. sub

toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor urma.

Înalta Curte reține că încheierea instanței de apel

este legală și justificată. Astfel, procedând la verificarea legalității și

temeiniciei măsurii arestului preventiv în temeiul art. 300

2

C. proc.

pen., cu art. 160

b

C. proc. pen., „dacă instanța constată că

temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există

temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere

revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului.

Când instanța constată că temeiurile ce au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care să justifice privarea de libertate, instanța menține prin încheiere

motivată, arestarea preventivă". Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului a rezultat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului

preventiv împotriva inculpaților nu s-au schimbat.

Alegerea și menținerea măsurii de prevenție se face

ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al

infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților de

împrejurările concrete în care se presupune că s-au comis, etc.

Privită din perspectiva criteriilor complementare,

gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care inculpata a fost trimisă

în judecată, s-a raportat și prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzei,

cum ar fi: consecințele produse sau care s-ar fi putut produce, frecvența infracțiunilor

de acest gen și necesitatea unei prevenții generale și nu în ultimul rând la

atitudinea procesuală a apelanților inculpați.

Prin lăsarea în libertate a apelantei-inculpate s-ar

induce un puternic sentiment de insecuritate socială de nesiguranță, în opinia

publică fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalității actului

de justiție, în condițiile în care cetățenii ar constata că persoane acuzate de

săvârșirea unor infracțiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în libertate.

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea

publică a lăsării în libertate apelantei-inculpate trebuie pornit de la

regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O.,

care, în câteva cauze împotriva Franței (de exemplu cauza Letellie, hotărârea

din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște

prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice,

anumite infracțiuni pot suscita „tulburare a societății" de natură să

justifice o detenție preventivă.

În cauza dedusă judecății s-a constatat, pentru aspectele

mai sus prezentate, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului

preventiv, subzistă și în prezent, infracțiunile pentru care a fost trimisă în

judecată și condamnată apelanta-inculpată de instanța de fond sunt în măsură,

prin natura lor și consecințele produse și care s-ar fi putut produce, să

releve un pericol cert, real și actual pe care l-ar prezenta inculpata pentru

ordinea publică.

În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O.,

privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin

apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății", se impune

a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

art. 5 paragr. 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr. II, potrivit

cărora "orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de

paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui

judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau

eliberată în cursul procedurii".

Referindu-se la "criteriile după care se

apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statut

ca acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie

civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și

comportamentul autorităților competente(decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).

Referitor la determinarea momentului de la care

începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment

este "data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării

instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau "o dată

anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau

orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această

privință, Curtea Europeană face precizarea ca noțiunea de "acuzație

penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea

oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi

comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de "urmări

importante" privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25

mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).

Cât privește data finalizării procedurii în materie

penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil",

curtea a statuat că aceasta este data pronunțării hotărârii de condamnare sau

de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra

Germaniei).

Curtea Europeană a avut în vedere și

"comportamentul acuzatului" cerând ca acesta să coopereze activ cu

autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra

Franței).

Aplicând aceste principii la speța de față, durata

arestării preventive a apelantei-inculpate nu a putut fi apreciată că a depășit

un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O.,

organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluționare cu

celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii arestului preventiv

este conformă și cu aceste dispoziții.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat

că lăsarea apelantei-inculpate în libertate, în această fază a procesului penal

ar genera, așa cum se arăta, o stare de insecuritate socială, prezentând un

pericol concret pentru ordinea publică și că prin operațiunea logică a

interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. a fost

examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor

de probă, precum și celelalte probe administrate, acestea fiind cele care au

conferit elemente în susținerea pericolului concret pentru ordinea publică, și

pe cale de consecință pentru menținerea măsurii arestului preventiv a

inculpatei.

Desigur că în aprecierea pericolul concret pentru

ordinea publică, care nu se confundă cu gradul de pericol social al

infracțiunii reținute în sarcina inculpatei, trebuie analizate și împrejurările

comiterii faptei, dar nici nu poate fi ignorată gravitatea acestora, presupuse

a fi fost comise de inculpată, cât și a urmărilor produse dar mai ales la

amploarea pe care au cunoscut-o săvârșirea unor asemenea fapte în ultimul timp

în țara noastră; toate acestea însă reclamă intervenția cât mai urgentă a

autorităților în stoparea cât mai eficientă a unor asemenea fapte, ori o

asemenea intervenție se poate realiza prin aplicarea măsurii arestului

preventiv, realizându-se astfel un act de justiție eficient.

Menținerea stării de arest a inculpatei s-a

considerat a fi justificată și prin prisma art. 5 paragr. 1 din C.E.D.O.,

inculpata fiind condamnată chiar nedefinitiv de o instanță de judecată

independentă și imparțială.

Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea

arestării preventive a inculpatei este justificată, întrucât subzistă

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri

prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina

inculpatei este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Constatând că sunt întrunite atât cerințele art. 148 lit.

f), art. 300

2

și ale art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) și c) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpata inculpata A.V.C.

împotriva încheierii de ședință din 04 octombrie 2010 a Curții de Apel

București, secția ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 43614/3/2009 (886/2010).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta

inculpată A.V.C. va fi obligată la plata sumei de 200 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata

A.V.C. împotriva încheierii de ședință din 04 octombrie 2010 a Curții de Apel

București, secția ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie

pronunțată în Dosarul nr. 43614/3/2009 (886/2010).

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 octombrie 2010.