ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3696/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 04 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 43614/3/2009 (886/2010), a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatei A.V.C. (fiica lui C. și F.) și a dispus menținerea acestei stări de arest preventiv. Pentru a dispune astfel, instața de apel a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 171 din 03 octombrie 2010 pronunțată de către Tribunalul București, secția a ll-a penală, inculpata A.V.C. a fost condamnată la pedeapsă rezultantă de 4 (patru) ani închisoare pentru savirsirea infracțiunii de trafic de minori și constituire a unui grup infracțional organizat în scopul săvârșirii de infracțiuni, menținându-se, totodată, starea de arest preventiv a inculpatei.

Împotriva acestei decizii penale au declarat apel M.P. și inculpata A.V.C. La acest termen, verificând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că la luarea și menținerea măsurii arestării preventive a inculpatei au fost respectate toate dispozițiile legale în materie. Totodată, s-a constatat nu numai că temeiurile care au determinat arestarea inculpatei se mențin, ci și impun în continuare privarea de libertate a acesteia, în acord cu dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen. rap. la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., pentru o mai bună desfășurare a procesului penal. Astfel, probatoriul administrat până la acest moment procesual nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 143 C. proc.

pen. De altfel, relevanță sub acest aspect a prezentat și faptul că a intervenit o hotărâre de condamnare a inculpatei în primă instanță pentru faptele pentru care a fost trimisă în judecată. De asemenea, s-a constatat că subzistă și temeiul prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât pentru infracțiunile pentru care este cercetata inculpata pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă în continuare un pericol pentru ordinea publică, căci în pofida circumstanțelor personale favorabile invocate de inculpată, aceasta este totuși judecată pentru infracțiuni grave (trafic de minori și constituire a unui grup infracțional organizat în scopul săvârșirii de infracțiuni), ce prezintă un grad de pericol social ridicat (reliefat de împrejurările și modalitățile concrete de comitere, dar și de urmările grave).

Or, este drept că pericolul social al faptei nu se confundă cu pericolul pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpaților, însă nu mai puțin adevărat este că aprecierea celei de-a doua noțiuni nu se poale face prin ignorarea primeia.în contextul reținut mai sus, Curtea a apreciat că nu se justifică nici luarea față de inculpată a unor măsuri alternative la privarea de libertate. Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs inculpata A.V.C.

La termenul de astăzi 20 octombrie 2010, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpată, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea inculpatei în stare de libertate, considerând că acesta nu poate influența cursul judecării cauzei, solicitând și ca instanța să aibă în vedere faptul că inculpata este arestată preventiv din data de 7 iunie 2009, că are un copil minor în îngrijire, iar instanța a reținut în favoarea sa dispozițiile art. 74 C. pen. Examinând recursul declarat de inculpata A.V.C. sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor urma.

Înalta Curte reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată. Astfel, procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestului preventiv în temeiul art. 300 2 C. proc. pen., cu art. 160 b C. proc. pen., „dacă instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanța menține prin încheiere motivată, arestarea preventivă". Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului a rezultat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva inculpaților nu s-au schimbat.

Alegerea și menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților de împrejurările concrete în care se presupune că s-au comis, etc. Privită din perspectiva criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, s-a raportat și prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzei, cum ar fi: consecințele produse sau care s-ar fi putut produce, frecvența infracțiunilor de acest gen și necesitatea unei prevenții generale și nu în ultimul rând la atitudinea procesuală a apelanților inculpați.

Prin lăsarea în libertate a apelantei-inculpate s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială de nesiguranță, în opinia publică fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție, în condițiile în care cetățenii ar constata că persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în libertate. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate apelantei-inculpate trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franței (de exemplu cauza Letellie, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

În cauza dedusă judecății s-a constatat, pentru aspectele mai sus prezentate, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, subzistă și în prezent, infracțiunile pentru care a fost trimisă în judecată și condamnată apelanta-inculpată de instanța de fond sunt în măsură, prin natura lor și consecințele produse și care s-ar fi putut produce, să releve un pericol cert, real și actual pe care l-ar prezenta inculpata pentru ordinea publică. În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății", se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 paragr.

3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr. II, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii". Referindu-se la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statut ca acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente(decizia C.E.D.O.

din 31 martie 1998). Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau "o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privință, Curtea Europeană face precizarea ca noțiunea de "acuzație penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de "urmări importante" privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O.

din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei). Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data pronunțării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei). Curtea Europeană a avut în vedere și "comportamentul acuzatului" cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franței). Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a apelantei-inculpate nu a putut fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 paragr.

3 din C.E.D.O., organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluționare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii arestului preventiv este conformă și cu aceste dispoziții. Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că lăsarea apelantei-inculpate în libertate, în această fază a procesului penal ar genera, așa cum se arăta, o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret pentru ordinea publică și că prin operațiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. a fost examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă, precum și celelalte probe administrate, acestea fiind cele care au conferit elemente în susținerea pericolului concret pentru ordinea publică, și pe cale de consecință pentru menținerea măsurii arestului preventiv a inculpatei.

Desigur că în aprecierea pericolul concret pentru ordinea publică, care nu se confundă cu gradul de pericol social al infracțiunii reținute în sarcina inculpatei, trebuie analizate și împrejurările comiterii faptei, dar nici nu poate fi ignorată gravitatea acestora, presupuse a fi fost comise de inculpată, cât și a urmărilor produse dar mai ales la amploarea pe care au cunoscut-o săvârșirea unor asemenea fapte în ultimul timp în țara noastră; toate acestea însă reclamă intervenția cât mai urgentă a autorităților în stoparea cât mai eficientă a unor asemenea fapte, ori o asemenea intervenție se poate realiza prin aplicarea măsurii arestului preventiv, realizându-se astfel un act de justiție eficient.

Menținerea stării de arest a inculpatei s-a considerat a fi justificată și prin prisma art. 5 paragr. 1 din C.E.D.O., inculpata fiind condamnată chiar nedefinitiv de o instanță de judecată independentă și imparțială. Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatei este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatei este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Constatând că sunt întrunite atât cerințele art. 148 lit. f), art. 300 2 și ale art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen., cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) și c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpata inculpata A.V.C. împotriva încheierii de ședință din 04 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 43614/3/2009 (886/2010). În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta inculpată A.V.C. va fi obligată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata A.V.C. împotriva încheierii de ședință din 04 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie pronunțată în Dosarul nr. 43614/3/2009 (886/2010). Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 octombrie 2010.