ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2495/2010

Asupra

recursurilor de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din

data de 08 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția l-a penală, pronunțată

în Dosarul nr. 46774/3/2008 (1417/2010) a menținut starea de'arest a

inculpaților K.C., V.F. și M.R.

Pentru a

dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că, temeiurile avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, astfel încât măsura

arestării preventive a inculpaților apare ca fiind legală și temeinică, fiind

dispusă cu respectarea condițiilor prev. de art. 143 C. proc. pen. și art. 148 lit.

f) C. proc. pen.

Totodată,

Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., în sensul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în

sarcina inculpatuților, este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acestora

în libertate, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică prin

sentimentul de insecuritate pe care l-ar provoca în rândul societății civile,

raportat la natura și gravitatea faptelor ce li s-au reținut în sarcină.

Împotriva acestei

încheieri în termen legal au declarat recurs inculpații K.C., V.F. și M.R.

La termenul

de astăzi 23 iunie 2010, apărătorii desemnați din oficiu pentru inculpați, au

solicitat în esență admiterea recursurilor, casarea încheierii recurate,

revocarea măsurii arestării preventive și judecarea acestora în stare de

libertate,considerând că aceștia nu pot influența cursul judecării cauzei,

solicitând ca instanța să aibă în vedere faptul că nu sunt întrunite cumulativ

cerințele prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv temeiurile avute

în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă.

Examinând

recursurile declarate de inculpații K.C., V.F. și M.R. sub toate aspectele,

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că

acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor urma.

Înalta Curte

reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată.

Astfel,

procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestului preventiv

în temeiul art. 300

2

C. proc. pen., cu art. 160

b

C. proc.

pen., „dacă instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea

preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea

de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive și punerea

de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța

constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea

de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de

libertate, instanța menține prin încheiere motivată, arestarea

preventivă". Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului a rezultat că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva

inculpaților nu s-au schimbat.

Alegerea și

menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de

gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în

judecată a inculpaților de împrejurările concrete în care se presupune că s-au

comis, etc.

Privită din

perspectiva criteriilor complementare, gradul de pericol social al

infracțiunilor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, s-a raportat

și prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzei, cum ar fi: consecințele

produse sau care s-ar fi putut produce, frecvența infracțiunilor de acest gen și

necesitatea unei prevenții generale și nu în ultimul rând la atitudinea

procesuală a apelanților inculpați.

Prin lăsarea

în libertate a inculpaților s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate

socială de nesiguranță, în opinia publică fapt care, în final, s-ar repercuta

negativ asupra finalității actului de justiție, în condițiile în care cetățenii

ar constata că persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni de o asemenea

gravitate sunt judecate în libertate.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate

inculpaților trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest

aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franței (de

exemplu cauza Letellie, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în

care dreptul național o recunoaște prin gravitatea deosebită și prin reacția

particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita „tulburare a

societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

În cauza

dedusă judecății s-a constatat, pentru aspectele mai sus prezentate, că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, subzistă și

în prezent, infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați

inculpații de instanța de fond sunt în măsură, prin natura lor și consecințele

produse și care s-ar fi putut produce, să releve un pericol cert, real și

actual pe care l-ar prezenta inculpații pentru ordinea publică.

În ceea ce

privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea

„stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de

fapta ce formează obiectul judecății", se impune a arăta că potrivit art. 5

pct. 3 din C.E.D.O., art. 5 parag. 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr.

II, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deținută, în condițiile

prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată

înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen

rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".

Referindu-se

la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri

penale", C.E.D.O. a statut ca acestea sunt similare cu cele referitoare și

la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul

inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O. din

31 martie 1998).

Referitor la

determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța

europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este

acuzată", adică data sesizării instanței competente, potrivit

dispozițiilor legii naționale sau "o dată anterioară" (data

deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată,

potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privință,

Curtea Europeană face precizarea ca noțiunea de "acuzație penală" în

sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care

emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă

penală, idee ce este corelativă și noțiunii de "urmări importante"

privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza

Hozee c. Olandei).

Cât privește

data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru

calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este

data pronunțării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat

(decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea

Europeană a avut în vedere și "comportamentul acuzatului" cerând ca

acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie

1993 în cauza Dobbertin contra Franței).

Aplicând

aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a inculpaților

nu a putut fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut

de art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., organele judiciare luând toate măsurile

procedurale pentru soluționare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura

menținerii măsurii arestului preventiv este conformă și cu aceste dispoziții.

Pentru toate

aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că lăsarea inculpaților în

libertate, în această fază a procesului penal ar genera, așa cum se arăta, o

stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret pentru ordinea

publică și că prin operațiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de

148 lit. f) C. proc. pen. au fost examinate prin raportare la probele

administrate prin intermediul mijloacelor de probă, precum și celelalte probe

administrate, acestea fiind cele care au conferit elemente în susținerea

pericolului concret pentru ordinea publică, și pe cale de consecință pentru

menținerea măsurii arestului preventiv al inculpaților.

Desigur că în

aprecierea pericolul concret pentru ordinea publică, care nu se confundă cu

gradul de pericol social al infracțiunii reținute în sarcina inculpaților,

trebuie analizate și împrejurările comiterii faptei, dar nici nu poate fi

ignorată gravitatea acestora, presupuse a fi fost comise de inculpați, cât și a

urmărilor produse dar mai ales la amploarea pe care au cunoscut-o săvârșirea

unor asemenea fapte în ultimul timp în țara noastră; toate acestea însă reclamă

intervenția cât mai urgentă a autorităților în stoparea cât mai eficientă a

unor asemenea fapte, ori o asemenea intervenție se poate realiza prin aplicarea

măsurii arestului preventiv, realizându-se astfel un act de justiție eficient.

Menținerea

stării de arest a inculpaților s-a considerat a fi justificată și prin prisma art.

5 parag. 1 din C.E.D.O., inculpații fiind condamnați chiar nedefinitiv de o

instanță de judecată independentă și imparțială.

Așadar, Înalta

Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpaților este

justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru

infracțiunile reținute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani și există

probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică.

Constatând că

sunt întrunite atât cerințele art. 148 lit. f), art. 300

2

și ale art.

160

b

alin. (3) C. proc. pen., cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit.

a) și c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații K.C., V.F. și M.R. împotriva încheierii de ședință din

08 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în Dosarul

nr. 46774/3/2008(1417/2010).

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați K.C., V.F. și M.R. vor fi obligați

la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați

din oficiu, se vor avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații K.C., V.F. și M.R. împotriva

încheierii de ședință din 08 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția l-a

penală, pronunțată în Dosarul nr. 46774/3/2008 (1417/2010).

Obligă

recurenții inculpați la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile

apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 23 iunie 2010.

I