ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2495/2010

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 08 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 46774/3/2008 (1417/2010) a menținut starea de'arest a inculpaților K.C., V.F. și M.R. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, astfel încât măsura arestării preventive a inculpaților apare ca fiind legală și temeinică, fiind dispusă cu respectarea condițiilor prev. de art. 143 C. proc. pen. și art. 148 lit. f) C. proc. pen. Totodată, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., în sensul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatuților, este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acestora în libertate, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică prin sentimentul de insecuritate pe care l-ar provoca în rândul societății civile, raportat la natura și gravitatea faptelor ce li s-au reținut în sarcină. Împotriva acestei încheieri în termen legal au declarat recurs inculpații K.C., V.F. și M.R. La termenul de astăzi 23 iunie 2010, apărătorii desemnați din oficiu pentru inculpați, au solicitat în esență admiterea recursurilor, casarea încheierii recurate, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea acestora în stare de libertate,considerând că aceștia nu pot influența cursul judecării cauzei, solicitând ca instanța să aibă în vedere faptul că nu sunt întrunite cumulativ cerințele prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., respectiv temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă. Examinând recursurile declarate de inculpații K.C., V.F. și M.R. sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor urma. Înalta Curte reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată. Astfel, procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestului preventiv în temeiul art. 300 2 C. proc. pen., cu art. 160 b C. proc. pen., „dacă instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanța menține prin încheiere motivată, arestarea preventivă". Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului a rezultat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva inculpaților nu s-au schimbat.

Alegerea și menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților de împrejurările concrete în care se presupune că s-au comis, etc. Privită din perspectiva criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, s-a raportat și prin prisma circumstanțelor concrete ale cauzei, cum ar fi: consecințele produse sau care s-ar fi putut produce, frecvența infracțiunilor de acest gen și necesitatea unei prevenții generale și nu în ultimul rând la atitudinea procesuală a apelanților inculpați.

Prin lăsarea în libertate a inculpaților s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială de nesiguranță, în opinia publică fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție, în condițiile în care cetățenii ar constata că persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în libertate. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate inculpaților trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franței (de exemplu cauza Letellie, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

În cauza dedusă judecății s-a constatat, pentru aspectele mai sus prezentate, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, subzistă și în prezent, infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați inculpații de instanța de fond sunt în măsură, prin natura lor și consecințele produse și care s-ar fi putut produce, să releve un pericol cert, real și actual pe care l-ar prezenta inculpații pentru ordinea publică. În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății", se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din C.E.D.O., art. 5 parag.

3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr. II, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii". Referindu-se la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statut ca acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O.

din 31 martie 1998). Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau "o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privință, Curtea Europeană face precizarea ca noțiunea de "acuzație penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de "urmări importante" privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O.

din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei). Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data pronunțării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei). Curtea Europeană a avut în vedere și "comportamentul acuzatului" cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franței). Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a inculpaților nu a putut fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 parag.

3 din C.E.D.O., organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluționare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii arestului preventiv este conformă și cu aceste dispoziții. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că lăsarea inculpaților în libertate, în această fază a procesului penal ar genera, așa cum se arăta, o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret pentru ordinea publică și că prin operațiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. au fost examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă, precum și celelalte probe administrate, acestea fiind cele care au conferit elemente în susținerea pericolului concret pentru ordinea publică, și pe cale de consecință pentru menținerea măsurii arestului preventiv al inculpaților.

Desigur că în aprecierea pericolul concret pentru ordinea publică, care nu se confundă cu gradul de pericol social al infracțiunii reținute în sarcina inculpaților, trebuie analizate și împrejurările comiterii faptei, dar nici nu poate fi ignorată gravitatea acestora, presupuse a fi fost comise de inculpați, cât și a urmărilor produse dar mai ales la amploarea pe care au cunoscut-o săvârșirea unor asemenea fapte în ultimul timp în țara noastră; toate acestea însă reclamă intervenția cât mai urgentă a autorităților în stoparea cât mai eficientă a unor asemenea fapte, ori o asemenea intervenție se poate realiza prin aplicarea măsurii arestului preventiv, realizându-se astfel un act de justiție eficient.

Menținerea stării de arest a inculpaților s-a considerat a fi justificată și prin prisma art. 5 parag. 1 din C.E.D.O., inculpații fiind condamnați chiar nedefinitiv de o instanță de judecată independentă și imparțială. Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpaților este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Constatând că sunt întrunite atât cerințele art. 148 lit. f), art. 300 2 și ale art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen., cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) și c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate, recursurile declarate de inculpații K.C., V.F. și M.R. împotriva încheierii de ședință din 08 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 46774/3/2008(1417/2010). În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați K.C., V.F. și M.R. vor fi obligați la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații K.C., V.F. și M.R. împotriva încheierii de ședință din 08 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 46774/3/2008 (1417/2010). Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 iunie 2010. I