ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1356/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, reclamanta L.M. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Afacerilor Externe - pentru Ambasada României din Republica

Moldova să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea

reclamantei privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și

pe cale de consecință să fie obligat pârâtul să-i primească cererea de

redobândire a cetățeniei române împreună cu actele necesare într-un termen rezonabil

precum și să fie obligată Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău să

trimită de îndată dosarul de cetățenie către Comisia de Cetățenie, potrivit

art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, republicată și modificată.

In motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, în luna septembrie 2006 a formulat prima cerere de primire a actelor

și cererii de redobândire a cetățeniei române în baza art. 12 alin. (2) din

Legea nr. 21/1991 privind cetățenie română modificată și republicată, la care

nu a primit răspuns.

În data de 9 iulie 2009 a revenit cu o

altă cerere, care însă i-a fost refuzată pe motive organizatorice,

comunicându-i-se că aceasta urmează a fi analizată la o dată ulterioară,

neprecizată însă, fără a i se menționa în concret care este temeiul legal al

acestei măsuri.

Prin sentința nr. 2807 din 9 iunie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și

fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta L.M. și a fost obligat

pârâtul să primească cererea acesteia de redobândire a cetățeniei române,

într-un termen scurt, rezonabil.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a

reținut că în mod nejustificat, prin depășirea termenului rezonabil de

soluționare, în sensul dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei,

autoritatea publica pârâtă nu a primit actele reclamantei de redobândire a

cetățeniei, cererea fiind formulată încă din luna octombrie 2006.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în

sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

A fost invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut

că soluția primei instanțe este rezultatul interpretării greșite a legii.

Criticând concluzia nerespectării

termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis reclamantei

nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca

exprimând o restricționare a unui drept.

Pentru instanța de fond nu a avut

relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși tocmai aceasta a

determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a derulării

procedurii consulare în discuție.

Motivele obiective invocate, care nu

au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o

importanță esențială, din moment ce actul de organizare a activității M. A.E.

în Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate la nivelul

instituției acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități administrative

române de pe cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin.

În opinia recurentului, nu se poate

pune semnul echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului

indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și factorul obiectiv

al imposibilității autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii

Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire și pentru

procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.

Or, în lipsa unei culpe

administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii

contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să

primească cererea reclamantului.

Totodată, susține recurentul, în lipsa

unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea

secției consulare a Ambasadei Române la Chișinău.

Pe de altă parte, durata termenului

rezonabil, decantată în jurisprudența CEDO, se aplică numai în cazurile expres

specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt rezidenți în tara a cărei

cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile față de celelalte

persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care se bucură de

plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu

se regăsește și reclamanta.

Mai mult, durata termenului rezonabil

de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcție de

toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași jurisprudențe, neputându-se

omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei se subsumează

dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condițiile

obiective în care activitatea în cauză se poate desfășura.

Prin urmare, a concluzionat

recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la

stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei, fiind

inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de

drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care sistemul

de drept de origine continentală (franceză și germană) nu admite decât

aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.

S-a precizat, de asemenea, că, raportat

la numărul mare al cererilor de programare, s-au făcut demersuri pentru

modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele vizând recunoașterea

cetățeniei române vor putea fi depuse și la prefecturile oricărui județ din

România, concluzionându-se că lipsa de diligentă a Statului Român pentru

deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce privește activitatea

actului de preluare a cererilor nu poate fi reținută.

Examinând actele dosarului, hotărârea

atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale

incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reglementând obiectul acțiunii

judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se

poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră

vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea în termen

sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin

refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru

exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În înțelesul acestei legi, nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu răspunde

solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin

lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].

Recurentul-pârât a răspuns

petiționarului, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea

nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție de tipul soluției

administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.

Or, în aceste condiții, tăcerea

administrației ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate

exercitat de instanța de contencios administrativ, nu poate fi reținută,

ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport cu circumstanțele

concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantei în interesul său

legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10

1

din Legea

nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia română - care

să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a cererii sale,

grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza

I

și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu

poate fi reținută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost

cauzată din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea

termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a reglementat, prin art.

12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau

reședința în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetățeniei

române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de

lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a

stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să proceseze astfel de

cereri.

Convenția Europeană pentru Cetățenie,

adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România

prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile

privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau eliberarea unui

atestat de cetățenie".

Obligația astfel instituită

subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea

caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în

parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudența CEDO, în special complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantei și cel al autorităților competente.

Din această perspectivă, nu se poate

face abstracție de faptul că cererea reclamantei de a fi programată pentru

depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetățeniei nu a fost

soluționată nici până la această dată.

Prin urmare, având în vedere și faptul

că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a făcut

referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaționale, se impune

a se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea cererii reclamantei,

raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost depășită, motiv pentru care

soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.

Nici motivele cu privire la

modificările legislative intervenite, aspecte învederate în ședință publică, de

către reprezentantul recurentului-pârât, nu pot fi primite de Înalta Curte,

pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu

mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a

cetățeniei române, astfel că aceste apărări se vor respinge ca nefondate, prin

invocarea principiului

tempus regit actum

.

Înalta Curte a constatat că, până la

data introducerii acțiunii, cererile reclamantei nu primiseră vreo rezolvare

efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise

nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea pârâtă.

Faptul că în prezent reclamanta ar

putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă ștergerea

vătămării deja produse în privința acestuia.

Reținând, față de cele expuse, că nu

subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea

hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 2807 din 9 iunie 2010 a Curții de

Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 martie 2011.