ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4213/2011

Asupra cererii de

contestație în anulare de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 17 noiembrie 2010, la Înalta Curte

de Casație și Justiție a fost înregistrată contestația în anulare formulată de

contestatoarea J.R. împotriva Deciziei penale nr. 4036 din 12 noiembrie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 3269/2/2008.

În motivarea cererii

de contestație în anulare, sus-numita contestatoare a invocat dispozițiile art.

386 lit. e) C. proc. pen. și anume că nu a fost audiată de instanța de recurs

deși ascultarea ei era obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

)

C. proc. pen.

Prin încheierea

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 29 iunie 2011 în

Dosarul nr. 9494/1/2010 s-a admis în principiu contestația în anulare formulată

de contestatoarea J.R., reținându-se că sunt îndeplinite cerințele art. 391 C.

proc. pen. respectiv, că a fost formulată în termenul prevăzut de lege și că

motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386.

Ulterior pronunțării

încheierii susmenționate, contestatoarea a invocat și cazul de contestație în

anulare prevăzut în art. 386 lit. c) C. proc. pen. constând în aceea că

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului

penal din cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu

privire la care existau probe în dosar.

În concret, în

susținerea acestui caz de contestație în anulare, contestatoarea a arătat că în

rechizitoriu nu se detaliază fiecare act material ce intră în conținutul

constitutiv al infracțiunii de înșelăciune cu consecințe grave pentru care a

fost trimisă în judecată, că instanța nu a fost legal sesizată deoarece din

actele întocmite în cursul urmăririi penale rezultă că înscrisurile ce formează

obiectul cercetărilor din Dosarul nr. 251/P/2007 au fost identificate și

ridicate de organele de cercetare penală cu ocazia percheziției domiciliare

efectuate la locuința sa la data de 13 septembrie 2007 și cu toate acestea față

de contestatoare s-a extins acțiunea penală și cu privire la alte acte

materiale descoperite ulterior și care în realitate nu există. A mai susținut

contestatoarea că instanța de recurs nu a luat în considerare faptul că o parte

dintre persoanele vătămate nu au înțeles să se constituie părți civile sau să

participe în proces ca părți vătămate, ceea ce echivalează cu lipsa unei

condiții esențiale privitoare la legala sesizare a instanței de judecată.

Examinând contestația

în anulare formulată, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că prin Decizia penală nr. 4036 din 12 noiembrie

2010 pronunțată în Dosarul nr. 3269/2/2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală a respins ca nefondate recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție - și de inculpata J.R. împotriva Sentinței penale nr. 345 din 24

noiembrie 2009 a Curții de Apel București - Secția I Penală (prin această

sentință inculpata a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 7 ani

închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a, b) și e) C. pen. cu aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a, b) și

c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de: art. 215

alin. (1), (2) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin.

(2) și art. 76 lit. a) C. pen., art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În ce privește cazul

de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că nu este incident în cauză.

Potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) C. proc. pen., „cu ocazia judecării recursului, instanța

este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit

dispozițiilor cuprinse în Partea specială, Titlul II, Capitolul III, atunci

când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci

când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de

condamnare”.

Din încheierea

pronunțată la data de 29 octombrie 2010 când instanța de recurs a acordat

cuvântul în susținerea recursurilor formulate de parchet și inculpată rezultă

că, întrebată fiind de către președintele completului de judecată dacă dorește

să facă vreo declarație în cauză, aceasta a arătat că nu dă declarație în fața

instanței de recurs deoarece a făcut declarații ample la instanța de fond.

Mențiunile din încheierea susmenționată sunt confirmate de transcrierea

dezbaterilor din data de 29 octombrie 2010 efectuată la cererea contestatoarei

și atașată la dosarul cauzei.

Dreptul

contestatoarei de a nu face declarații nu echivalează cu neîndeplinirea de

către instanța de recurs a obligației de a proceda la ascultarea acesteia în

cazurile și condițiile prevăzute de dispozițiile legale sus-menționate.

Referitor la cazul de

contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că nici acesta nu este incident în cauză.

Potrivit textului de

lege susmenționat poate fi făcută contestație în anulare când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din

cele prevăzute de art. 10 lit. f) - i

1

) cu privire la care existau

probe în dosar.

Judecând recursul, instanța trebuie să verifice

legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, ea având obligația ca, în limitele

devoluțiunii, să analizeze toate aspectele care privesc buna rezolvare a

cauzei.

Între altele,

instanța trebuie să se pronunțe asupra tuturor motivelor de casare a hotărârii,

atât în situația în care motivele au fost invocate de părți cât și din oficiu.

Așadar, termenul

folosit de lege „nu s-a pronunțat” trebuie înțeles într-un sens larg, adică o

omisiune a instanței de a da răspuns unor motive de casare, motive care duceau

la încetarea procesului penal, indiferent dacă motivele au fost invocate sau nu

de părți.

Pentru a se putea

reține acest caz de contestație, legea fixează cerința ca la dosar să fi

existat probe cu privire la cauza de încetare a procesului penal, această

cerință urmând a fi interpretată în funcție de cauza de încetare a procesului penal

cu privire la care instanța trebuie să se pronunțe.

Motivele invocate de

contestatoare în susținerea cazului de contestație în anulare sus-menționat

constituie de fapt critici aduse sentinței, care au fost formulate și la

instanța de recurs și care în urma examinării hotărârii instanței de fond sub

toate aspectele de fapt și de drept le-a apreciat ca fiind nefondate și le-a

respins ca atare.

De altfel, în cauză

nici nu putea fi incident vreunul din cazurile de încetare a procesului penal

dintre cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i

1

) C. proc. pen., având

în vedere că pentru infracțiunile pentru care contestatoarea a fost trimisă în

judecată, acțiunea penală nu se pune în mișcare la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate, nu este necesară autorizarea sau sesizarea organului

competent, nu a intervenit amnistia, prescripția, nu operează retragerea

plângerii prealabile sau împăcarea părților, nu sunt incidente dispozițiile

legale referitoare la înlocuirea răspunderii penale, nu există o cauză de

nepedepsire prevăzută de lege.

În consecință,

nefiind întrunite cerințele art. 386 lit. c) și e) C. proc. pen., contestația

în anulare formulată de contestatoarea J.R. împotriva Deciziei penale nr. 4036

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 12 noiembrie 2010

se va respinge ca nefondată.

Potrivit art. 192

alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată

cererea de contestație în anulare formulată de contestatoarea J.R. împotriva

Deciziei penale nr. 4036 din 12 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 3269/2/2008.

Obligă contestatoarea

la plata sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 12 decembrie 2011.