ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2854/2011

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin încheierea din 2

august 2011, pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010 al Curții de Apel Iași, secția

penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus, printre altele, în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. menținerea

stării de arest preventiv a inculpatului C.J., constatându-se că temeiurile de

fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii preventive față

de inculpat subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia.

De asemenea, instanța

de prim control judiciar a reținut că prezervarea ordinii publice continuă să

fie prevalentă datelor ce țin de persoana inculpatului și cu toate că în

desfășurarea procedurilor penale a intervenit o hotărâre de condamnare

(inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 42 din 21 februarie 2011

a Tribunalului Vaslui la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare) nu este

afectată prezumția de nevinovăție.

Împotriva încheierii

sus-arătate a declarat recurs inculpatul C.J., solicitând, prin apărătorul

desemnat din oficiu, punerea în libertate, în cauză existând indicii că

procesul penal se va desfășura normal și în aceste condiții.

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs precum și întreaga cauză, conform dispozițiilor

cuprinse în art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa.

De la

această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă

cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5

paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de

libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața

autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a

bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia.

În

materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația

națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea

sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să

se facă în conformitate cu normele de procedură prevăzute de legea națională,

care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să

asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel

spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul

prevăzut de art. 5 paragraful 1.

În cauza

supusă analizei, Înalta Curte, constată respectarea, deopotrivă, atât a

dispozițiilor cuprinse în legea internă, cât și a existențelor ce decurg din

prevederile Convenției.

Astfel,

potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în

exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice

periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform

alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există

temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză,

așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la

efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că

temeiurile de fapt și de drept [art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.] care

au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în

continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta

Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor și de

gravitatea deosebită a acestora, de atitudinea inculpatului care, a încercat să

zădărnicească aflarea adevărului prin negare constantă a săvârșirii faptelor ce

i se impută, dar mai ales de efectul negativ resimțit de societatea civilă în

cazul lăsării acestuia în libertate, constată că instanța de prim control

judiciar a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 148 lit. f) C.

proc. pen.

În

cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat

corect atunci când a menținut, justificat, măsura arestării preventive a

inculpatului C.J., constatând că există indicii temeinice pentru a se conchide

că există presupunerea rezonabilă că acesta a săvârșit faptele deduse

judecății, a căror gravitate scoate în evidență pericolul concret pentru

ordinea publică.

Lăsarea

în libertate a inculpatului exclude atingerea dezideratelor impuse de legea

penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept,

creându-se un climat de insecuritate și de neîncredere a cetățenilor onești în

actul de justiție.

Mai mult

decât atât, manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face

decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament

antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile

statului chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legii.

Pentru

considerentele mai sus-enunțate și constatând că judecarea cauzei cu inculpatul

C.J. în stare de arest preventiv va asigura celeritatea și buna desfășurare a

procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpat.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va obliga

recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.J. împotriva încheierii din 02

august 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă

engleză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 august 2011.