ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2854/2011

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin încheierea din 2 august 2011, pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010 al Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus, printre altele, în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. menținerea stării de arest preventiv a inculpatului C.J., constatându-se că temeiurile de fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii preventive față de inculpat subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia.

De asemenea, instanța de prim control judiciar a reținut că prezervarea ordinii publice continuă să fie prevalentă datelor ce țin de persoana inculpatului și cu toate că în desfășurarea procedurilor penale a intervenit o hotărâre de condamnare (inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 42 din 21 februarie 2011 a Tribunalului Vaslui la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare) nu este afectată prezumția de nevinovăție. Împotriva încheierii sus-arătate a declarat recurs inculpatul C.J., solicitând, prin apărătorul desemnat din oficiu, punerea în libertate, în cauză existând indicii că procesul penal se va desfășura normal și în aceste condiții. Înalta Curte, examinând motivele de recurs precum și întreaga cauză, conform dispozițiilor cuprinse în art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de procedură prevăzute de legea națională, care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1. În cauza supusă analizei, Înalta Curte, constată respectarea, deopotrivă, atât a dispozițiilor cuprinse în legea internă, cât și a existențelor ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept [art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen.] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului. Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor și de gravitatea deosebită a acestora, de atitudinea inculpatului care, a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin negare constantă a săvârșirii faptelor ce i se impută, dar mai ales de efectul negativ resimțit de societatea civilă în cazul lăsării acestuia în libertate, constată că instanța de prim control judiciar a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat corect atunci când a menținut, justificat, măsura arestării preventive a inculpatului C.J., constatând că există indicii temeinice pentru a se conchide că există presupunerea rezonabilă că acesta a săvârșit faptele deduse judecății, a căror gravitate scoate în evidență pericolul concret pentru ordinea publică. Lăsarea în libertate a inculpatului exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate și de neîncredere a cetățenilor onești în actul de justiție. Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legii.

Pentru considerentele mai sus-enunțate și constatând că judecarea cauzei cu inculpatul C.J. în stare de arest preventiv va asigura celeritatea și buna desfășurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.J. împotriva încheierii din 02 august 2011 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 4630/89/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul cuvenit interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 august 2011.