ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2155/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin Sentința nr. 34 din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA Brașov în contradictoriu cu D.F. Brașov - Biroul Soluționări Contestații și, în consecință, a fost anulată Decizia de impunere din 18 ianuarie 2008 și Dispoziția din 31 martie 2008 privind impozitul pe clădiri în sumă de 1.348.625 RON și impozit pe teren în sumă de 25.935 RON. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive privind anularea actelor fiscale arătate, a reținut că reclamanta este organizată și își desfășoară activitatea în cadrul Parcului Industrial P.R., conform H.G.

nr. 1019/2004. Instanța a constatat că potrivit dispozițiilor din C. fisc. reclamanta nu datorează impozitul pe clădirile și terenurile, ce sunt afectate parcului industrial, întrucât scutirea prevăzută de lege reprezintă o măsură cu caracter general ce se aplică tuturor societăților care sunt înființate în baza legii ca parc industrial, nefiind vorba de o distorsionare sau amenințare de natură a determina o distorsionare a concurenței prin favorizare colectivă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs D.F. Brașov, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că facilitățile fiscale, acordate în temeiul Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal în beneficiul SC S. SA, reprezintă ajutor de stat, în sensul prevăzut de O.U.G.

nr. 117/2006, dar și de art. 87 și 88 din Tratatul C.E. și sunt supuse notificării. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă nu poate beneficia ope legis de facilități fiscale constând în scutirea de plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren. A mai arătat că potrivit O.U.G. nr. 117/2006, Consiliul Concurenței îndeplinește rolul de autoritate de contact în raporturile dinte Comisia Europeană și autoritățile publice, alți furnizori și beneficiarii ajutorului de stat, iar prin adresa din 1 martie 2007, Consiliul Concurenței a comunicat D.F. Brașov că facilitățile fiscale care își au temeiul în C. fisc. reprezintă ajutor de stat în sensul art. 87 din Tratat, avizând negativ acordarea unei scutiri fără avizul Comisiei Europene.

Cu privire la situația specifică parcurilor industriale, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la adresa din 17 mai 2007, prin care Consiliul Concurenței a arătat că ajutoarele de stat pot fi acordate în două modalități - ca alocări specifice în temeiul unei scheme de ajutor de stat regional exceptată de la notificare, în condițiile Regulamentului nr. 1628/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul C.E. ajutorului național regional pentru investiții sau ca alocări specifice în temeiul unei scheme de ajutor de stat regional supusă obligației de notificare, potrivit liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 - 2013 (2006/C54/08). În oricare dintre cele două situații este necesară întocmirea unei scheme de ajutor de stat care să fie supusă avizării Consiliului Concurenței și, după caz, informării sau autorizării Comisiei Europene.

Prin Hotărârea din 31 martie 2008, Consiliul Local Brașov a aprobat notificarea Consiliului Concurenței în vederea transmiterii acesteia către Comisia Europeană pentru autorizarea ajutorului de stat sub forma scutirii de plata impozitului pe clădiri și pe terenurile parcului industrial administrat de SC "P.R." SA, dar prin adresa din 8 mai 2008, Consiliul Concurenței i-a transmis punctul de vedere motivat, în sensul că nu pot fi acordate facilitățile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din C. fisc. În fine recurenta-pârâtă a invocat, în argumentarea susținerilor sale, jurisprudență a Tribunalului Bacău și Tribunalului Brașov, rezultată ca urmare a soluționării excepției de nelegalitate a Deciziilor de impunere din 25 ianuarie 2007 emise de D.F.

Brașov. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează. Actele administrativ-fiscale supuse controlului exercitat de instanța de contencios administrativ potrivit art. 218 C. proc. fisc. sunt Decizia de impunere din 18 ianuarie 2008 și Dispoziția din 31 martie 2008 privind impozitul pe clădiri aferent anului 2008 în sumă de 1.348.625 RON și impozit pe teren în sumă de 25.935 RON. Înalta Curte a constatat că prin adresa din 8 mai 2008, Consiliul Concurenței a comunicat D.F.

Brașov, care-i transmisese spre avizare documentația privind acordarea facilităților fiscale, că ajutorul ce se intenționează a fi acordat nu vizează realizarea de investiții și crearea de noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare pentru acordarea ajutorului de stat regional în vederea realizării de investiții. Soluționarea cauzei de față presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc. - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat și, pe de altă parte, competența derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană.

În ceea ce privește primul aspect, Înalta Curte constată că facilitățile fiscale acordate prin lege parcurilor industriale reprezintă ajutor de stat. SC "S." SA Brașov a primit titlul de parc industrial prin Decizia nr. 1902/2007, irevocabilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În calitate de societate care activează în cadrul unui parc industrial, intimata-reclamantă a intrat sub incidența scutirilor de impozite și taxe locale pentru clădiri și terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 lit. l) din C. fisc. La data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G.

nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României la Uniunea Europeană, care a atras transferul competențelor de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenței la Comisia Europeană și aplicabilitatea directă a legislației comunitare în domeniul ajutorului de stat.

Pornind de la prevederile art. 1 lit. b) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare anterior și ulterior intrării în vigoare a Tratatului, facilitățile fiscale acordate parcurilor industriale prin efectul legii în condițiile normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1 ianuarie 2007. După această dată, așa cum rezultă din dispozițiile O.U.G.

nr. 117/2006, corelate cu cele ale Regulamentului nr. 659/1999 și cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuția de a solicita statelor membre informații despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare și de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerințe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.

În acest context legislativ, actele administrativ fiscale prin care recurenta-pârâtă a decis impunerea terenurilor și construcțiilor parcului industrial pentru anul 2008, motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87 - 89 din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenței exclusive a Comisiei Europene. Un argument suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care C. fisc. prevede expres scutirea de impozite este și acela că D.F. Brașov a intervenit în aria de competență a instituției comunitare, așa cum s-a reținut, de altfel, în considerentele Deciziei nr. 1131/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 791/26.11.2008. Prin decizia respectivă, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din C. fisc., invocată de Consiliul Local al Municipiului Brașov în mai multe litigii fiscale, reținând, în esență, că autoritățile locale nu au totală independență în stabilirea impozitelor și taxelor locale, ci se supun limitelor și condițiilor legii. Faptul că prin dispozițiile legale criticate se stabilesc scutiri de la plata acestor taxe și impozite se justifică prin importanța strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfințite în art. 135 alin. (2) lit. c) și d) din Constituție, și anume stimularea cercetării științifice și tehnologice naționale, precum și exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național.

Înalta Curte constată că dispozițiile din C. fisc., incidente în această cauză, se referă la terenurile și clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, pentru care se acordă scutiri de impozite, potrivit legii. Sintagma "potrivit legii", utilizată în partea finală a art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din C. fisc., se referă, pe de o parte, la condițiile de înființare, autorizare și funcționare a acestor entități economice (numite în terminologia economică "cluster") și la condițiile de acordare a acestor facilități fiscale legale, individuale sau colective. Art. 1 alin. (4) și (5) din C. fisc. arată că, dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat, iar orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G.

nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007. De menționat că, art. 1 alin. (5) al C. fisc. a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 106 din 4 octombrie 2007 [17], iar adoptarea acestui act normativ, astfel cum rezultă din chiar preambulul ordonanței, a fost justificată, printre altele și de "necesitatea corectării măsurilor fiscale adoptate prin acte normative colaterale legislației fiscale, ca urmare a solicitărilor mediului de afaceri, precum și în scopul perfecționării continue a legislației fiscale și corelării acesteia cu legislația Uniunii Europene". Este evident că textul consacră și în planul reglementărilor fiscale un principiu deja existent la nivel constituțional, ce privește aplicarea directă și prioritară a dreptului comunitar, iar din analiza cadrului instituțional și normativ prezentat anterior, se poate considera că, facilitățile fiscale analizate constituie, fără putință de tăgadă, forme ale ajutorului de stat, iar în privința recunoașterii și aplicării acestora, se instituie o dublă condiționare: 1. Respectarea prevederilor tratatelor internaționale la care România este parte, cu directa consecință a aplicării imediate și prioritare a acestora, atunci când dreptul național este contrar (expresie a principiului aplicării imediate și prioritare a dreptului comunitar).

2. Respectarea procedurilor naționale în domeniul ajutorului de stat (expresie a principiului subsidiarității pe baza căruia funcționează instituțiile Uniunii Europene). Așadar, facilitățile fiscale analizate constituie forme de ajutor de stat care, cel mai adesea, sunt incluse în scheme de ajutor de minimis ce sunt monitorizate la nivelul Consiliului Concurenței, iar în cazul în care depășesc plafonul valoric prevăzut de art. 2 parag. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1998/2006 al Comisiei din 15 decembrie 2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratat ajutoarelor de minimis, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L379/5 din 28 decembrie 2006, se notifică la Comisie (interpretare per a contrario a dispozițiilor citate anterior, coroborat cu art. 2 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului publicat în Jurnalul Oficial nr. L83 din 27 martie 1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1791/2006).

Înalta Curte reține că soluția instanței de fond este corectă și este în deplin acord cu practica recentă a Secției de Contencios Administrativ și Fiscal, în sensul că realizează o aplicare directă a dispozițiilor art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (1) și (2) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului publicat în Jurnalul Oficial nr. L83 din 27 martie 1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 potrivit cărora, competența de a emite o decizie de recuperare aparține exclusiv Comisiei care își poate exercita această prerogativă în cadrul termenului de prescripție de 10 ani, ce începe să curgă din ziua în care ajutorul ilegal este acordat beneficiarului, fie ca ajutor individual, fie ca ajutor în cadrul unei scheme de ajutor.

Singura precizare care se impune, este aceea că, măsurile de recuperare ar putea fi întreprinse de autoritățile naționale competente, respectiv, Consiliul Concurenței, conform procedurii reglementate de art. 26 - 29 (Capitolul V) din O.U.G. nr. 117/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 137/2007. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate Respinge recursul formulat de D.F. Brașov - Biroul Soluționări Contestații împotriva Sentinței nr. 34 din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Cu opinia separată a doamnei judecător Adriana Deneș în sensul admiterii recursului declarat, modificării în tot a sentinței atacate și, în fond, a respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2010.