ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7522/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7522/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, ulterior precizată,

reclamanții C.-Z.G.C. și C.-Z.I.M., prin reprezentant legal C.-Z.I.O., au

solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.M., obligarea acesteia la repararea

prejudiciului cauzat reclamanților prin fapta ilicită, constând în depășirea

limitelor mandatului primit de pârâtă de la C.-Z.O., mama reclamanților

(decedată), în sensul restituirii sumei totale de 445.000 dolari SUA.,

echivalent în RON, ridicată din contul defunctei deschis la B.T. și neutilizată

în interesul acesteia.

În cauză a formulat

cerere de intervenție accesorie în interesul reclamanților numita C.A.O., în

calitate de curator al acestora.

Ca urmare a

declinării competenței de către judecătorie în favoarea Tribunalului București,

instanța astfel învestită, prin sentința civilă nr. 195 din 20 februarie 2004,

a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de

interes a acțiunii; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanți și cererea de intervenție accesorie; a obligat pe reclamanți și pe

intervenientă la plata sumei de 3.000.000 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată către pârâtă.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții și intervenienta.

Pe parcursul

judecării apelului, calitatea procesuală a intervenientei C.A.O. a fost

preluată de C.G., numită curator al celor doi reclamanți minori, conform

Dispoziției nr. 292 din 25 mai 2005 a Primarului Comunei Snagov.

Prin Decizia civilă

nr. 1570 A din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de

apelanții-reclamanți, prin reprezentant legal, precum și de către

apelanta-intervenientă, a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea

principală, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 405.000 dolari SUA către

reclamanți, a admis cererea de intervenție accesorie în limitele pretențiilor

admise prin cererea principală, a menținut dispozițiile sentinței privind

soluția dată excepțiilor lipsei calității procesuale active și lipsei de

interes, a înlăturat mențiunea obligării intervenientei și reclamanților la

plata cheltuielilor de judecată, a obligat pe intimata-pârâtă la 156.526.820

RON cheltuieli de judecată către apelanții-reclamanți și la 35.780.820 RON

cheltuieli de judecată către apelanta-intervenientă.

Prin Decizia civilă

nr. 914 din 01 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta

D.M., a casat Decizia nr. 1570 A din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel

București și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru

expertizarea semnăturii existente pe extrasul de cont din 1 august 2001, cu

privire la care pârâta a susținut că aparține defunctei C.Z.O.

În considerentele

deciziei de casare s-a mai menționat că instanța de rejudecare va ține seama de

împrejurarea că atât reclamantul C.Z.G.C., cât și C.Z.I.O., reprezentat legal

al acestuia și al fratelui său, și-au modificat numele pe cale administrativă,

numindu-se în prezent C.Z.G.V. și, respectiv, C.I.O.

În rejudecarea

apelurilor, prin Decizia civilă nr. 684 A din 25 septembrie 2008, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins apelurile formulate de reclamanți și intervenientă, ca nefondate și

i-a obligat pe apelanți să plătească intimatei-pârâte suma de 73.007.641 (ROL)

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere expertiza efectuată în

cauză, prin care s-a constatat că semnătura de pe extrasul de cont datat 1

august 2001, emis de banca T. București - Sucursala Alba Iulia, a fost

executată de C.Z.O.

Instanța a mai

reținut că, în cauză, contractul de mandat a încetat prin moartea mandantului,

iar probele administrate nu au demonstrat că mandatarul nu și-a îndeplinit

obligațiile decurgând din acest contract. După decesul mandantului, mandatarul

nu a mai efectuat alte operațiuni (operațiunea din 01 august 2001, conform

expertizei, fiind făcută de C.Z.O.). Obligațiile mandatarului au fost stinse și

prin executare, conform art. 1901 C. civ., așa cum corect a reținut instanța de

fond.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, iar prin Decizia nr. 7996 din 07

octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat hotărârea pronunțată în

apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța supremă a reținut în esență că hotărârea atacată cu

recurs nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil, premisele de

fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în

dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză

exhaustivă a temeiurilor juridice invocate, a probelor administrate, de a

înlătura în mod justificat susținerile părții adverse, respectiv probele

administrate la solicitarea acesteia. Hotărârea pronunțată în cauza pendinte,

nefiind motivată, nu poate conduce la situația-premisă pentru o judecată

concretă și efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită

situația de fapt, partea interesată poate deduce judecății orice ipoteză de

aplicare greșită a legii din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În rejudecarea apelurilor,

prin Decizia nr. 553 A din 07 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile

formulate de apelanții-reclamanți și de apelanta-intervenientă, a schimbat în

parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea principală, a

obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 405.000 dolari SUA., în echivalent RON la

data plății către reclamanți, a admis cererea de intervenție accesorie în

limitele pretențiilor admise prin cererea principală, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor, a înlăturat

mențiunea obligării reclamanților și a intervenientei la plata cheltuielilor de

judecată și a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți

a sumei de 15.652 RON și către apelanta-intervenientă a sumei de 3.578 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată.

În considerentele

acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele:

Prin ambele apeluri,

formulate de reclamanți și de intervenientă, s-a criticat în esență greșita

reținere a situației de fapt de către prima instanță, cât și greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care guvernează materia

mandatului.

Instanța de apel a

apreciat că primul motiv de critică, referitor la greșita stabilire a situație

de fapt, este fondat. Așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în

fața primei instanțe, coroborate cu declarațiile extrajudiciare date de cele

două prietene ale defunctei, care au vizitat-o în perioada imediat anterioară

internării, C.Z.O. a fost internată la Spitalul de Urgență Floreasca la data de

16 august 2001, în stare de inconștiență, așa cum relevă și actele medicale

depuse la dosar, care atestă totodată că pacienta se afla într-o stare foarte

gravă, fiind diagnosticată cu ciroză hepatică nutrițional-toxică decompensată

vascular și parenchimatos, potrivit fișei de internare.

Față de această

situație, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica apelanților

referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sub aspectul reținerii de

către prima instanță că la momentul internării defuncta nu se afla în stare de

comă, în condițiile în care din fișa de internare, cât și din biletul de ieșire

din spital, rezultă fără dubiu că defuncta a fost adusă la camera de gardă în

stare de inconștiență, fiind calificată drept o pacientă comatoasă, cu icter

intens sclerotegumentar.

Biletul de ieșire din

spital relevă în rezumat evoluția stării de sănătate a defunctei, ulterior

momentului internării în spital, în sensul că după 4 zile are loc oprirea

tranzitului intestinal, care a făcut necesară o intervenție chirurgicală,

succedată de aceeași stare generală gravă, marcată de accentuarea icterului

sclerotegumentar, insuficiență respiratorie și comă hepatică. La data de 23

august 2001, defuncta a făcut stop cardiac care a condus la decesul acesteia.

Din conținutul

biletului de ieșire din spital, instanța a reținut și faptul că se certifică de

către un organ medical de specialitate că starea de comă hepatică s-a menținut

pe toată perioada internării în spital, aspect care de altfel a fost evidențiat

și de către martorii audiați în fața primei instanțe. Astfel martorul A.C.I. a

arătat cu ocazia audierii că anterior internării defuncta consumase o cantitate

mare de alcool, (acesta fiind și motivul deteriorării stării sale de sănătate,

reține instanța de apel, pe baza întregului material probator administrat) și

că în perioada cât se afla internată în spital, defuncta nu putea să vorbească

datorită consumului de alcool, după care motivul imposibilității de comunicare

cu aceasta s-a datorat stării de comă, care s-a instalat și care apoi s-a

generalizat. De asemenea, martorii au mai învederat faptul că după operația la

care a fost supusă la 4 zile de la internare, așa cum reiese din biletul de

ieșire din spital, defuncta a fost intubată, astfel că este evidentă

imposibilitatea acesteia de a comunica cu cei din jur.

Coroborând

declarațiile martorilor audiați, instanța de apel a reținut că defuncta a avut

o stare generală proastă și în perioada anterioară internării în spital, cu

aproximativ 2 săptămâni. Martora P.I. a declarat că pe o perioadă de o

săptămână, defuncta a fost imobilizată la pat, după care a urmat o revenire,

ulterior starea acesteia agravându-se din nou, astfel încât a fost necesară

internarea acesteia în spital. Martora T.V. (care a avut calitate de menajeră

în casa defunctei) a relevat faptul că aproximativ 3 săptămâni anterior

internării defuncta era la pat, starea sa de sănătate nefiind bună, astfel că

martora nu și-a primit salariul aferent lunii august 2001, arătând totodată că

ceilalți angajați ai casei și-ai primit drepturile salariale de la fostul soț

al defunctei, despre care crede că a suportat și cheltuielile legale de

înmormântare.

Din declarațiile

extrajudiciare instanța a reținut că mătușa și prietena defunctei au vizitat-o

cu aproximativ o săptămână anterior internării, ocazie cu care au constatat că

starea acesteia era destul de gravă (fiind într-o stare de sevraj,

semiconștientă), astfel încât abia vorbea, în condițiile în care ambele martore

confirmă faptul că defuncta se afla la pat de aproape două săptămâni (fiind

chiar în imposibilitate să se deplaseze la baie) și că i se furnizau în

continuare băuturi alcoolice, pe care le consuma, deși acest lucru nu era

permis, în schimb refuza mâncarea.

Din declarația

mătușii defunctei L.M., a reieșit că aceasta suferea de alcoolism de mai multă

vreme și că toate încercările celor apropiați de o ajuta în această privință

erau refuzate sistematic, defuncta înconjurându-se de proprii angajați, care în

schimbul unor avantaje materiale substanțiale, îi tolerau viciile.

În ceea ce privește

relația pârâtei cu defuncta, examinând coroborativ întregul material probator,

instanța de apel a reținut că aceasta a fost contabila defunctei, în perioada

anterioară decesului, beneficiind de drept de semnătură în bancă, în virtutea

căruia era abilitată să retragă sume de bani din conturile bancare ale

acesteia. În exercitarea acestei prerogative conferite, pârâta, în calitate de

mandatară a defunctei, a scos în perioada 25 iulie - 16 august 2001 importante

sume de bani, în cuantum total de 445.000 dolari SUA, sumă pe care reclamanții

o pretind de la pârâtă, în temeiul obligației mandatarului de a da socoteală

mandatului pentru toate actele juridice pe care le efectuează în îndeplinirea

mandatului. Reclamanții apelanți susțin în esență, faptul că pârâta a acționat

și a retras aceste sume mari de bani, fără să aibă vreo dispoziție din partea

defunctei și fără să dovedească că au fost folosite în interesul mandantei,

respectiv conform voinței acesteia.

Apelanții mai susțin

că pârâta nu avea cum să dea socoteală defunctei în timpul vieții acesteia, cu

privire la retragerea acestor sume de bani, astfel că pârâta trebuie să-și

îndeplinească obligația de a justifica scopul retragerii banilor și destinația

dată acestora, față de moștenitorii defunctei.

Pentru a verifica

modul de aplicare a prevederilor legale incidente în speță, de către prima

instanță, instanța de apel a considerat necesară clarificarea prealabilă a

situației da fapt sub aspectul relației care s-a stabilit între defunctă și

pârâtă, prin raportare la declarațiile date de martorii audiați în cauză în

fața instanței de fond. Curtea a avut în vedere depozițiile martorului N.I. și

ale martorelor T.V. și P.I.

Astfel, din

declarațiile celor două martore s-a reținut că exista o relație de încredere

între defunctă și pârâtă, în sensul că defuncta apela la serviciile pârâtei ori

de câte ori avea nevoie de bani sau trebuia rezolvată o altă problemă. Între

părți exista o relație normală din punct de vedere profesional, elementul

încrederii fiind normal să fie prezent, dată fiind natura și specificul

profesiei exercitate de pârâtă, aceea de contabil.

Martorul N.I. a avut

o funcție de conducere în cadrul Băncii T. și în această calitate a dezvoltat o

relație profesională cu defuncta, care i-a permis să cunoască modul de lucru al

acesteia în ceea ce privește manipularea sumelor importante de bani.

Acest martor a arătat

că operațiunile care se realizau în conturile bancare ale defunctei aveau la

bază fie contacte directe, personale cu martorul, prin care i se comunicau

toate datele necesare operațiunii ce urma să aibă loc, fie convorbiri

telefonice, urmate de trimiterea de reprezentanți, care desăvârșeau operațiunea

respectivă, martorul specificând că, în ipoteza în care era vorba doar de

convorbiri telefonice, deși defuncta avea reprezentanți, confirmarea sa cu

privire la veridicitatea operațiunii respective presupunea și semnătura

acesteia, pe lângă discuțiile telefonice care aveau loc.

Totodată, martorul a

evidențiat că documentele justificative ale operațiunilor dispuse de defunctă

erau generate întotdeauna de defunctă și apoi de reprezentantul său. Începând

din decembrie 2000, reprezentantul defunctei în raporturile cu banca a fost

pârâta intimată, martorul relevând faptul că după aproximativ 2 săptămâni de la

acordarea mandatului pârâtei, toate operațiunile bancare ale defunctei erau

efectuate de către pârâtă, aceasta fiind singura care semna documentația

necesară.

Martorul a mai arătat

că a încercat frecvent să ia legătura direct cu defuncta, pentru a obține

confirmarea operațiunilor bancare dar nu a reușit. În acest context martorul a

evidențiat faptul că nici sumele retrase în perioada iulie - august 2001 nu au

fost confirmate de defunctă, actele justificative ale operațiunilor bancare

fiind semnate doar de către pârâtă, contrar practicii anterioare a defunctei.

Instanța de apel a

considerat că posibilitatea acordată pârâtei de a retrage sume de bani din

conturile bancare ale defunctei, în virtutea dreptului de semnătură conferit

acesteia, constituie un mandat, o împuternicire acordată de titularul contului

beneficiarului unei astfel de clauze, acesta din urmă având obligația să dea

socoteală mandantului pentru sumele ridicate în aceste condiții, inclusiv să

remită sumele de bani retrase și neîntrebuințate în folosul mandantului, în

măsura în care raporturile de mandat nu sunt dublate de alte raporturi

juridice.

Mandatul este un

contract intuitu personae, astfel că încetează prin moartea mandantului,

mandatarul fiind obligat să termine operațiunea juridică începută, dacă

întârzierea ar provoca prejudicii moștenitorilor mandantului, așa cum prevăd

dispozițiile art. 1539 alin. (2) C. civ. Încetarea contractului de mandat nu

atrage exonerarea mandatarului de obligația de da socoteală pentru modul de

îndeplinire a mandatului, cu particularitatea că această obligație se execută

față de moștenitori (fiind o obligație cu caracter patrimonial care se

transmite pe cale succesorală).

Făcând aplicarea

acestor aspecte teoretice în speța de față, instanța de apel a apreciat că

pârâta are obligația de a justifica modul de folosire a sumelor retrase în

ultima lună de viață a defunctei, față de reclamanți, în calitate de

moștenitori ai acesteia. Nu se poate considera că pârâta și-ar fi executat

această obligație de a da socoteală direct față de mandanta însăși, cu privire

la întreaga sumă retrasă de la bancă, dat fiind faptul că, aproximativ 2 săptămâni

anterior internării (16 august 2001), defuncta s-a aflat într-o stare de

semiconștiență, fiind în imposibilitatea de a comunica normal cu cei din jur și

de a se deplasa, în condițiile în care era imobilizată la pat din cauza

consumului excesiv de alcool. La data internării, defuncta s-a aflat în stare

de inconștiență, instalându-se coma hepatică.

Starea defunctei în

această perioadă a fost exclusivă de discernământ, astfel că nu se poate

considera că pârâta ar fi putut să-și execute în mod valabil această obligație

față de mandantă cu privire la sumele de bani retrase începând cu data de 01

august 2001.

În ceea ce privește

interpretarea depoziției martorului N.I. (care, în opinia intimatei pârâte, ar

releva relația deosebită de încredere care a existat între ea și defunctă, iar

în opinia apelanților reclamanți, ar fi de natură să releve reaua-credință a

pârâtei, care, folosindu-se de starea de sănătate precară a mamei acestora,

și-a depășit prerogativele acordate), instanța de apel s-a raportat la conduita

ulterioară a pârâtei, care, în momentul în care i s-a cerut să justifice modul

în care s-au folosit acele sume considerabile de bani, a arătat că au fost

predate lui S.B., prezentând în acest sens două chitanțe olografe, redactate în

limba italiană, prin care acesta recunoaște primirea sumelor de bani. Expertiza

grafică efectuată în cursul judecății la instanța de fond a confirmat faptul că

cele două chitanțe au fost scrise și semnate de cetățeanul italian.

Ulterior, în cursul

primei judecăți a apelului declarat de reclamanți, S.B. a revenit asupra celor

arătat inițial prin cele două chitanțe, învederând, în cadrul unei declarații

autentice, faptul că nu a cunoscut-o niciodată pe defunctă și nici pe pârâtă,

precum și faptul că cele două chitanțe au fost scrise de el personal în Italia,

conținutul fiind dictat de către o avocată din Cluj, numita P.M.M., sora lui

P.I., căsătorită cu A.V., despre care cetățeanul italian declară că este

prietenul său.

Așa cum relevă S.B.

în declarația sa, a acceptat să scrie cele două chitanțe, prin care confirma

primirea banilor, în schimbul unui comision, iar ulterior, când a fost

contactat de reprezentantul fostului soț al defunctei, care i-a învederat

situația reală, cetățeanul italian a realizat că a fost implicat într-o fraudă

(așa cum el însuși arată) și a înțeles să retracteze cele declarate inițial

prin chitanțele olografe, scrise în Italia la data de 11 noiembrie 2001.

Pe lângă declarația

autentică, cetățeanul italian a mai dat și o declarație olografă, prin care învedera

același lucru, declarația care a fost expertizată atât din punct de vedere

grafic, cât și din punct de vedere grafologic, experții confirmând că scrisul

și semnătura emană de la S.B.

În legătură cu

veridicitatea declarațiilor ulterioare ale cetățeanului italian, s-a susținut

că acesta ar fi fost forțat să le dea, în condițiile în care a fost contactat

în Italia de reprezentantul fostului soț al defunctei, care ar avea calitatea

de recuperator de creanțe. Examinând întreg materialul probator administrat în

cauză, instanța de apel a considerat că nu s-a făcut dovada vicierii

consimțământului lui S.B., în condițiile în care, declarația olografă este

urmată de o declarație autentificată, care concordă cu prima.

În raport de

împrejurările reținute anterior, instanța de apel a constatat că pârâta a

încercat să-și confecționeze o modalitate de probă în ceea ce privește modul de

folosire și destinația sumelor de bani retrase în ultima perioadă a vieții

mandantei, singura concluzie care se poate trage din atitudinea nesinceră a

pârâtei fiind aceea că aceasta a fost de rea-credință, neputând face dovada că

sumele de bani scoase din conturile bancare ale defunctei, după data de 01

august 2001, au fost folosite conform voinței și dispoziției acesteia.

S-a mai reținut, în

considerentele deciziei din apel că simplul fapt al nedeținerii de către pârâtă

a banilor retrași din bancă în prima jumătate a lunii august 2001, nu poate

constitui o dovadă a faptului că pârâta a dat banilor destinația dorită de

mandantă și pe cale de consecință, nu poate fi considerată ca o dovadă a

descărcării mandatarei de obligațiile ce-i revin în această calitate.

Faptul că prin

expertiză grafică s-a stabilit că semnătura existentă pe extrasul de cont din

data de 01 august 2001 aparține defunctei nu este de natură să conducă la o

altă concluzie, în condițiile în care acest lucru nu poate avea o altă

semnificație decât aceea a confirmării retragerii sumei de bani respective

(100.000 dolari SUA), iar pârâta nu a făcut dovada față de succesorii în

drepturi ai mandantei că a folosit această sumă de bani în interesul defunctei.

Esența obligației de a da socoteală, a cărei neexecutare este invocată de

reclamanți, constă în a justifica modul de utilizare a acestor bani, și anume

în interesul mandantei și conform dispozițiilor acesteia.

Argumente similare au

fost reținute de instanța de apel și în ceea ce privește suma de 300.000 dolari

SUA, care a fost retrasă la data de 16 august 2001, în sensul că, deși nu s-a

efectuat o expertiză care să certifice apartenența semnăturii, existența unei

astfel de semnături poate însemna doar confirmarea retragerii sumei de bani,

dar modul de utilizare a acestei sume, în sensul că a servit interesului

mandantei, respectându-se dispozițiile date de aceasta, nu a mai fost dovedit.

În acest context, instanța a avut în vedere faptul că pârâta a încercat să dea

o aparență de legitimitate modului de întrebuințare a sumelor de bani retrase,

prin cele două chitanțe scrise și semnate de S.B., care ulterior s-au dovedit a

nu reprezenta adevărul.

S-a mai avut în

vedere și faptul că suma de 405.000 dolari SUA a fost retrasă de către pârâtă,

în condițiile în care operațiunea de retragere nu a fost confirmată de către

defunctă față de reprezentanții băncii, potrivit practicii sale statornicite și

relevate de martorul N.I.

În ceea ce privește

suma de 5000 dolari SUA, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit

utilizarea acestei sume pentru acoperirea unor cheltuieli legate de plata

drepturilor salariale ale personalului angajat în casă, în condițiile în care,

din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu depozițiile martorilor audiați

în fața primei instanțe (declarația martorei T.V.), rezultă că salariile

personalului din casa defunctei, precum și cheltuielile de înmormântare au fost

suportate de către fostul soț al acesteia.

Cu privire la restul

sumei de bani solicitate de reclamanți prin acțiunea introductivă (40.000

dolari SUA), instanța de apel a constatat că această sumă a fost retrasă până

la data de 01 august 2001 (de când s-a reținut, pe baza actelor medicale și a

declarațiilor martorilor audiați, coroborate cu cele extrajudiciare, că

defuncta s-a aflat într-o stare de semiconștiență, urmată de coma hepatică și

de decesul acesteia la data de 23 august 2001), pârâta descărcându-se prin

extrasele de cont semnate de mandantă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

pârâta D.M., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și

9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor

de recurs invocate, se arată următoarele:

În ceea ce privește

caracterul parțial sau total al casării dispuse prin Decizia nr. 914/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel, în rejudecare, prin

încheierea din 23 septembrie 2010, a reținut că este vorba despre o casare

totală. Recurenta consideră că soluția sub acest aspect nu este corectă,

deoarece s-au încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

privind caracterul obligatoriu al deciziei de casare și cele ale art. 315 alin.

(4) raportate la art. 296 C. proc. civ., referitoare la principiul neagravării

situației recurentei pârâte în propria cale de atac, fiind incidente motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestei critici se arată că, în recursul declarat numai de către pârâtă

împotriva Deciziei nr. 1570/2005 a Curții de Apel București s-a solicitat

modificarea deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual, în sensul

respingerii apelurilor declarate de către reclamanți și intervenientă. Casarea

s-a dispus din rațiuni ce țin de clarificarea situației de fapt prin

administrarea probatoriului indicat expres. A existat o casare totală din

necesitatea tratării unitare a problematicii de fapt și de drept a cauzei. Decizia

nr. 914/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că în recurs s-a

invocat necesitatea verificării prin expertiză a semnăturii defunctei pe

extrasul de cont din 1 august 2001 referitor la retragerea sumei de 100.000

dolari SUA, deoarece prin decizia recurată, Decizia nr. 1570/2005 a Curții de

Apel București, s-a reținut și s-a valorificat judiciar corect semnificația

aplicării și existenței semnăturii defunctei pe extrasele de cont din 25 și 26

iulie 2001, ca valorând aprobarea retragerii, pentru efectuarea căreia a fost

suficientă activitatea mandatarei pârâtă. Verificarea unei ratificări identice

pe extrasul de cont din 1 august 2001 a impus casarea cu trimitere spre

rejudecare pentru expertizarea semnăturii, nerecunoscută și contestată de moștenitorii

defunctei în procedura de recurs. În rejudecarea apelurilor nu se putea agrava

situația pârâtei, modalitatea procesuală în care s-a dovedit darea socotelii

prin dovada semnăturii de confirmare din partea mandantei aplicată pe

documentul bancar ce atestă retragerea sumei intrând în câmpul de aplicare al

art. 315 alin. (4) C. proc. civ. Această apărare a fost invocată expres, de

pârâtă, însă nu a fost analizată și înlăturată motivat de instanța de apel în

rejudecare.

În ceea ce privește

modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, recurenta invocă

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., în

susținerea cărora arată următoarele:

Împrejurările de fapt

relative la starea medicală a mandantei nu sunt relevante și sunt greșit

apreciate de instanța de apel în decizia recurată. Instanța reține în mod

contradictoriu că, în perioada în care se afla internată în spital, defuncta nu

putea să vorbească datorită consumului de alcool, după care motivul

imposibilității de comunicare s-a datorat stării de comă, care s-a instalat și

care apoi s-a generalizat după operație. Aceste aprecieri sunt contrare celor

afirmate de martorul (medic) A.C.I.

Împrejurările de fapt

reținute în mod inconsecvent de instanța de apel sunt contrazise de probele

administrate la prima instanță. Probatoriul administrat a fost corect apreciat

de către prima instanță, în sensul că pârâta a acționat permanent conform

indicațiilor mandantei, iar însărcinările primite le-a executat întocmai în

condiții de confidențialitate, discreție și de secret impuse de caracterul

intuitu personae al contractului de mandat.

Se mai susține de

către recurenta pârâtă că dezlegarea dată de instanța de apel în ceea ce

privește declarațiile extrajudiciare ale mătușii și prietenei defunctei este

contradictorie. Decizia preia variante susținute de reclamanți și

intervenientă, fără a avea suport probator. Procedeul instanței de a crea

conceptul unei stări de semi-conștiență în care s-ar fi aflat mandanta este

contrazis de probele administrate.

Concluzia instanței,

potrivit căreia esența obligației de a da socoteală constă în a justifica modul

de utilizare a acestor sume de bani, și anume în interesul mandantei și conform

dispozițiilor acesteia, excede examinării judiciare în cadrul firesc al

acesteia, iar prezumția judiciară potrivit căreia toate sumele retrase s-au

utilizat de pârâtă, care ar trebui să justifice și dispoziția mandantului și

destinația sumelor, este străină de natura pricinii.

Sentința reține

corect, pe baza adresei din 07 noiembrie 2001 a Băncii T. SA, că solicitarea și

programarea retragerilor de bani din contul bancar al defunctei s-au făcut

înainte de internarea acesteia în spital. De asemenea, sentința reține corect

că intimata pârâtă a dovedit că a remis sumele de bani pe bază de chitanță

descărcătoare lui S.B. și că au existat relații bazate pe deplină încredere

între mandantă și mandatară, aspect necriticat de apelanți.

În mod greșit s-au

luat în considerare probele extrajudiciare și s-a ajuns la concluzia confecționării

pro cauza a chitanțelor descărcătoare privind predarea sumei de bani către S.B.

Aceste înscrisuri nu se coroborează cu nicio altă probă și nu pot avea valoarea

pretinsă de reclamanți.

Probele dovedesc

faptul că desocotirea a avut loc în timpul vieții mandantei, ceea ce exclude o

nouă desocotire cu moștenitorii acesteia.

Toate dezlegările

privitoare la natura relațiilor stabilite între defunctă și pârâtă sunt străine

de natura pricinii, deoarece justificarea modului de utilizare a sumelor de bani

retrase în timpul vieții mandantei, față de moștenitori, sub aspectul

conformității destinației prezumat date de mandatar, altfel decât conținutul

însărcinării primite, excede obligația de a da socoteală, potrivit legii.

Recurenta mai susține

că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

(art. 1552 pct. 3, art. 1539 alin. (1), art. 651, art. 688, art. 1541, art.

1091 C. civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ,

deoarece mandatul s-a stins prin moartea mandantei, din probele administrate a

rezultat că mandatara a înștiințat mandanta cu privire la îndeplinirea

însărcinărilor primite până la decesul acesteia, astfel încât reclamanții nu au

dobândit prin succesiune un drept de a cere socoteală și nici dreptul accesoriu

de a solicita remiterea sumelor primite de la bancă în temeiul mandatului.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Prima critică

referitoare la încălcarea principiului non reformatio in peius, ca urmare a

stabilirii greșite a limitelor casării, critică încadrată de recurentă în

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., nu este

fondată.

Nu se poate reține că

prin decizia recurată i s-ar fi creat recurentei o situație mai grea decât cea

decurgând din Decizia nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel

București, deoarece atât prin hotărârea menționată, cât și prin cea atacată pe

calea prezentului recurs, s-au admis apelurile declarate de reclamanți și intervenientă,

pârâta fiind obligată la plata sumei de 405.000 dolari SUA, reprezentând suma

retrasă de pârâtă din contul defunctei în luna august 2001.

Împrejurarea că în

considerentele Deciziei nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel

București s-a reținut că pârâta a făcut dovada îndeplinirii obligației de a da

socoteală mandantei pentru sumele de 10.000 dolari SUA și 30.000 dolari SUA,

retrase la datele de 25 iulie 2001 și 26 iulie 2001, ca urmare a constatării

existenței semnăturii mandantei pe extrasele de cont, nu poate conduce la

concluzia susținută de recurenta pârâtă în motivarea prezentului recurs, în

sensul că, în rejudecarea apelurilor, ca urmare a verificării de scripte și a

stabilirii pe bază de expertiză a existenței semnăturii defunctei și pe

extrasul de cont din 01 august 2011 privind suma de 100.000 dolari SUA,

instanța ar fi fost ținută să considere aceasta ca o dovadă suficientă a

desocotirii și să respingă pretențiile reclamanților și în ceea ce privește

această sumă.

În motivarea Deciziei

nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel București s-a reținut, pe lângă

argumentul potrivit căruia pârâta nu a acționat în limitele mandatului atunci

când a ridicat suma menționată, și pe acela potrivit căruia, chiar dacă s-ar

accepta susținerile pârâtei în sensul că retragerea sumei s-a făcut la

dispoziția mandantei, nu s-a făcut dovada că banii au fost întrebuințați în

interesul celei în numele căreia a pretins că a acționat. De asemenea, pentru

sumele ridicate din cont în luna august 2001 instanța avut în vedere amplul

probatoriu care a relevat starea de inconștiență a mandantei, care nu mai avea

reprezentarea actelor și nu mai era în măsură să dea descărcare de mandat dacă

acest lucru i s-ar fi cerut. Ca atare, prima instanță de apel, prin Decizia nr.

1570 din 22 noiembrie 2005, a considerat întemeiată pretenția reclamanților în

ceea ce privește suma de 100.000 dolari SUA ridicată de pârâtă la data de 1

august 2001, nu doar pe motivul că extrasul de cont nu purta semnătura

mandantei, ci și pe argumente ce reieșeau din celelalte probe administrate,

referitoare la lipsa dovezii descărcării de mandat.

Admițând recursul

declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curții

de Apel București, Înalta Curte a casat în totalitate decizia recurată și a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanța de recurs a apreciat că se

impune efectuarea unei expertize grafologice pentru lămurirea situației de fapt

sub aspectul existenței semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 01 august

2001, însă nu a statuat cu efect obligatoriu asupra celorlalte împrejurări ale

cauzei, în rejudecare instanța nefiind limitată în ceea ce privește stabilirea

situației de fapt prin raportare la întregul material probator. Așadar, faptul

că proba dispusă prin decizia de casare, respectiv raportul de expertiză

grafologică, a evidențiat existența semnăturii defunctei pe extrasul de cont

menționat, nu a înlăturat eficiența celorlalte probe administrate în cauză.

Rejudecând pricina în

integralitate și stabilind situația de fapt pe baza ansamblului probelor

administrate, instanța de rejudecare nu a încălcat în niciun fel decizia de

casare din primul ciclu procesual, care nu a dezlegat o anumită problemă de

drept, ci a trimis cauza spre rejudecare datorită insuficienței probatoriului,

de natură a nu permite stabilirea unei situații de fapt clare.

La rândul său,

Decizia nr. 7996 din 07 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în al doilea ciclu procesual, a casat Decizia nr. 684A din 25

septembrie 2008 a Curții de Apel București datorită lipsei motivării. Sarcina

trasată prin această a doua decizie de casare, referitoare la obligația

instanței de rejudecare de a stabili limitele casării dispuse prin decizia de

casare anterioară, a fost întrutotul respectată de curtea de apel, în cea de-a

doua rejudecare a apelurilor.

Este adevărat că

împotriva Deciziei nr. 1570/A din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel București

a declarat recurs doar pârâta, ceea ce a făcut ca soluția de respingere parțială

a pretențiilor din acțiune, privind sumele de 10.000 dolari SUA și 30.000

dolari SUA, retrase la datele de 25 iulie 2001 și 26 iulie 2001, să intre sub

puterea lucrului judecat (nefiind contestată pe calea recursului de către

reclamanți). Însă această constatare, chiar dacă poate justifica susținerea

recurentei, în ceea ce privește greșita stabilire de către instanța de

rejudecare a caracterului total al casării dispuse prin Decizia nr. 914 din 01

februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este de natură să

conducă la concluzia încălcării principiului neagravării situației recurentei

în propria cale de atac, deoarece în rejudecarea apelurilor, prin decizia ce

formează obiectul criticilor în prezenta fază procesuală, soluția asupra pretențiilor

privind sumele menționate a fost aceeași, respectiv de respingere. Ca atare, în

rejudecarea apelurilor, situația recurentei nu s-a înrăutățit.

În ceea ce privește

criticile susținute în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7

și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta invocă greșita apreciere

a probelor, reținerea de către instanța de apel a unor împrejurări de fapt

nerelevante, a unor considerente contrazise de probe sau străine de natura

pricinii.

Potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., modificarea hotărârii recurate poate fi cerută atunci

când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde

motive contradictorii sau străine de natura pricinii, iar art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Nemulțumirea

recurentei legată de modul în care instanța a evaluat și a interpretat probele administrate

nu se poate încadra în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute în prezent

de art. 304 C. proc. civ. Reglementarea actuală nu mai cuprinde fostul motiv de

recurs prevăzut la art. 304 pct. 11 C. proc. civ. ("când hotărârea se

întemeiază pe o greșeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a

probelor administrate").

Hotărârea recurată

este amplu motivată, cuprinzând argumentele de fapt și de drept care au format

convingerea judecătorilor, precum și cele pentru care au fost înlăturate

anumite susțineri ale părților, cu respectarea exigențelor prevăzute de art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Deși se susține de

către recurentă existența unor "considerente contradictorii" în

conținutul motivării deciziei recurate, în realitate critica vizează pretinsa

"contradicție" între starea de fapt reținută de instanță și cea care

ar rezulta din probe. Întreaga dezvoltare a acestui motiv de recurs se bazează

pe o prezentare comparativă a considerentelor instanței, pe de o parte și a unor

fragmente din declarațiile martorilor, interogatorii sau din înscrisurile

administrate ca probe, pe de altă parte. În acest mod, recurenta pretinde

stabilirea unei alte situații de fapt, ceea ce implică reanalizarea probelor

administrate, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor permise

de art. 304 C. proc. civ. și nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

În ceea ce privește

"considerentele străine de natura pricinii", aspect invocat în

susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenta apreciază că s-ar încadra în această categorie acele considerente

referitoare la necesitatea justificării de către mandatar a modului de

utilizare în interesul mandantei și conform dispoziției acesteia a sumelor de

bani ridicate din contul defunctei, recurenta apreciind că o astfel de

justificare față de moștenitori excede obligației de a da socoteală, potrivit

legii.

În realitate,

obligația de a da socoteală, la care se referă art. 1541 C. civ., are în vedere

tocmai justificarea pe care mandatarul trebuie să o facă în raport cu mandantul

- "mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de

lucrările sale (…)" - în legătură cu bunurile primite în puterea

mandatului, iar după decesul mandantului, această obligație se execută față de

moștenitori.

Recurenta a ridicat

sumele de bani din contul defunctei pe baza specimenului de semnătură în bancă,

o formă de mandat care presupune posibilitatea mandatarului de a ridica sume de

bani din contul mandantului. În lipsa vreunui alt mandat care să-i confere

recurentei pârâte împuternicirea de a dispune într-un anume fel de sumele

ridicate din contul defunctei, aceasta avea obligația să justifice modul în

care a utilizat sumele respective.

În consecință,

analiza făcută de instanță sub aspectul justificării de către mandatar a

modului de utilizare în interesul mandantei și conform dispoziției acesteia a

sumelor de bani ridicate în puterea mandatului este pertinentă, lămurirea

acestei probleme fiind esențială în soluționarea cauzei.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că

acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de

recurs nu reiese care ar fi "actul juridic" dedus judecății, căruia

instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe

de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre

motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul

formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la

motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este

în imposibilitatea de a cenzura decizia instanței de apel din această

perspectivă.

În măsura în care

acest motiv de recurs vizează înscrisurile administrate ca probe în cursul

judecății, Înalta Curte consideră că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

sunt impropriu invocate, deoarece în sensul textului legal, prin "act

juridic" se înțelege izvorul raportului juridic obligațional dedus

judecății, în sensul de convenție, supusă regulilor de interpretare prevăzute

de art. 977 - 985 C. civ., nicidecum înscrisurile administrate ca probe, a

căror interpretare și evaluare de către instanțele de fond nu intră sub cenzura

instanței de recurs.

Înalta Curte găsește nefondat și motivul de recurs

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia se

arată că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit prevederile art. art.

1552 pct. 3, art. 1539, art. 1541 C. civ. (dispoziții referitoare la încetarea

contractului de mandat și obligațiile mandatarului), art. 1091 (privind

stingerea obligațiilor), respectiv art. 651, art. 688 C. civ. (dispoziții

privind deschiderea succesiunii și efectele acceptării acesteia).

Caracterul intuitu

personae al contractului de mandat exprimă ideea că, în principiu, mandatarul

trebuie să execute personal însărcinarea primită, iar contractul încetează la

moartea uneia dintre părți (art. 1552 pct. 3 C. civ.), cum este cazul în speță

(decesul mandantei). Încetarea contractului de mandat prin moartea mandantului

nu înlătură însă orice obligație a părților.

Conform art. 1539

alin. (2) C. civ. mandatarul este ținut să termine operațiunea începută la

moartea mandantului dacă întârzierea ar provoca pagube moștenitorilor acestuia.

Potrivit art. 1541 C.

civ., mandatarul este dator să dea socoteală despre îndeplinirea mandatului și

să restituie tot ceea ce a primit în puterea mandatului. În caz de încetare a

contractului prin moartea mandantului, obligația subzistă față de moștenitorii

acestuia, în măsura în care nu a fost îndeplinită față de mandant însuși.

În speță, pe baza probelor

administrate, instanța de apel a reținut că pârâta nu a făcut dovada

desocotirii față de mandantă în timpul vieții acesteia în ceea ce privește suma

de 405.000 dolari SUA. S-a reținut că starea mandantei după data de 1 august

2001 a exclus posibilitatea unei desocotiri valabile pentru sumele ridicate din

cont după această dată.

Instanța a apreciat

corect semnificația existenței semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 1

august 2001, în sensul că aceasta poate face cel mult dovada că pârâta a ridicat

suma de bani în baza împuternicirii date de defunctă, nu și faptul că ar fi

avut loc o desocotire în sensul art. 1541 C. civ.

În raport de starea

de fapt astfel stabilită, instanța a reținut în mod corect că obligația de a da

socoteală se execută față de moștenitorii mandantei, dreptul corelativ de a

pretinde predarea bunurilor primite în puterea mandatului - drept patrimonial -

transferându-se acestora prin moștenire.

În consecință, Înalta

Curte găsește nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a

dispozițiilor legale.

Constatând nefondate

motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de pârâta D.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta D.M. împotriva Deciziei nr. 553A din 7

octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta la

plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații

C.Z.I.M. și C.Z.G.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 octombrie 2011.