ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7522/2011

Asupra recursului de față, reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, ulterior precizată, reclamanții C.-Z.G.C. și C.-Z.I.M., prin reprezentant legal C.-Z.I.O., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.M., obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat reclamanților prin fapta ilicită, constând în depășirea limitelor mandatului primit de pârâtă de la C.-Z.O., mama reclamanților (decedată), în sensul restituirii sumei totale de 445.000 dolari SUA., echivalent în RON, ridicată din contul defunctei deschis la B.T. și neutilizată în interesul acesteia. În cauză a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamanților numita C.A.O., în calitate de curator al acestora.

Ca urmare a declinării competenței de către judecătorie în favoarea Tribunalului București, instanța astfel învestită, prin sentința civilă nr. 195 din 20 februarie 2004, a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a acțiunii; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți și cererea de intervenție accesorie; a obligat pe reclamanți și pe intervenientă la plata sumei de 3.000.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții și intervenienta. Pe parcursul judecării apelului, calitatea procesuală a intervenientei C.A.O. a fost preluată de C.G., numită curator al celor doi reclamanți minori, conform Dispoziției nr. 292 din 25 mai 2005 a Primarului Comunei Snagov.

Prin Decizia civilă nr. 1570 A din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți, prin reprezentant legal, precum și de către apelanta-intervenientă, a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea principală, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 405.000 dolari SUA către reclamanți, a admis cererea de intervenție accesorie în limitele pretențiilor admise prin cererea principală, a menținut dispozițiile sentinței privind soluția dată excepțiilor lipsei calității procesuale active și lipsei de interes, a înlăturat mențiunea obligării intervenientei și reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, a obligat pe intimata-pârâtă la 156.526.820 RON cheltuieli de judecată către apelanții-reclamanți și la 35.780.820 RON cheltuieli de judecată către apelanta-intervenientă.

Prin Decizia civilă nr. 914 din 01 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta D.M., a casat Decizia nr. 1570 A din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru expertizarea semnăturii existente pe extrasul de cont din 1 august 2001, cu privire la care pârâta a susținut că aparține defunctei C.Z.O. În considerentele deciziei de casare s-a mai menționat că instanța de rejudecare va ține seama de împrejurarea că atât reclamantul C.Z.G.C., cât și C.Z.I.O., reprezentat legal al acestuia și al fratelui său, și-au modificat numele pe cale administrativă, numindu-se în prezent C.Z.G.V.

și, respectiv, C.I.O. În rejudecarea apelurilor, prin Decizia civilă nr. 684 A din 25 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate de reclamanți și intervenientă, ca nefondate și i-a obligat pe apelanți să plătească intimatei-pârâte suma de 73.007.641 (ROL) cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere expertiza efectuată în cauză, prin care s-a constatat că semnătura de pe extrasul de cont datat 1 august 2001, emis de banca T. București - Sucursala Alba Iulia, a fost executată de C.Z.O. Instanța a mai reținut că, în cauză, contractul de mandat a încetat prin moartea mandantului, iar probele administrate nu au demonstrat că mandatarul nu și-a îndeplinit obligațiile decurgând din acest contract.

După decesul mandantului, mandatarul nu a mai efectuat alte operațiuni (operațiunea din 01 august 2001, conform expertizei, fiind făcută de C.Z.O.). Obligațiile mandatarului au fost stinse și prin executare, conform art. 1901 C. civ., așa cum corect a reținut instanța de fond. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, iar prin Decizia nr. 7996 din 07 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat hotărârea pronunțată în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut în esență că hotărârea atacată cu recurs nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate, a probelor administrate, de a înlătura în mod justificat susținerile părții adverse, respectiv probele administrate la solicitarea acesteia. Hotărârea pronunțată în cauza pendinte, nefiind motivată, nu poate conduce la situația-premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situația de fapt, partea interesată poate deduce judecății orice ipoteză de aplicare greșită a legii din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. În rejudecarea apelurilor, prin Decizia nr. 553 A din 07 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți și de apelanta-intervenientă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea principală, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 405.000 dolari SUA., în echivalent RON la data plății către reclamanți, a admis cererea de intervenție accesorie în limitele pretențiilor admise prin cererea principală, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor, a înlăturat mențiunea obligării reclamanților și a intervenientei la plata cheltuielilor de judecată și a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 15.652 RON și către apelanta-intervenientă a sumei de 3.578 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele: Prin ambele apeluri, formulate de reclamanți și de intervenientă, s-a criticat în esență greșita reținere a situației de fapt de către prima instanță, cât și greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care guvernează materia mandatului. Instanța de apel a apreciat că primul motiv de critică, referitor la greșita stabilire a situație de fapt, este fondat. Așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în fața primei instanțe, coroborate cu declarațiile extrajudiciare date de cele două prietene ale defunctei, care au vizitat-o în perioada imediat anterioară internării, C.Z.O.

a fost internată la Spitalul de Urgență Floreasca la data de 16 august 2001, în stare de inconștiență, așa cum relevă și actele medicale depuse la dosar, care atestă totodată că pacienta se afla într-o stare foarte gravă, fiind diagnosticată cu ciroză hepatică nutrițional-toxică decompensată vascular și parenchimatos, potrivit fișei de internare. Față de această situație, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica apelanților referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sub aspectul reținerii de către prima instanță că la momentul internării defuncta nu se afla în stare de comă, în condițiile în care din fișa de internare, cât și din biletul de ieșire din spital, rezultă fără dubiu că defuncta a fost adusă la camera de gardă în stare de inconștiență, fiind calificată drept o pacientă comatoasă, cu icter intens sclerotegumentar.

Biletul de ieșire din spital relevă în rezumat evoluția stării de sănătate a defunctei, ulterior momentului internării în spital, în sensul că după 4 zile are loc oprirea tranzitului intestinal, care a făcut necesară o intervenție chirurgicală, succedată de aceeași stare generală gravă, marcată de accentuarea icterului sclerotegumentar, insuficiență respiratorie și comă hepatică. La data de 23 august 2001, defuncta a făcut stop cardiac care a condus la decesul acesteia. Din conținutul biletului de ieșire din spital, instanța a reținut și faptul că se certifică de către un organ medical de specialitate că starea de comă hepatică s-a menținut pe toată perioada internării în spital, aspect care de altfel a fost evidențiat și de către martorii audiați în fața primei instanțe.

Astfel martorul A.C.I. a arătat cu ocazia audierii că anterior internării defuncta consumase o cantitate mare de alcool, (acesta fiind și motivul deteriorării stării sale de sănătate, reține instanța de apel, pe baza întregului material probator administrat) și că în perioada cât se afla internată în spital, defuncta nu putea să vorbească datorită consumului de alcool, după care motivul imposibilității de comunicare cu aceasta s-a datorat stării de comă, care s-a instalat și care apoi s-a generalizat. De asemenea, martorii au mai învederat faptul că după operația la care a fost supusă la 4 zile de la internare, așa cum reiese din biletul de ieșire din spital, defuncta a fost intubată, astfel că este evidentă imposibilitatea acesteia de a comunica cu cei din jur.

Coroborând declarațiile martorilor audiați, instanța de apel a reținut că defuncta a avut o stare generală proastă și în perioada anterioară internării în spital, cu aproximativ 2 săptămâni. Martora P.I. a declarat că pe o perioadă de o săptămână, defuncta a fost imobilizată la pat, după care a urmat o revenire, ulterior starea acesteia agravându-se din nou, astfel încât a fost necesară internarea acesteia în spital. Martora T.V. (care a avut calitate de menajeră în casa defunctei) a relevat faptul că aproximativ 3 săptămâni anterior internării defuncta era la pat, starea sa de sănătate nefiind bună, astfel că martora nu și-a primit salariul aferent lunii august 2001, arătând totodată că ceilalți angajați ai casei și-ai primit drepturile salariale de la fostul soț al defunctei, despre care crede că a suportat și cheltuielile legale de înmormântare.

Din declarațiile extrajudiciare instanța a reținut că mătușa și prietena defunctei au vizitat-o cu aproximativ o săptămână anterior internării, ocazie cu care au constatat că starea acesteia era destul de gravă (fiind într-o stare de sevraj, semiconștientă), astfel încât abia vorbea, în condițiile în care ambele martore confirmă faptul că defuncta se afla la pat de aproape două săptămâni (fiind chiar în imposibilitate să se deplaseze la baie) și că i se furnizau în continuare băuturi alcoolice, pe care le consuma, deși acest lucru nu era permis, în schimb refuza mâncarea. Din declarația mătușii defunctei L.M., a reieșit că aceasta suferea de alcoolism de mai multă vreme și că toate încercările celor apropiați de o ajuta în această privință erau refuzate sistematic, defuncta înconjurându-se de proprii angajați, care în schimbul unor avantaje materiale substanțiale, îi tolerau viciile.

În ceea ce privește relația pârâtei cu defuncta, examinând coroborativ întregul material probator, instanța de apel a reținut că aceasta a fost contabila defunctei, în perioada anterioară decesului, beneficiind de drept de semnătură în bancă, în virtutea căruia era abilitată să retragă sume de bani din conturile bancare ale acesteia. În exercitarea acestei prerogative conferite, pârâta, în calitate de mandatară a defunctei, a scos în perioada 25 iulie - 16 august 2001 importante sume de bani, în cuantum total de 445.000 dolari SUA, sumă pe care reclamanții o pretind de la pârâtă, în temeiul obligației mandatarului de a da socoteală mandatului pentru toate actele juridice pe care le efectuează în îndeplinirea mandatului.

Reclamanții apelanți susțin în esență, faptul că pârâta a acționat și a retras aceste sume mari de bani, fără să aibă vreo dispoziție din partea defunctei și fără să dovedească că au fost folosite în interesul mandantei, respectiv conform voinței acesteia. Apelanții mai susțin că pârâta nu avea cum să dea socoteală defunctei în timpul vieții acesteia, cu privire la retragerea acestor sume de bani, astfel că pârâta trebuie să-și îndeplinească obligația de a justifica scopul retragerii banilor și destinația dată acestora, față de moștenitorii defunctei. Pentru a verifica modul de aplicare a prevederilor legale incidente în speță, de către prima instanță, instanța de apel a considerat necesară clarificarea prealabilă a situației da fapt sub aspectul relației care s-a stabilit între defunctă și pârâtă, prin raportare la declarațiile date de martorii audiați în cauză în fața instanței de fond.

Curtea a avut în vedere depozițiile martorului N.I. și ale martorelor T.V. și P.I. Astfel, din declarațiile celor două martore s-a reținut că exista o relație de încredere între defunctă și pârâtă, în sensul că defuncta apela la serviciile pârâtei ori de câte ori avea nevoie de bani sau trebuia rezolvată o altă problemă. Între părți exista o relație normală din punct de vedere profesional, elementul încrederii fiind normal să fie prezent, dată fiind natura și specificul profesiei exercitate de pârâtă, aceea de contabil. Martorul N.I. a avut o funcție de conducere în cadrul Băncii T. și în această calitate a dezvoltat o relație profesională cu defuncta, care i-a permis să cunoască modul de lucru al acesteia în ceea ce privește manipularea sumelor importante de bani.

Acest martor a arătat că operațiunile care se realizau în conturile bancare ale defunctei aveau la bază fie contacte directe, personale cu martorul, prin care i se comunicau toate datele necesare operațiunii ce urma să aibă loc, fie convorbiri telefonice, urmate de trimiterea de reprezentanți, care desăvârșeau operațiunea respectivă, martorul specificând că, în ipoteza în care era vorba doar de convorbiri telefonice, deși defuncta avea reprezentanți, confirmarea sa cu privire la veridicitatea operațiunii respective presupunea și semnătura acesteia, pe lângă discuțiile telefonice care aveau loc. Totodată, martorul a evidențiat că documentele justificative ale operațiunilor dispuse de defunctă erau generate întotdeauna de defunctă și apoi de reprezentantul său.

Începând din decembrie 2000, reprezentantul defunctei în raporturile cu banca a fost pârâta intimată, martorul relevând faptul că după aproximativ 2 săptămâni de la acordarea mandatului pârâtei, toate operațiunile bancare ale defunctei erau efectuate de către pârâtă, aceasta fiind singura care semna documentația necesară. Martorul a mai arătat că a încercat frecvent să ia legătura direct cu defuncta, pentru a obține confirmarea operațiunilor bancare dar nu a reușit. În acest context martorul a evidențiat faptul că nici sumele retrase în perioada iulie - august 2001 nu au fost confirmate de defunctă, actele justificative ale operațiunilor bancare fiind semnate doar de către pârâtă, contrar practicii anterioare a defunctei.

Instanța de apel a considerat că posibilitatea acordată pârâtei de a retrage sume de bani din conturile bancare ale defunctei, în virtutea dreptului de semnătură conferit acesteia, constituie un mandat, o împuternicire acordată de titularul contului beneficiarului unei astfel de clauze, acesta din urmă având obligația să dea socoteală mandantului pentru sumele ridicate în aceste condiții, inclusiv să remită sumele de bani retrase și neîntrebuințate în folosul mandantului, în măsura în care raporturile de mandat nu sunt dublate de alte raporturi juridice. Mandatul este un contract intuitu personae, astfel că încetează prin moartea mandantului, mandatarul fiind obligat să termine operațiunea juridică începută, dacă întârzierea ar provoca prejudicii moștenitorilor mandantului, așa cum prevăd dispozițiile art. 1539 alin. (2) C. civ.

Încetarea contractului de mandat nu atrage exonerarea mandatarului de obligația de da socoteală pentru modul de îndeplinire a mandatului, cu particularitatea că această obligație se execută față de moștenitori (fiind o obligație cu caracter patrimonial care se transmite pe cale succesorală). Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față, instanța de apel a apreciat că pârâta are obligația de a justifica modul de folosire a sumelor retrase în ultima lună de viață a defunctei, față de reclamanți, în calitate de moștenitori ai acesteia.

Nu se poate considera că pârâta și-ar fi executat această obligație de a da socoteală direct față de mandanta însăși, cu privire la întreaga sumă retrasă de la bancă, dat fiind faptul că, aproximativ 2 săptămâni anterior internării (16 august 2001), defuncta s-a aflat într-o stare de semiconștiență, fiind în imposibilitatea de a comunica normal cu cei din jur și de a se deplasa, în condițiile în care era imobilizată la pat din cauza consumului excesiv de alcool. La data internării, defuncta s-a aflat în stare de inconștiență, instalându-se coma hepatică. Starea defunctei în această perioadă a fost exclusivă de discernământ, astfel că nu se poate considera că pârâta ar fi putut să-și execute în mod valabil această obligație față de mandantă cu privire la sumele de bani retrase începând cu data de 01 august 2001. În ceea ce privește interpretarea depoziției martorului N.I.

(care, în opinia intimatei pârâte, ar releva relația deosebită de încredere care a existat între ea și defunctă, iar în opinia apelanților reclamanți, ar fi de natură să releve reaua-credință a pârâtei, care, folosindu-se de starea de sănătate precară a mamei acestora, și-a depășit prerogativele acordate), instanța de apel s-a raportat la conduita ulterioară a pârâtei, care, în momentul în care i s-a cerut să justifice modul în care s-au folosit acele sume considerabile de bani, a arătat că au fost predate lui S.B., prezentând în acest sens două chitanțe olografe, redactate în limba italiană, prin care acesta recunoaște primirea sumelor de bani. Expertiza grafică efectuată în cursul judecății la instanța de fond a confirmat faptul că cele două chitanțe au fost scrise și semnate de cetățeanul italian.

Ulterior, în cursul primei judecăți a apelului declarat de reclamanți, S.B. a revenit asupra celor arătat inițial prin cele două chitanțe, învederând, în cadrul unei declarații autentice, faptul că nu a cunoscut-o niciodată pe defunctă și nici pe pârâtă, precum și faptul că cele două chitanțe au fost scrise de el personal în Italia, conținutul fiind dictat de către o avocată din Cluj, numita P.M.M., sora lui P.I., căsătorită cu A.V., despre care cetățeanul italian declară că este prietenul său. Așa cum relevă S.B.

în declarația sa, a acceptat să scrie cele două chitanțe, prin care confirma primirea banilor, în schimbul unui comision, iar ulterior, când a fost contactat de reprezentantul fostului soț al defunctei, care i-a învederat situația reală, cetățeanul italian a realizat că a fost implicat într-o fraudă (așa cum el însuși arată) și a înțeles să retracteze cele declarate inițial prin chitanțele olografe, scrise în Italia la data de 11 noiembrie 2001. Pe lângă declarația autentică, cetățeanul italian a mai dat și o declarație olografă, prin care învedera același lucru, declarația care a fost expertizată atât din punct de vedere grafic, cât și din punct de vedere grafologic, experții confirmând că scrisul și semnătura emană de la S.B.

În legătură cu veridicitatea declarațiilor ulterioare ale cetățeanului italian, s-a susținut că acesta ar fi fost forțat să le dea, în condițiile în care a fost contactat în Italia de reprezentantul fostului soț al defunctei, care ar avea calitatea de recuperator de creanțe. Examinând întreg materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a considerat că nu s-a făcut dovada vicierii consimțământului lui S.B., în condițiile în care, declarația olografă este urmată de o declarație autentificată, care concordă cu prima.

În raport de împrejurările reținute anterior, instanța de apel a constatat că pârâta a încercat să-și confecționeze o modalitate de probă în ceea ce privește modul de folosire și destinația sumelor de bani retrase în ultima perioadă a vieții mandantei, singura concluzie care se poate trage din atitudinea nesinceră a pârâtei fiind aceea că aceasta a fost de rea-credință, neputând face dovada că sumele de bani scoase din conturile bancare ale defunctei, după data de 01 august 2001, au fost folosite conform voinței și dispoziției acesteia. S-a mai reținut, în considerentele deciziei din apel că simplul fapt al nedeținerii de către pârâtă a banilor retrași din bancă în prima jumătate a lunii august 2001, nu poate constitui o dovadă a faptului că pârâta a dat banilor destinația dorită de mandantă și pe cale de consecință, nu poate fi considerată ca o dovadă a descărcării mandatarei de obligațiile ce-i revin în această calitate.

Faptul că prin expertiză grafică s-a stabilit că semnătura existentă pe extrasul de cont din data de 01 august 2001 aparține defunctei nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care acest lucru nu poate avea o altă semnificație decât aceea a confirmării retragerii sumei de bani respective (100.000 dolari SUA), iar pârâta nu a făcut dovada față de succesorii în drepturi ai mandantei că a folosit această sumă de bani în interesul defunctei. Esența obligației de a da socoteală, a cărei neexecutare este invocată de reclamanți, constă în a justifica modul de utilizare a acestor bani, și anume în interesul mandantei și conform dispozițiilor acesteia.

Argumente similare au fost reținute de instanța de apel și în ceea ce privește suma de 300.000 dolari SUA, care a fost retrasă la data de 16 august 2001, în sensul că, deși nu s-a efectuat o expertiză care să certifice apartenența semnăturii, existența unei astfel de semnături poate însemna doar confirmarea retragerii sumei de bani, dar modul de utilizare a acestei sume, în sensul că a servit interesului mandantei, respectându-se dispozițiile date de aceasta, nu a mai fost dovedit. În acest context, instanța a avut în vedere faptul că pârâta a încercat să dea o aparență de legitimitate modului de întrebuințare a sumelor de bani retrase, prin cele două chitanțe scrise și semnate de S.B., care ulterior s-au dovedit a nu reprezenta adevărul.

S-a mai avut în vedere și faptul că suma de 405.000 dolari SUA a fost retrasă de către pârâtă, în condițiile în care operațiunea de retragere nu a fost confirmată de către defunctă față de reprezentanții băncii, potrivit practicii sale statornicite și relevate de martorul N.I. În ceea ce privește suma de 5000 dolari SUA, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit utilizarea acestei sume pentru acoperirea unor cheltuieli legate de plata drepturilor salariale ale personalului angajat în casă, în condițiile în care, din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu depozițiile martorilor audiați în fața primei instanțe (declarația martorei T.V.), rezultă că salariile personalului din casa defunctei, precum și cheltuielile de înmormântare au fost suportate de către fostul soț al acesteia.

Cu privire la restul sumei de bani solicitate de reclamanți prin acțiunea introductivă (40.000 dolari SUA), instanța de apel a constatat că această sumă a fost retrasă până la data de 01 august 2001 (de când s-a reținut, pe baza actelor medicale și a declarațiilor martorilor audiați, coroborate cu cele extrajudiciare, că defuncta s-a aflat într-o stare de semiconștiență, urmată de coma hepatică și de decesul acesteia la data de 23 august 2001), pârâta descărcându-se prin extrasele de cont semnate de mandantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâta D.M., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, se arată următoarele: În ceea ce privește caracterul parțial sau total al casării dispuse prin Decizia nr. 914/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel, în rejudecare, prin încheierea din 23 septembrie 2010, a reținut că este vorba despre o casare totală. Recurenta consideră că soluția sub acest aspect nu este corectă, deoarece s-au încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) și (2) C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al deciziei de casare și cele ale art. 315 alin. (4) raportate la art. 296 C. proc. civ., referitoare la principiul neagravării situației recurentei pârâte în propria cale de atac, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestei critici se arată că, în recursul declarat numai de către pârâtă împotriva Deciziei nr. 1570/2005 a Curții de Apel București s-a solicitat modificarea deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual, în sensul respingerii apelurilor declarate de către reclamanți și intervenientă. Casarea s-a dispus din rațiuni ce țin de clarificarea situației de fapt prin administrarea probatoriului indicat expres. A existat o casare totală din necesitatea tratării unitare a problematicii de fapt și de drept a cauzei.

Decizia nr. 914/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că în recurs s-a invocat necesitatea verificării prin expertiză a semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 1 august 2001 referitor la retragerea sumei de 100.000 dolari SUA, deoarece prin decizia recurată, Decizia nr. 1570/2005 a Curții de Apel București, s-a reținut și s-a valorificat judiciar corect semnificația aplicării și existenței semnăturii defunctei pe extrasele de cont din 25 și 26 iulie 2001, ca valorând aprobarea retragerii, pentru efectuarea căreia a fost suficientă activitatea mandatarei pârâtă. Verificarea unei ratificări identice pe extrasul de cont din 1 august 2001 a impus casarea cu trimitere spre rejudecare pentru expertizarea semnăturii, nerecunoscută și contestată de moștenitorii defunctei în procedura de recurs.

În rejudecarea apelurilor nu se putea agrava situația pârâtei, modalitatea procesuală în care s-a dovedit darea socotelii prin dovada semnăturii de confirmare din partea mandantei aplicată pe documentul bancar ce atestă retragerea sumei intrând în câmpul de aplicare al art. 315 alin. (4) C. proc. civ. Această apărare a fost invocată expres, de pârâtă, însă nu a fost analizată și înlăturată motivat de instanța de apel în rejudecare. În ceea ce privește modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, recurenta invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., în susținerea cărora arată următoarele: Împrejurările de fapt relative la starea medicală a mandantei nu sunt relevante și sunt greșit apreciate de instanța de apel în decizia recurată.

Instanța reține în mod contradictoriu că, în perioada în care se afla internată în spital, defuncta nu putea să vorbească datorită consumului de alcool, după care motivul imposibilității de comunicare s-a datorat stării de comă, care s-a instalat și care apoi s-a generalizat după operație. Aceste aprecieri sunt contrare celor afirmate de martorul (medic) A.C.I. Împrejurările de fapt reținute în mod inconsecvent de instanța de apel sunt contrazise de probele administrate la prima instanță. Probatoriul administrat a fost corect apreciat de către prima instanță, în sensul că pârâta a acționat permanent conform indicațiilor mandantei, iar însărcinările primite le-a executat întocmai în condiții de confidențialitate, discreție și de secret impuse de caracterul intuitu personae al contractului de mandat.

Se mai susține de către recurenta pârâtă că dezlegarea dată de instanța de apel în ceea ce privește declarațiile extrajudiciare ale mătușii și prietenei defunctei este contradictorie. Decizia preia variante susținute de reclamanți și intervenientă, fără a avea suport probator. Procedeul instanței de a crea conceptul unei stări de semi-conștiență în care s-ar fi aflat mandanta este contrazis de probele administrate. Concluzia instanței, potrivit căreia esența obligației de a da socoteală constă în a justifica modul de utilizare a acestor sume de bani, și anume în interesul mandantei și conform dispozițiilor acesteia, excede examinării judiciare în cadrul firesc al acesteia, iar prezumția judiciară potrivit căreia toate sumele retrase s-au utilizat de pârâtă, care ar trebui să justifice și dispoziția mandantului și destinația sumelor, este străină de natura pricinii.

Sentința reține corect, pe baza adresei din 07 noiembrie 2001 a Băncii T. SA, că solicitarea și programarea retragerilor de bani din contul bancar al defunctei s-au făcut înainte de internarea acesteia în spital. De asemenea, sentința reține corect că intimata pârâtă a dovedit că a remis sumele de bani pe bază de chitanță descărcătoare lui S.B. și că au existat relații bazate pe deplină încredere între mandantă și mandatară, aspect necriticat de apelanți. În mod greșit s-au luat în considerare probele extrajudiciare și s-a ajuns la concluzia confecționării pro cauza a chitanțelor descărcătoare privind predarea sumei de bani către S.B. Aceste înscrisuri nu se coroborează cu nicio altă probă și nu pot avea valoarea pretinsă de reclamanți.

Probele dovedesc faptul că desocotirea a avut loc în timpul vieții mandantei, ceea ce exclude o nouă desocotire cu moștenitorii acesteia. Toate dezlegările privitoare la natura relațiilor stabilite între defunctă și pârâtă sunt străine de natura pricinii, deoarece justificarea modului de utilizare a sumelor de bani retrase în timpul vieții mandantei, față de moștenitori, sub aspectul conformității destinației prezumat date de mandatar, altfel decât conținutul însărcinării primite, excede obligația de a da socoteală, potrivit legii. Recurenta mai susține că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 1552 pct. 3, art. 1539 alin. (1), art. 651, art. 688, art. 1541, art. 1091 C. civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ, deoarece mandatul s-a stins prin moartea mandantei, din probele administrate a rezultat că mandatara a înștiințat mandanta cu privire la îndeplinirea însărcinărilor primite până la decesul acesteia, astfel încât reclamanții nu au dobândit prin succesiune un drept de a cere socoteală și nici dreptul accesoriu de a solicita remiterea sumelor primite de la bancă în temeiul mandatului. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Prima critică referitoare la încălcarea principiului non reformatio in peius, ca urmare a stabilirii greșite a limitelor casării, critică încadrată de recurentă în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., nu este fondată.

Nu se poate reține că prin decizia recurată i s-ar fi creat recurentei o situație mai grea decât cea decurgând din Decizia nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, deoarece atât prin hotărârea menționată, cât și prin cea atacată pe calea prezentului recurs, s-au admis apelurile declarate de reclamanți și intervenientă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 405.000 dolari SUA, reprezentând suma retrasă de pârâtă din contul defunctei în luna august 2001. Împrejurarea că în considerentele Deciziei nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel București s-a reținut că pârâta a făcut dovada îndeplinirii obligației de a da socoteală mandantei pentru sumele de 10.000 dolari SUA și 30.000 dolari SUA, retrase la datele de 25 iulie 2001 și 26 iulie 2001, ca urmare a constatării existenței semnăturii mandantei pe extrasele de cont, nu poate conduce la concluzia susținută de recurenta pârâtă în motivarea prezentului recurs, în sensul că, în rejudecarea apelurilor, ca urmare a verificării de scripte și a stabilirii pe bază de expertiză a existenței semnăturii defunctei și pe extrasul de cont din 01 august 2011 privind suma de 100.000 dolari SUA, instanța ar fi fost ținută să considere aceasta ca o dovadă suficientă a desocotirii și să respingă pretențiile reclamanților și în ceea ce privește această sumă.

În motivarea Deciziei nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel București s-a reținut, pe lângă argumentul potrivit căruia pârâta nu a acționat în limitele mandatului atunci când a ridicat suma menționată, și pe acela potrivit căruia, chiar dacă s-ar accepta susținerile pârâtei în sensul că retragerea sumei s-a făcut la dispoziția mandantei, nu s-a făcut dovada că banii au fost întrebuințați în interesul celei în numele căreia a pretins că a acționat. De asemenea, pentru sumele ridicate din cont în luna august 2001 instanța avut în vedere amplul probatoriu care a relevat starea de inconștiență a mandantei, care nu mai avea reprezentarea actelor și nu mai era în măsură să dea descărcare de mandat dacă acest lucru i s-ar fi cerut.

Ca atare, prima instanță de apel, prin Decizia nr. 1570 din 22 noiembrie 2005, a considerat întemeiată pretenția reclamanților în ceea ce privește suma de 100.000 dolari SUA ridicată de pârâtă la data de 1 august 2001, nu doar pe motivul că extrasul de cont nu purta semnătura mandantei, ci și pe argumente ce reieșeau din celelalte probe administrate, referitoare la lipsa dovezii descărcării de mandat. Admițând recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 1570 din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, Înalta Curte a casat în totalitate decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanța de recurs a apreciat că se impune efectuarea unei expertize grafologice pentru lămurirea situației de fapt sub aspectul existenței semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 01 august 2001, însă nu a statuat cu efect obligatoriu asupra celorlalte împrejurări ale cauzei, în rejudecare instanța nefiind limitată în ceea ce privește stabilirea situației de fapt prin raportare la întregul material probator. Așadar, faptul că proba dispusă prin decizia de casare, respectiv raportul de expertiză grafologică, a evidențiat existența semnăturii defunctei pe extrasul de cont menționat, nu a înlăturat eficiența celorlalte probe administrate în cauză.

Rejudecând pricina în integralitate și stabilind situația de fapt pe baza ansamblului probelor administrate, instanța de rejudecare nu a încălcat în niciun fel decizia de casare din primul ciclu procesual, care nu a dezlegat o anumită problemă de drept, ci a trimis cauza spre rejudecare datorită insuficienței probatoriului, de natură a nu permite stabilirea unei situații de fapt clare. La rândul său, Decizia nr. 7996 din 07 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în al doilea ciclu procesual, a casat Decizia nr. 684A din 25 septembrie 2008 a Curții de Apel București datorită lipsei motivării. Sarcina trasată prin această a doua decizie de casare, referitoare la obligația instanței de rejudecare de a stabili limitele casării dispuse prin decizia de casare anterioară, a fost întrutotul respectată de curtea de apel, în cea de-a doua rejudecare a apelurilor.

Este adevărat că împotriva Deciziei nr. 1570/A din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel București a declarat recurs doar pârâta, ceea ce a făcut ca soluția de respingere parțială a pretențiilor din acțiune, privind sumele de 10.000 dolari SUA și 30.000 dolari SUA, retrase la datele de 25 iulie 2001 și 26 iulie 2001, să intre sub puterea lucrului judecat (nefiind contestată pe calea recursului de către reclamanți).

Însă această constatare, chiar dacă poate justifica susținerea recurentei, în ceea ce privește greșita stabilire de către instanța de rejudecare a caracterului total al casării dispuse prin Decizia nr. 914 din 01 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este de natură să conducă la concluzia încălcării principiului neagravării situației recurentei în propria cale de atac, deoarece în rejudecarea apelurilor, prin decizia ce formează obiectul criticilor în prezenta fază procesuală, soluția asupra pretențiilor privind sumele menționate a fost aceeași, respectiv de respingere. Ca atare, în rejudecarea apelurilor, situația recurentei nu s-a înrăutățit. În ceea ce privește criticile susținute în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recurenta invocă greșita apreciere a probelor, reținerea de către instanța de apel a unor împrejurări de fapt nerelevante, a unor considerente contrazise de probe sau străine de natura pricinii. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea hotărârii recurate poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, iar art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Nemulțumirea recurentei legată de modul în care instanța a evaluat și a interpretat probele administrate nu se poate încadra în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute în prezent de art. 304 C. proc.

civ. Reglementarea actuală nu mai cuprinde fostul motiv de recurs prevăzut la art. 304 pct. 11 C. proc. civ. ("când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate"). Hotărârea recurată este amplu motivată, cuprinzând argumentele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorilor, precum și cele pentru care au fost înlăturate anumite susțineri ale părților, cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Deși se susține de către recurentă existența unor "considerente contradictorii" în conținutul motivării deciziei recurate, în realitate critica vizează pretinsa "contradicție" între starea de fapt reținută de instanță și cea care ar rezulta din probe.

Întreaga dezvoltare a acestui motiv de recurs se bazează pe o prezentare comparativă a considerentelor instanței, pe de o parte și a unor fragmente din declarațiile martorilor, interogatorii sau din înscrisurile administrate ca probe, pe de altă parte. În acest mod, recurenta pretinde stabilirea unei alte situații de fapt, ceea ce implică reanalizarea probelor administrate, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor permise de art. 304 C. proc. civ. și nu intră în atribuțiile instanței de recurs. În ceea ce privește "considerentele străine de natura pricinii", aspect invocat în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenta apreciază că s-ar încadra în această categorie acele considerente referitoare la necesitatea justificării de către mandatar a modului de utilizare în interesul mandantei și conform dispoziției acesteia a sumelor de bani ridicate din contul defunctei, recurenta apreciind că o astfel de justificare față de moștenitori excede obligației de a da socoteală, potrivit legii. În realitate, obligația de a da socoteală, la care se referă art. 1541 C. civ., are în vedere tocmai justificarea pe care mandatarul trebuie să o facă în raport cu mandantul - "mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale (…)" - în legătură cu bunurile primite în puterea mandatului, iar după decesul mandantului, această obligație se execută față de moștenitori.

Recurenta a ridicat sumele de bani din contul defunctei pe baza specimenului de semnătură în bancă, o formă de mandat care presupune posibilitatea mandatarului de a ridica sume de bani din contul mandantului. În lipsa vreunui alt mandat care să-i confere recurentei pârâte împuternicirea de a dispune într-un anume fel de sumele ridicate din contul defunctei, aceasta avea obligația să justifice modul în care a utilizat sumele respective. În consecință, analiza făcută de instanță sub aspectul justificării de către mandatar a modului de utilizare în interesul mandantei și conform dispoziției acesteia a sumelor de bani ridicate în puterea mandatului este pertinentă, lămurirea acestei probleme fiind esențială în soluționarea cauzei.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi "actul juridic" dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura decizia instanței de apel din această perspectivă. În măsura în care acest motiv de recurs vizează înscrisurile administrate ca probe în cursul judecății, Înalta Curte consideră că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece în sensul textului legal, prin "act juridic" se înțelege izvorul raportului juridic obligațional dedus judecății, în sensul de convenție, supusă regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 - 985 C. civ., nicidecum înscrisurile administrate ca probe, a căror interpretare și evaluare de către instanțele de fond nu intră sub cenzura instanței de recurs. Înalta Curte găsește nefondat și motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în susținerea căruia se arată că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit prevederile art. art. 1552 pct. 3, art. 1539, art. 1541 C. civ. (dispoziții referitoare la încetarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului), art. 1091 (privind stingerea obligațiilor), respectiv art. 651, art. 688 C. civ. (dispoziții privind deschiderea succesiunii și efectele acceptării acesteia). Caracterul intuitu personae al contractului de mandat exprimă ideea că, în principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, iar contractul încetează la moartea uneia dintre părți (art. 1552 pct. 3 C. civ.), cum este cazul în speță (decesul mandantei). Încetarea contractului de mandat prin moartea mandantului nu înlătură însă orice obligație a părților.

Conform art. 1539 alin. (2) C. civ. mandatarul este ținut să termine operațiunea începută la moartea mandantului dacă întârzierea ar provoca pagube moștenitorilor acestuia. Potrivit art. 1541 C. civ., mandatarul este dator să dea socoteală despre îndeplinirea mandatului și să restituie tot ceea ce a primit în puterea mandatului. În caz de încetare a contractului prin moartea mandantului, obligația subzistă față de moștenitorii acestuia, în măsura în care nu a fost îndeplinită față de mandant însuși. În speță, pe baza probelor administrate, instanța de apel a reținut că pârâta nu a făcut dovada desocotirii față de mandantă în timpul vieții acesteia în ceea ce privește suma de 405.000 dolari SUA.

S-a reținut că starea mandantei după data de 1 august 2001 a exclus posibilitatea unei desocotiri valabile pentru sumele ridicate din cont după această dată. Instanța a apreciat corect semnificația existenței semnăturii defunctei pe extrasul de cont din 1 august 2001, în sensul că aceasta poate face cel mult dovada că pârâta a ridicat suma de bani în baza împuternicirii date de defunctă, nu și faptul că ar fi avut loc o desocotire în sensul art. 1541 C. civ. În raport de starea de fapt astfel stabilită, instanța a reținut în mod corect că obligația de a da socoteală se execută față de moștenitorii mandantei, dreptul corelativ de a pretinde predarea bunurilor primite în puterea mandatului - drept patrimonial - transferându-se acestora prin moștenire.

În consecință, Înalta Curte găsește nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale. Constatând nefondate motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta D.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D.M. împotriva Deciziei nr. 553A din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații C.Z.I.M. și C.Z.G.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2011.