ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1740/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin încheierea civilă nr. 29988 din 06 decembrie 2011, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat, în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București, competența de soluționare a cererii privind încuviințarea executării silite în Dosarul execuțional nr. 30715/2/PF/2011, formulată de I.M.D., executor bancar în cadrul Corpului executorilor bancari ai SC P.B.R. SA, pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor titlului executoriu deținut de creditoarea SC P.B.R. SA împotriva debitoarei D.M. În motivarea acestei soluții, Judecătoria Timișoara a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 373 C. proc.

civ., hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmării bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care se află acestea, iar instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Totodată, art. 373 C. proc. civ. stabilește că executorul solicită încuviințarea executării silite instanței de executare. Având în vedere că domiciliul debitoarei este în București, iar executorul nu a indicat modul de executare a bunurilor acesteia și nici unde sunt situate bunurile ce urmează a fi urmărite, instanța de executare este judecătoria în a cărei rază teritorială își are domiciliul debitoarea, respectiv Judecătoria sectorului 6 București.

Prin hotărârea nr. 399, pronunțată în ședința din camera de consiliu din data de 19 ianuarie 2012, Judecătoria sectorului 6 București a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență. Pentru a dispune astfel, această din urmă instanță a reținut că, în raport de conținutul cererii de încuviințare a executării silite, instanța competentă să o soluționeze nu poate fi decât instanța sesizată de executorul bancar, respectiv Judecătoria Timișoara, ca instanță în a cărei rază teritorială urmează să se efectueze executarea.

La momentul încuviințării executării silite nu se poate pretinde creditorului/executorului bancar sau judecătoresc determinarea bunurilor a căror urmărire se va realiza, după cum nici dovada proprietății lor nu este necesară în această fază. Urmând același raționament, nici individualizarea terților popriți, cu atât mai puțin dovedirea deschiderii conturilor la eventualele unități bancare indicate ca terți popriți, pe numele debitorului, nu se impune, toate acestea fiind operațiuni ulterioare încuviințării executării silite, care se efectuează și se justifică tocmai în baza încheierii de încuviințare a executării silite. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Art. 373 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripțiile mai multor curți de apel, este competent oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea. Conform art. 373 1 alin. (1) C. proc. civ., cererea de executare silită, însoțită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel.

Acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanței de executare încuviințarea executării silite, înaintându-i, în copie, cererea de executare și titlul respectiv. Instanța de executare este definită, în art. 373 alin. (2) C. proc. civ., ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Așadar, încuviințarea executării silite o face judecătoria aflată în raza curții de apel în circumscripția căreia se află sediul executorului judecătoresc ce va face executarea silită. Având în vedere că, față de art. 373 1 alin. (4) C. proc.

civ., cererea de încuviințare a executării silite poate fi respinsă numai dacă cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat; titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerință este necesară pentru pornirea executării silite; creanța nu este certă, lichidă și exigibilă; titlul cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege, înseamnă că executorul judecătoresc nu este obligat să indice, în chiar cererea de încuviințare a executării silite, bunurile asupra cărora se va face executarea. În plus, art. 373 1 alin. (3) C. proc. civ. arată că, în temeiul încheierii prin care se admite cererea de încuviințare a executării silite, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită a obligației stabilite prin titlul executoriu în oricare dintre formele prevăzute de lege.

Prin urmare, este inutil ca la momentul încuviințării executării silite să se verifice locul unde s-ar afla bunurile ce urmează să fie executate silit, situarea și existența ca atare a bunurilor interesând doar la momentul executării propriu-zise. Cu alte cuvinte, faptul că, la momentul încuviințării executării silite, bunul se află în raza unei anumite instanțe, va fi total lipsit de relevanță pentru determinarea „instanței de executare”, în sensul art. 373 alin. (2) C. proc. civ., dacă, până la momentul executării efective, a ieșit din raza acelei instanțe. În cazul în care s-a cerut încuviințarea executării silite în toate formele de executare, sintagma „judecătoria în circumscripția căreia se face executarea” nu poate fi înțeleasă, doar în baza unei prezumții simple, ca fiind instanța domiciliului debitorului.

De vreme ce, față de art. 373 1 alin. (1) C. proc. civ., creditorul își poate alege executorul, iar această alegere are consecințe și sub aspectul competenței materiale și teritoriale în faza a doua a procesului civil, în condițiile art. 373 alin. (1) și (2) C. proc. civ., limitarea competenței la instanța în raza căreia s-ar putea afla bunuri ale debitorului nu are nici un suport legal. Întrucât, în cauză, cererea de executare silită a fost adresată unui executor bancar, iar acesta, potrivit art. 11 din Ordinul ministrului justiției nr. 2628/C/1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari, își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României, încuviințarea executării silite trebuia analizată de prima instanță sesizată, respectiv Judecătoria Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 martie 2012.