ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1740/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin încheierea civilă nr. 29988 din 06

decembrie 2011, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței sale

teritoriale și a declinat, în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București,

competența de soluționare a cererii privind încuviințarea executării silite în

Dosarul execuțional nr. 30715/2/PF/2011, formulată de I.M.D., executor bancar

în cadrul Corpului executorilor bancari ai SC P.B.R. SA, pentru aducerea la

îndeplinire a dispozițiilor titlului executoriu deținut de creditoarea SC

P.B.R. SA împotriva debitoarei D.M.

În motivarea acestei

soluții, Judecătoria Timișoara a reținut următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 373 C. proc. civ., hotărârile judecătorești și celelalte

titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția

judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmării

bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în

care se află acestea, iar instanța de executare este judecătoria în

circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea

dispune altfel.

Totodată, art. 373 C.

proc. civ. stabilește că executorul solicită încuviințarea executării silite

instanței de executare.

Având în vedere că

domiciliul debitoarei este în București, iar executorul nu a indicat modul de

executare a bunurilor acesteia și nici unde sunt situate bunurile ce urmează a

fi urmărite, instanța de executare este judecătoria în a cărei rază teritorială

își are domiciliul debitoarea, respectiv Judecătoria sectorului 6 București.

Prin hotărârea nr. 399,

pronunțată în ședința din camera de consiliu din data de 19 ianuarie 2012,

Judecătoria sectorului 6 București a admis excepția de necompetență teritorială

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Timișoara; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus

înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării

regulatorului de competență.

Pentru a dispune

astfel, această din urmă instanță a reținut că, în raport de conținutul cererii

de încuviințare a executării silite, instanța competentă să o soluționeze nu

poate fi decât instanța sesizată de executorul bancar, respectiv Judecătoria

Timișoara, ca instanță în a cărei rază teritorială urmează să se efectueze

executarea.

La momentul

încuviințării executării silite nu se poate pretinde creditorului/executorului

bancar sau judecătoresc determinarea bunurilor a căror urmărire se va realiza,

după cum nici dovada proprietății lor nu este necesară în această fază. Urmând

același raționament, nici individualizarea terților popriți, cu atât mai puțin

dovedirea deschiderii conturilor la eventualele unități bancare indicate ca

terți popriți, pe numele debitorului, nu se impune, toate acestea fiind

operațiuni ulterioare încuviințării executării silite, care se efectuează și se

justifică tocmai în baza încheierii de încuviințare a executării silite.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Art. 373 alin. (1) C.

proc. civ. prevede că, dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile

judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul

judecătoresc din circumscripția curții de apel în care urmează să se efectueze

executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc

din circumscripția curții de apel în care se află acestea. Dacă bunurile

urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripțiile mai multor curți de

apel, este competent oricare dintre executorii judecătorești care funcționează

pe lângă una dintre acestea.

Conform art. 373

1

alin. (1) C. proc. civ., cererea de executare silită, însoțită de titlul

executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel.

Acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita

instanței de executare încuviințarea executării silite, înaintându-i, în copie,

cererea de executare și titlul respectiv.

Instanța de executare

este definită, în art. 373 alin. (2) C. proc. civ., ca fiind judecătoria în

circumscripția căreia se face executarea, în afara cazurilor în care legea

dispune altfel.

Așadar, încuviințarea

executării silite o face judecătoria aflată în raza curții de apel în

circumscripția căreia se află sediul executorului judecătoresc ce va face

executarea silită.

Având în vedere că,

față de art. 373

1

alin. (4) C. proc. civ., cererea de încuviințare a

executării silite poate fi respinsă numai dacă cererea de executare silită este

de competența altui organ de executare decât cel sesizat; titlul nu a fost

învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerință este

necesară pentru pornirea executării silite; creanța nu este certă, lichidă și

exigibilă; titlul cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire prin

executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege, înseamnă că

executorul judecătoresc nu este obligat să indice, în chiar cererea de

încuviințare a executării silite, bunurile asupra cărora se va face executarea.

În plus, art. 373

1

alin. (3) C. proc. civ. arată că, în temeiul încheierii prin care se admite

cererea de încuviințare a executării silite, executorul judecătoresc poate

proceda la executarea silită a obligației stabilite prin titlul executoriu în

oricare dintre formele prevăzute de lege.

Prin urmare, este

inutil ca la momentul încuviințării executării silite să se verifice locul unde

s-ar afla bunurile ce urmează să fie executate silit, situarea și existența ca

atare a bunurilor interesând doar la momentul executării propriu-zise.

Cu alte cuvinte,

faptul că, la momentul încuviințării executării silite, bunul se află în raza

unei anumite instanțe, va fi total lipsit de relevanță pentru determinarea

„instanței de executare”, în sensul art. 373 alin. (2) C. proc. civ., dacă,

până la momentul executării efective, a ieșit din raza acelei instanțe.

În cazul în care s-a

cerut încuviințarea executării silite în toate formele de executare, sintagma

„judecătoria în circumscripția căreia se face executarea” nu poate fi

înțeleasă, doar în baza unei prezumții simple, ca fiind instanța domiciliului

debitorului.

De vreme ce, față de art.

373

1

alin. (1) C. proc. civ., creditorul își poate alege executorul,

iar această alegere are consecințe și sub aspectul competenței materiale și

teritoriale în faza a doua a procesului civil, în condițiile art. 373 alin. (1)

și (2) C. proc. civ., limitarea competenței la instanța în raza căreia s-ar

putea afla bunuri ale debitorului nu are nici un suport legal.

Întrucât, în cauză,

cererea de executare silită a fost adresată unui executor bancar, iar acesta,

potrivit art. 11 din Ordinul ministrului justiției nr. 2628/C/1999 pentru

aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari, își exercită atribuțiile pe

întreg teritoriul României, încuviințarea executării silite trebuia analizată

de prima instanță sesizată, respectiv Judecătoria Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 martie 2012.