ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1789/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin dispoziția nr.

6474 din 12 martie 2007, Primarul Municipiului Ploiești, a respins notificările

formulate de R.S., K.T. și S.M.H., în baza Legii nr. 10/2001, vizând

restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, județul Prahova, cu

motivarea că nu sunt îndeplinite prevederile art. 3 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001, în sensul că nu s-au depus, alăturat cererilor de restituire, acte

care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat și

nici nu s-a făcut dovada preluării abuzive a acestuia.

La 19 aprilie 2007,

notificatorii au contestat această dispoziție, solicitând instanței – în

contradictoriu cu Municipiul Ploiești, prin Primar – să oblige pârâtul a le

restitui în natură imobilul sau să le acorde măsuri reparatorii prin

echivalent, în condițiile în care, se arată, au făcut dovada că nemișcătorul a

fost cumpărat în anul 1938, de autorul lor, I.A., tatăl primelor două

reclamante.

După un prim ciclu

procesual, finalizat prin desființarea primei hotărâri dată la fond și

trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță, Tribunalul Prahova, secția

civilă, prin sentința nr. 1870 din 24 iunie 2008, a admis contestația și

anulând dispoziția, a constatat dreptul contestatoarelor, în calitate de

moștenitoare ale defuncților I.A. și S.R., de a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând în despăgubiri.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că din actele cauzei rezultă

calitatea de proprietari ai lui A.I. și S.R., autorii contestatoarelor, care

figurau în evidențele oficiale ca titulari ai dreptului de proprietate asupra

imobilului situat în Ploiești, județul Prahova.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, care, prin decizia nr. 224 din 7 octombrie 2008, îndreptată prin

încheierea din 30 martie 2010, a respins ca nefondat apelul pârâtei Primăria

Municipiului Ploiești, prin primar.

Recursul declarat de

pârâtă împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, prin

decizia nr. 5011 din 29 aprilie 2009, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide

astfel, instanța supremă a reținut în esență că din înscrisurile depuse la

dosar în dovedirea dreptului de proprietate al autorului contestatoarelor,

transpar neconcordanțe în sensul că din notificările adresate Primăriei

Municipiului Ploiești, rezultă că se solicită restituirea în natură (sau prin

echivalent) a imobilului situat în Ploiești, iar adeverința nr. 02415 din 26

iulie 1996 emisă de Primăria Municipiului Ploiești, reținută ca dovadă a

proprietății, se referă la imobilul din Ploiești.

Totodată, în schița

de plan a imobilului, nu este menționat numele autorului celor în cauză, ci un

alt nume, respectiv U.S.

Ca atare, s-a

concluzionat că instanțele au procedat la o soluționare favorabilă a

contestației, fără a observa că nu s-a făcut dovada calității de persoane

îndreptățite, în înțelesul art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 și nici dovada preluării abuzive de către stat a imobilului.

În rejudecare, Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 105 din 17 mai 2010 a admis apelul formulat de intimata Primăria

Municipiului Ploiești, prin reprezentanți legali și a schimbat în tot sentința

în sensul că a respins contestația, ca neîntemeiată, reținând că intimatele

contestatoare - care în această fază procesuală nu au mai depus acte noi, în

măsură să le valideze pretențiile - nu au dovedit dreptul de proprietate al

autorului lor asupra imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001, situație

în care, în mod nelegal, judecătorul fondului a admis contestația și a

constatat dreptul acestora de a beneficia de măsuri reparatorii, sub forma

despăgubirilor.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal, contestatorii S.C., K.T. și S.M.H. care, invocând

temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., critică decizia din

apel, pe considerentul încălcării dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., care obliga instanța de apel să stăruie prin toate mijloacele pentru a

preveni orice greșeală în stabilirea adevărului în cauză.

Totodată, se

apreciază, fără a se dezvolta aceste critici, că decizia atacată este nulă,

potrivit art. 105 alin. (2) și art. 106 și următoarele C. proc. civ., iar prin

maniera de soluționare a cauzei le-a fost încălcat dreptul la un proces

echitabil, reglementat de art. 6 din C.E.D.O.

Recursul se privește

ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Conform prevederilor H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la

momentul preluării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la

restituire, revine persoanei care pretinde dreptul său la una din măsurile

reparatorii prevăzute de lege.

Ca atare, în sarcina

contestatorilor revenea proba dreptului de proprietate pe care autorul lor - I.A.

- l-ar fi deținut, la data preluării abuzive, asupra imobilului din Ploiești, în

legătură cu care s-a formulat cererea de restituire.

Or, din actele

cauzei, rezultă că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 370 din

27 februarie 1950 S. și H.R. și I.A., au înstrăinat nemișcătorul familiei U.(Ș.

și F.), cărora le-a revenit o cotă indiviză de ½ din imobil și fiului

acestora U.C., căruia i-a revenit cealaltă cotă indiviză.

Prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, (sentința penală nr. 826/1975) cota indiviză

aparținând lui C.U. a fost confiscată, U.S. și F. aflându-se în indiviziune

asupra imobilului, cu Statul Român care, la 29 aprilie 1974, le-a înstrăinat

partea sa din imobil.

Ulterior, aceștia au

donat, prin actul autentic încheiat la 13 iulie 1974, fiului lor, cotele lor

indivize din imobil astfel că, așa cum corect a reținut instanța de apel, U.C.

a devenit unicul proprietar al nemișcătorului.

Cât privește critica

referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) și art. 106 C. proc.

civ., aceasta nu poate fi analizată în condițiile în care recurenții nu

precizează care sunt actele de procedură întocmite de instanță, cu neobservarea

formelor legale și respectiv vătămarea pe care le-ar fi produs-o.

Totodată, respingerea

cererilor formulate de recurente pe calea notificării și ulterior a

contestației introdusă împotriva deciziei atacate, nu echivalează cu încălcarea

art. 6 din C.E.D.O., în condițiile în care acestora le-au fost respectate drepturile

procesuale iar, pe parcursul a două cicluri procesuale li s-a dat posibilitatea

să producă instanțelor dovezi concludente asupra pretențiilor deduse judecății,

probe pe care nu au fost însă în măsură să le administreze.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții S.C., K.T. și S.M.H. împotriva deciziei nr. 105

din 17 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 01 martie 2011.