ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2643/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 8917 din 3 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, împotriva deciziei civile nr. 194/A din 16 octombrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția civilă, a modificat decizia, în sensul că, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, a schimbat în parte sentința civilă nr. 152 din 21 februarie 2008 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, în sensul că a respins acțiunea față de acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța supremă a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 28) „În cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege”.

În rejudecarea cauzei după casare, la data de 01 martie 2007, reclamanții au depus la dosar o cerere, pe care au numit-o „extindere de acțiune”, prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Agenției de Valorificare a Activelor Statului și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precizând totodată că, solicită obligarea acestora la plata despăgubirilor, dat fiind faptul că imobilul din litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și că a fost restituit în natură în baza deciziei civile nr. 4654/2000 a Curții Supreme de Justiție, din caracterul constatat abuziv al preluării rezultând dreptul de a solicita și restituirea bunurilor mobile aferente. În cauză, unitatea deținătoare a fost identificată ca fiind SC R. SA, societate ce a fost privatizată de Agenția Domeniilor Statului.

Conform dispozițiilor Legii nr. 268/2001, de înființare a Agenției Domeniilor Statului, aceasta este o instituție cu personalitate juridică, activitate financiară și comercială independentă și proprietar mandatat al statului. În aceste condiții particulare de învestire, s-a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, iar măsurile reparatorii prin echivalent se propun de instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, chiar dacă notificarea a fost înregistrată la societatea comercială privatizată.

În același timp, s-a reținut și că motivarea instanței de apel referitoare la faptul că reclamanții au mai deținut și alte bunuri decât imobilul deja restituit, conform procesului-verbal de preluare încheiat la data de 19 martie 1949, care nu se mai regăsesc în natură, nu are justificare față de conținutul notificării adresate SC R. SA, prin care se solicită restituirea unor bunuri imobile. Împotriva deciziei civile nr. 8917 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a formulat contestație în anulare reclamanții-intimați G.D.N. și G.M. și pârâții-intimați SC R. SA, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și Agenția de Valorificare a Activelor Statului (AVAS), prin care au susținut următoarele considerații: Recursul a fost admis în parte de instanță, fără a se lua în considerare un motiv de ordine publică, ce se impunea a fi reținut din oficiu, anume autoritatea de lucru judecat, în acest mod săvârșindu-se și o gravă greșeală materială.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. Calitatea procesuală pasivă a pârâtului-recurent Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a intrat sub puterea autorității lucrului judecat, așa cum sub aceeași autoritate de lucru judecat a intrat și obligarea acestuia la plata măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile enumerate în cuprinsul sentinței civile nr. 152 din 21 februarie 2008 a Tribunalului Vâlcea. Prin omisiunea cercetării acestui motiv de ordine publică s-a comis și o gravă eroare materială, care a permis admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului și a schimbării în parte a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii fată de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Contestația în anulare va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează: Contestația în anulare, reglementată de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în cazurile strict prevăzute de dispozițiile legale sus-menționate, anume: când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, respectiv când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Ipoteza prevăzută de art. 318 prima teză C. proc. civ., a fost foarte clar conturată în doctrina de specialitate și jurisprudența instanțelor naționale, aceasta având în vedere doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare și reapreciere a probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept substanțial sau procedural, inclusiv din perspective posibilității recunoscute instanței de recurs de a invoca din oficiu motive de ordine publică - art. 306 alin. (2) C. proc. civ. - anume autoritatea de lucru judecat. În ceea ce privește ipoteza a doua a art. 318 C. proc.

civ. - omisiunea, din greșeală, a cercetării unuia dintre motivele de modificare sau de casare - jurisprudența instanțelor naționale a stabilit și în acest caz în mod constant că, o contestație în anulare, cu un astfel de temei juridic, acoperă numai motivul/motivele de modificare sau de casare invocate de parte, nu și motivul/motivele de modificare sau de casare pe care instanța ar fi putut să le invoce din oficiu în recurs. Prin dispoziția legală menționată - temeiul juridic expres al instituției contestației în anulare, legiuitorul nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de către aceeași instanță, sub pretextul unei greșite interpretări a legii - de drept material și/sau substanțial, știut fiind că anularea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pentru un astfel de motiv ar echivala ea însăși cu o nesocotire a puterii lucrului judecat, prezumție de care se bucură astfel de hotărâri.

Așa fiind, cum soluția instanței de recurs nu este rezultatul unei greșeli materiale în accepțiunea prescrisă de art. 318 teza I C. proc. civ., și nu se justifică nici incidența celui de-al doilea motiv de retractare al aceluiași articol, contestația în anulare dedusă judecății nu poate fi primită, sens în care aceasta urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii G.D.N. și G.M. împotriva deciziei nr. 8917 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.