ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2643/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

decizia civilă nr. 8917 din 3 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Vrancea, împotriva deciziei civile nr. 194/A din 16 octombrie 2008 a Curții de

Apel Galați, secția civilă, a modificat decizia, în sensul că, a admis apelul

pârâtului Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, a

schimbat în parte sentința civilă nr. 152 din 21 februarie 2008 a Tribunalului

Vrancea, secția civilă, în sensul că a respins acțiunea față de acest pârât,

pentru lipsa calității procesuale pasive, a menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

supremă a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 28) „În cazul în care unitatea deținătoare

nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul,

prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 zile de la data la care a

expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea

primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau,

după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta

lege”.

În rejudecarea cauzei după casare, la data de

01 martie 2007, reclamanții au depus la dosar o cerere, pe care au numit-o

„extindere de acțiune”, prin care au solicitat introducerea în cauză, în

calitate de pârâți, a Agenției de Valorificare a Activelor Statului și a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precizând totodată că,

solicită obligarea acestora la plata despăgubirilor, dat fiind faptul că

imobilul din litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și că a fost

restituit în natură în baza deciziei civile nr. 4654/2000 a Curții Supreme de

Justiție, din caracterul constatat abuziv al preluării rezultând dreptul de a

solicita și restituirea bunurilor mobile aferente.

În cauză, unitatea deținătoare a fost

identificată ca fiind SC R. SA, societate ce a fost privatizată de Agenția

Domeniilor Statului.

Conform dispozițiilor Legii nr. 268/2001, de

înființare a Agenției Domeniilor Statului, aceasta este o instituție cu

personalitate juridică, activitate financiară și comercială independentă și

proprietar mandatat al statului.

În aceste condiții particulare de învestire,

s-a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 10/2001, conform cărora pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la

despăgubiri în condițiile legii speciale, iar măsurile reparatorii prin

echivalent se propun de instituția publică care efectuează sau, după caz, a

efectuat privatizarea, chiar dacă notificarea a fost înregistrată la societatea

comercială privatizată.

În același timp, s-a reținut și că motivarea

instanței de apel referitoare la faptul că reclamanții au mai deținut și alte

bunuri decât imobilul deja restituit, conform procesului-verbal de preluare

încheiat la data de 19 martie 1949, care nu se mai regăsesc în natură, nu are

justificare față de conținutul notificării adresate SC R. SA, prin care se

solicită restituirea unor bunuri imobile.

Împotriva deciziei civile nr. 8917 din 3

noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a formulat contestație

în anulare reclamanții-intimați G.D.N. și G.M. și pârâții-intimați SC R. SA,

Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și Agenția de Valorificare a

Activelor Statului (AVAS), prin care au susținut următoarele considerații:

Recursul a fost admis în parte de instanță,

fără a se lua în considerare un motiv de ordine publică, ce se impunea a fi

reținut din oficiu, anume autoritatea de lucru judecat, în acest mod

săvârșindu-se și o gravă greșeală materială.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 318

alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Calitatea procesuală pasivă a

pârâtului-recurent Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a intrat

sub puterea autorității lucrului judecat, așa cum sub aceeași autoritate de

lucru judecat a intrat și obligarea acestuia la plata măsurilor reparatorii în

echivalent pentru bunurile enumerate în cuprinsul sentinței civile nr. 152 din

21 februarie 2008 a Tribunalului Vâlcea.

Prin omisiunea cercetării acestui motiv de

ordine publică s-a comis și o gravă eroare materială, care a permis admiterea

recursului, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului și a schimbării

în parte a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii fată de

pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Contestația în anulare va fi respinsă, pentru

considerentele ce urmează:

Contestația în anulare, reglementată de

dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ., este o cale extraordinară de

atac, admisibilă doar în cazurile strict prevăzute de dispozițiile legale

sus-menționate, anume: când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a

judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când

hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență, respectiv când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.

Ipoteza prevăzută de art. 318 prima teză C.

proc. civ., a fost foarte clar conturată în doctrina de specialitate și

jurisprudența instanțelor naționale, aceasta având în vedere doar erorile

materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului,

pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare și reapreciere a

probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare și de

aplicare a legii de drept substanțial sau procedural, inclusiv din perspective

posibilității recunoscute instanței de recurs de a invoca din oficiu motive de

ordine publică - art. 306 alin. (2) C. proc. civ. - anume autoritatea de lucru

judecat.

În ceea ce privește ipoteza a doua a art. 318

C. proc. civ. - omisiunea, din greșeală, a cercetării unuia dintre motivele de

modificare sau de casare - jurisprudența instanțelor naționale a stabilit și în

acest caz în mod constant că, o contestație în anulare, cu un astfel de temei

juridic, acoperă numai motivul/motivele de modificare sau de casare invocate de

parte, nu și motivul/motivele de modificare sau de casare pe care instanța ar

fi putut să le invoce din oficiu în recurs.

Prin dispoziția legală menționată - temeiul

juridic expres al instituției contestației în anulare, legiuitorul nu a urmărit

să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de

către aceeași instanță, sub pretextul unei greșite interpretări a legii - de drept

material și/sau substanțial, știut fiind că anularea unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile pentru un astfel de motiv ar echivala

ea însăși cu o nesocotire a puterii lucrului judecat, prezumție de care se

bucură astfel de hotărâri.

Așa fiind, cum soluția instanței de recurs nu

este rezultatul unei greșeli materiale în accepțiunea prescrisă de art. 318

teza I C. proc. civ., și nu se justifică nici incidența celui de-al doilea

motiv de retractare al aceluiași articol, contestația în anulare dedusă

judecății nu poate fi primită, sens în care aceasta urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de

contestatorii G.D.N. și G.M. împotriva deciziei nr. 8917 din 3 noiembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29

aprilie 2010.