ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1387/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1387/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 16

iunie 2006, sub nr. 9466/300/2006, reclamanta B.M. a chemat în judecată

pârâtele A.S., Primăria Sectorului 2 București și Comisia Locală de Aplicare a

Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Sectorului 2 București, solicitând

instanței pronunțarea unei sentințe prin care să dispună obligarea pârâtelor la

plata sumei de 100.000.000.000 ROL reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

suferit de aceasta în urma nerespectării clauzelor contractuale prevăzute în

actul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 2002.

Prin sentința civilă nr. 7634 din 3 octombrie 2006,

Judecătoria Sectorului 2 a admis excepția de necompetență materială a acestei

instanțe, invocată din oficiu, și a dispus declinarea soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului București, având în vedere valoarea obiectului acțiunii

și dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, sub nr. 40640 din 1 februarie 2007, iar prin sentința

civilă nr. 187 din 1 februarie 2007 s-a dispus anularea acțiunii reclamantei,

ca netimbrată.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut, în

esență, că deși a fost încunoștințată în legătură cu obligația ce îi revenea

conform Legii nr. 146/1997, pentru plata anticipată a unei taxe judiciare de

timbru în cuantum de 193.948,20 ROL, reclamanta nu a făcut dovada achitării

acestei sume și nici a formulării unei cereri de reexaminare a taxei, în

condițiile prevăzute de art. 18 din lege.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat apel

reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 270/ A din 7 mai 2007, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de

familie a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B.M., a desființat

sentința civilă atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță

de fond.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Secției

a V-a Civilă a Tribunalului București, sub nr. 10795/3/2008.

Prin încheierea de ședință din 24 iunie 2008

tribunalul a respins ca tardiv formulate mai multe cereri modificatoare a

cererii introductive de instanță, formulate în scris și oral de către reclamanta

în cauză.

Prin sentința civilă nr. 113 din 30 ianuarie 2009,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția autorității

lucrului judecat, invocată din oficiu de către instanță și a respins acțiunea

reclamantei pentru autoritate de lucru judecat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond

a reținut că prin sentința civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sector 2

București, pronunțată în Dosarul nr. 2304/2005, definitivă și irevocabilă prin

decizia civilă nr. 663/2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere formulat de reclamantă în

contradictoriu cu pârâții Primăria Sector 2 București și A.S., referitor la

obligarea pârâților la plata sumei de 100.000.000.000 ROL, cu titlu de

prejudiciu.

Tribunalul a apreciat că există identitate de părți,

obiect și cauză între cererea dedusă judecății în prezenta cauză și cererea

soluționată prin sentința civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sector 2

București; cererile sunt între aceleași părți, obiectul celor două cereri este

obligarea pârâților la plata unor daune în cuantum de 100.000.000.000 ROL, iar

temeiul juridic al pretențiilor reclamantei îl constituie, în ambele cazuri,

pretinse nelegalități în procedura de emitere a titlului de proprietate în

temeiul legilor fondului funciar, pe numele pârâtei A.S..

Tribunalul a apreciat, totodată, că în raport de

excepția autorității de lucru judecat, cererea de înscriere în fals formulată

de reclamantă este lipsită de relevanță. Aceasta, întrucât, o hotărâre

judecătorească nu este susceptibilă de a face obiectul unei asemenea proceduri,

în condițiile în care nu se contestă emitentul acesteia ori valabilitatea

semnăturilor, ci conținutul său, pretins, necorespuntător realității.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta

B.M.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin

decizia civilă nr. 17/ A din 12 ianuarie 2010, a respins ca nefondat, apelul

declarat de apelanta reclamantă, reținând următoarele considerente:

Autoritatea de lucru judecat reprezintă unul dintre cele

mai importante efecte ale hotărârilor judecătorești și este reglementată de art.

1201 C. civ., ca o prezumție legală, absolută și irefragabilă de conformitate a

hotărârii cu adevărul – „res judicata pro veritate habetur”.

Acest principiu are la bază regula că o acțiune nu

poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută prin hotărâre

judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre,

tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Altfel spus, principiul autorității lucrului judecat

împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același

obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, chiar cu poziția

procesuală inversată, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești,

în sensul că drepturile recunoscute unei părți, printr-o hotărâre definitivă să

nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunțată într-un alt

proces.

Putere de lucru judecat dobândește orice hotărâre

judecătorească prin care s-a soluționat fondul pretențiilor și a drepturilor

subiective afirmate de părți.

Excepția puterii de lucru judecat este o excepție de

fond, absolută și de ordine publică, care, potrivit dispozițiilor art. 166 C. proc.

civ., poate fi ridicată chiar și de către instanță din oficiu.

Pentru respectarea principiului contradictorialității

și al dreptului la apărare, excepția trebuie pusă în discuția părților.

Principiul contradictorialității, prevăzut de art. 129

alin. (1) C. proc. civ., presupune că toate elementele procesului trebuie

supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă

posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură

cu pretenția dedusă judecății.

De asemenea, contradictorialitatea înseamnă că

fiecare parte are dreptul de a participa la prezentarea, argumentarea și

dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a discuta și

combate susținerile celeilalte părți și de a-și exprima poziția față de

măsurile pe care instanța le poate dispune.

Respectarea acestui principiu asigură, totodată,

respectarea dreptului constituțional la apărare al părților din proces,

încălcarea lui fiind sancționată cu nulitatea.

În speță, se constată că excepția autorității de

lucru judecat a fost invocată pentru prima dată prin cererea din data de 22

septembrie 2008, formulată de intimata A.S. și pusă în discuția părților la

termenul din 4 noiembrie 2008, cât și la data de 13 ianuarie 2009, când

apelanta a fost prezentă și a avut posibilitatea de a participa în mod activ la

desfășurarea judecății, prin exercitarea dreptului de a se apăra și combate

excepția invocată.

Mai mult, apelanta a formulat și concluzii scrise în

acest sens (fila 78 - dosar fond), motiv pentru care, Curtea a apreciat că au

fost respectate, atât principiul contradictorialității, cât și dreptul la

apărare al părților în proces.

În ceea ce privește stabilirea, în ce măsură există

putere de lucru judecat, trebuie verificată tripla identitate de elemente

prevăzută de dispozițiile art. 1201 C. civ., potrivit cărora „este lucru

judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe

aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor, în

aceeași calitate”.

În ceea ce privește identitatea de părți, instanța de

fond a reținut în mod corect că această condiție este îndeplinită de cele două

acțiuni, aspect necontestat de către apelanta reclamantă.

Cu privire la celelalte două elemente necesare pentru

a exista autoritate de lucru judecat, Curtea a apreciat că instanța de fond a reținut

în mod corect identitatea de obiect și cauză între acțiunea ce a format

obiectul Dosarului nr. 2304/2005 al Judecătoriei Sectorului 2 București și

prezenta acțiune.

Pentru a exista identitate de obiect între două

acțiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele, în același mod,

ci este suficient ca din cuprinsul acelor acțiuni să rezulte că scopul final

urmărit este același în ambele acțiuni. De asemenea, sfera noțiunii de obiect

cuprinde nu numai pretenția concretă a reclamantului, ci și dreptul subiectiv

ce se încearcă valorificat.

Or, atât în cadrul primului litigiu, ce s-a purtat cu

privire la modul în care a fost eliberat titlul de proprietate din 5 decembrie 2002

în temeiul Legii nr. 18/1991, cât și în cadrul acțiunii de față, scopul urmărit

de apelanta reclamantă vizează modul de executare și interpretare a

contractului de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 2002 și de eliberare a titlului

de proprietate din 5 decembrie 2002 în temeiul Legii nr. 18/1991, generator de

prejudiciu moral pentru aceasta.

Prin introducerea unei noi cereri, având ca obiect

repararea aceluiași prejudiciu moral, apelanta reclamantă tinde să lipsească de

efectul lucrului judecat hotărârea anterioară, prin care s-a stabilit

irevocabil, că actul de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 2002 a avut ca obiect

doar construcțiile, iar cu privire la teren reclamanta a dobândit un drept de

creanță față de intimata A.S., respectiv de a cere încheierea actului adițional

cu plata diferenței de preț de 7.000 dolari S.U.A. ulterior obținerii titlului

de proprietate.

Apelanta reclamantă nu pretinde nici o altă cauză

juridică a dreptului său, având în vedere că atât în primul litigiu, cât și în

acțiunea de față s-au invocat nelegalități în procedura de emitere a titlului

de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, pe numele intimatei pârâte A.S.

Având în vedere că aspectele referitoare la

drepturile și obligațiile contractuale ale părților, stabilite prin convenția

bilaterală de vânzare-cumpărare cu privire la teren, respectiv legalitatea

emiterii titlului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, au fost tranșate

în mod irevocabil în cadrul acțiunii soluționate prin sentința civilă nr. 5966

din 11 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, repunerea în discuție

a acelorași drepturi pe calea unei noi acțiuni nu se poate face decât cu

încălcarea autorității de lucru judecat, care are rolul de a asigura, din

nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârilor judecătorești.

În raport de argumentele arătate, Curtea de apel a apreciat

că în cauză este îndeplinită tripla identitate de elemente cerută de

dispozițiile art. 1201 C. civ., ceea ce face de prisos cercetarea celorlalte

cereri, care privesc fondul cauzei.

O astfel de cerere este și cea întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 554/2004, excepția de nelegalitate fiind un mijloc

procesual de apărare, o formă de control indirect a actelor în raport de care

se invocă, astfel încât, în mod corect nu a făcut obiectul analizei.

În ceea ce privește cererea de înscriere în fals,

aceasta a vizat sentința civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sectorului 2

București și a deciziilor pronunțate de instanțele de apel și recurs în căile

de atac formulate împotriva acesteia.

Or, așa cum a reținut și instanța de fond, o hotărâre

judecătorească nu este susceptibilă de a face obiectul unei asemenea proceduri,

în condițiile în care se contestă conținutul său, care se bucură de putere de

lucru judecat și este considerat că reflectă adevărul.

În ceea ce privește cererile modificatoare, Curtea a

constatat că instanța de fond a apreciat corect că acestea au fost depuse la un

termen la care dosarul nu se mai afla la prima zi de înfățișare, potrivit dispozițiilor

art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cadrul procesual fiind deja stabilit în

primul ciclu procesual.

Prin urmare, modificarea acțiunii intervenită la

instanța de trimitere nu se putea face decât cu consimțământul expres al

intimaților pârâți, potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere opoziția părților adverse de a se

modifica cadrul procesual în cauza de față, în mod corect nu a fost primită

cererea în forma modificată.

Față de cele reținute, apreciind că nu există motive

care să atragă schimbarea sentinței, Curtea în baza art. 296 C. proc. civ., a

respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

reclamanta B.M.

Criticile formulate prin motivele de recurs se

referă, în esență, la următoarele aspecte:

În mod greșit instanțele anterioare au reținut

autoritatea de lucru judecat față de sentința civilă nr. 5966 din 11 iunie 2005

a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă irevocabilă, întrucât în apelul

declarat împotriva sentinței și în recursul declarat împotriva deciziei de

apel, motivația respingerii acțiunii a fost schimbată.

Este adevărat că nici în decizia pronunțată în apel

și nici în decizia civilă pronunțată în recurs nu s-a scris, în mod clar si

explicit, că acțiunea se respinge pentru alte motive, dar având în vedere că

motivarea a fost diferită, prin raportare la elementele constitutive ale hotărârii

judecătorești prevăzute de art. 261 cod de procedură civilă, în mod evident,

s-a aplicat greșit art. 296 C. proc. civ.

Prin urmare, sentința civilă nr. 5966/2005 a

Judecătoriei Sectorului 2 București nu a rămas definitivă si irevocabilă, aceste

susțineri fiind ridicate și prin motivele de apel, fără însă, ca ele să fie

puse în discuția părților.

O altă critică formulată prin motivele de recurs

vizează faptul că, indiferent de persoana care a ridicat excepția autorității

de lucru judecat în cauză, aceasta avea obligația de a o motiva în fapt si în

drept. Or, conform actelor de la dosar, pârâta a ridicat excepția autorității

de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 5966/2005, fără nici o

detaliere, motiv pentru care, recurenta reclamantă susține că nu a avut astfel

posibilitatea să-și facă în mod corespunzător apărarea.

Mai mult, instanța de apel a consemnat un fapt

contrar actelor de la dosar, cum că la fila 78 reclamanta a pus concluzii

asupra excepției. Or, la pagina 78 nu s-au pus concluzii asupra celor trei

condiții ale excepției autorității de lucru judecat, ci s-au făcut solicitări

pentru înscrierea în fals împotiva sentinței nr. 5966/2005. Interpretarea

cererii de înscriere în fals de către instanța de apel, ca și concluzii pentru

excepția autorității de lucru judecat este susceptibilă de cercetare prin

prisma art. 304 pct. 4 sau art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, recurenta reclamantă susține că instanța de

apel a ignorat multiplele cereri de studiu dosar de la arhiva tribunalului,

făcute pentru studiul dosarului sau pentru a obține de la pârâta A.S. copii de

pe actele depuse, toate făcute pentru pregătirea apărărării în cauză.

O altă critică privește greșita respingere a cererii

de înscriere în fals a reclamantei împotiva sentinței civile nr. 5966/2005, sub

toate aspectele, respectiv: nemotivarea în drept a acestei măsuri; aprecierile

instanțelor anterioare în acest sens, în loc să se motiveze în drept

respingerea cererii de înscriere în fals; hotărârea judecătorească definitivă

si irevocabilă ca act autentic de sine stătător este supus înscrierii în fals,

ca orice alt act autentic. Prin urmare hotărârea judecătorească definitivă si

irevocabilă ca act autentic de sine stătător este supus procedurii de înscriere

în fals.

În continuare, recurenta reclamantă critică pe larg

soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat prin identificarea

celor trei condiții, ca fiind nelegală, deoarece în mod evident, nu a fost

aplicată excepția autorității de lucru judecat bazată pe art. 1201 C. civ. si art.

166 C. proc. civ., excepție care impune tripla identitate de părți, obiect si

cauză, ci prezumția de putere de lucru judecat, bazată pe art. 1200 pct. 4 și art.

1202 pct. 2 C. civ., prezumție care impune, în conformitate cu „actualele”

interpretări, că nici o hotărâre, fie prin dispozitivul, fie prin

considerentele sale, fie prin efectele sale, să nu contrazică altă hotărâre. Or

prezumția de lucru judecat pronunțată în lumina „actualelor” interpretări este

nelegală, întrucât în lege nu există stipulat, explicit sau prin interpretare,

că prezumția de lucru judecat necesită tripla identitate (părți, obiect,

cauză).

Prin urmare este incident motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta reclamantă precizează în motivarea

recursului, că cercetarea pe care a supus-o și o supune în continuare controlului

judiciar este legată de atribuția instanțelor de a motiva în drept, de a

încadra în drept, de a determina norma legală în virtutea căreia se emite și se

eliberează fiecare act din procedura de (re)constituire a dreptului de

proprietate pentru terenurile preluate în proprietatea statului în virtutea art.

30 din Legea nr. 58/1974. Interesează, în mod special, încadrarea în drept a

cererii presupusului beneficiar (întrucât la data acesteia se raportează

sentința civilă nr. 5966/2005, ca dată de naștere a dreptului la reconstituire)

și a hârtiei intitulată «titlu de proprietate» ca act administrativ ce produce

efecte civile.

Lucru judecat presupune ca în dispozitivul sau

considerentele primei hotărâri să exise cercetare în fond, să existe motivare

în fapt și în drept a soluției judecătorului.

În sentința civilă nr. 5966/2005 toată procedura este

tranșată prin formularea «procedura inițiată prin cererea. a continuat și s-a

finalizat prin emiterea ordinului și a titlului». Or, atâta timp cât instanța

nu a cercetat în concret și în fond legea, nu se poate discuta de prezumția sau

de excepția autorității de lucru judecat, întrucât nu există tocmai elementele

pe care se judecă o asemenea excepție. În mod evident, în sentința civilă nr. 5966/2005

nu există încadrarea legală a actelor de procedură si, în mod special, nu există

încadrarea în lege a cererii și a titlului de proprietate. Prin urmare, nu se

poate cerceta lucrul judecat atâta timp cât nu există temeiul ce trebuie

judecat.

Un alt aspect criticat de recurenta reclamantă se

referă la necercetarea excepțiilor de nelegalitate invocate, ceea ce face ca

soluția pronunțată să fie nelegală, prin aplicarea greșită a legii. Sub acest

aspect este aplicabil cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cazul în care aspecte noi, neinvocate în prima

acțiune, se ivesc, partea are dreptul la judecată. În acest sens, cercetarea

excepțiilor de nelegalitate invocate aduc aspecte noi. Excepțiile invocate nu

sunt simple și/sau alte apărări, ci sunt cereri de sine stătătoare care se

judecă pe procedura specială, prin invocarea excepției de nelegalitate. Prin

urmare, ele trebuiau cercetate.

În continuare, se susține că cererea modificatoare a

fost respinsă în mod nelegal prin aplicarea greșită a legii.

Prin decizia civilă atacată s-a «apreciat» că a fost

depusă la un termen la care dosarul nu se mai afla la prima zi de înfățișare,

cadrul procesual fiind deja stabilit în primul ciclu procesual. Decizia civilă

nu a identificat care este prima zi de judecată, care este primul ciclu

procesual. Conform actelor de la dosar, până la data depunerii cererii

modificatoare, s-a judecat cererea de scutire taxă judiciară de timbru.

Judecarea acesteia face ca instanța să devină legal sesizată. Or, atâta timp cât

instanța nu a fost legal constituită, nu se putea face nici o cerere, inclusiv

cerere modificatoare.

Sub acest aspect este aplicabil art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., respectiv, aplicarea greșită a legii.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate,

a actelor și lucrărilor dosarului și în raport de motivele de nelegalitate,

expres reglementate de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că nu

este fondat pentru considerentele ce succed:

Critica formulată de recurenta reclamantă cu privire

la greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat în această

cauză, având în vedere că motivarea soluției pronunțate prin sentința civilă nr.

5966 din 11 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă

și irevocabilă prin decizia civilă nr. 663/2007 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, a fost diferită – în fond, apel și recurs, prin

raportare la elementele constitutive ale hotărârii, prevăzute de art. 261 C.

proc. civ., nu poate fi primită.

În primul rând, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor

art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului de față îl constituie decizia

curții de apel (atacată cu recurs), ci nu sentința civilă nr. 5966 din 11 iunie

2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, în raport de care s-a reținut

excepția autorității de lucru judecat în cauză.

În al doilea rând, instanța de apel a confirmat

soluția respingerii acțiunii reclamantei pentru autoritate de lucru judecat,

pronunțată de prima instanță, analizând elementele autorității de lucru judecat

– părți, obiect și cauză – în raport de sentința civilă nr. 5966 din 11 iunie 2005

a Judecătoriei Sectorului 2 București, fără a avea relevanță în acest sens, modul

cum au motivat instanțele acestă din urmă hotărâre, în cele trei cicluri

procesuale pe care le-a parcurs Dosarul nr. 2304/2005, în care a fost pronuțată.

De altfel, cu privire la motivarea hotărârilor

judecătorești, este pe deplin consacrat în doctrina juridică de specialitate și

în jurisprudență că, motivarea hotărârii de primă instanță poate fi suplinită,

remediată sau schimbată prin motivarea instanțelor de control judiciar.

De asemenea, pentru ca hotărârea să fie considerată

motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor

argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să

rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.

În ceea ce privește critica relativă la modul de

invocare a excepției autorității de lucru judecat și la posibilitatea

reclamantei de a-și formula apărarea cu privire la aceasta, Înalta Curte

constată că pârâta A.S. a invocat pentru prima dată această excepție prin

cererea din data de 22 septembrie 2008, în dovedirea căreia a depus un set de

acte (34 de file), instanța dând posibilitatea reclamantei, la termenul de

judecată din 23 septembrie 2008, să ia cunoștință de înscrisurile de la dosar

și de a-și pregăti apărarea (fila 72 – dosar fond).

Prin memoriul intitulat Note Scrise, depus la data de

4 noiembrie 2008, reclamanta B.M. a solicitat respingerea excepțiilor invocate

de pârâtă, iar la pct. 1 a tratat excepția autorității de lucru judecat invocată

față de sentința civilă nr. 5966/2005 (fila 78 – 83 dosar fond).

Mai mult, la data de 13 ianuarie 2009, când apelanta

reclamantă a fost prezentă personal în fața instanței, aceasta a avut

posibilitatea de a participa în mod activ la desfășurarea judecății, prin exercitarea

dreptului de a se apăra și a combate excepția invocată. De altel, reclamanta a

declarat că a depus la dosar concluzii pe excepțiile invocate, fiind respectate

astfel, atât principiul contradictorialității, cât și dreptul la apărare al

părții interesate.

Prin urmare, necorespunzând realității susținerile

recurentei reclamante din motivele de recurs, nu se pune problema analizei

incidenței motivelor de nelegalitate invocate, reglemntate de art. 304 pct. 4

sau art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea de înscriere în fals

formulată de reclamantă în fața instanței de fond, se constată că aceasta a vizat

sentința civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București și deciziile

pronunțate de instanțele de apel și recurs în căile de atac formulate împotriva

acesteia.

Spre deosebire de verificarea de scripte, care este

aplicabilă numai înscrisului sub semnătură privată, procedura înscrierii în

fals, reglemntată de art. 180 – 184 C. proc. civ., poate avea ca obiect atât un

înscris sub semnătură privată, cât și un înscris autentic.

O hotărâre judecătorească irevocabilă nu este

susceptibilă de a face obiectul procedurii falsului, când se contestă

conținutul său, care se bucură de putere de lucru judecat și este considerat că

reflectă adevărul, ci nu emitentul acesteia sau semnăturile.

În acest sens, în practica judiciară și în doctrina

de specialitate s-a statuat că beneficiază de putere de lucru judecat și o

hotărâre lovită de nulitate, deoarece în sistemul nostru procedural nu există

nulități de drept. Partea interesată are deschise căile de atac prevăzute de

lege, prin care să invoce nulitatea hotărârii, nu procedura falsului. Această

concluzie decurge din regimul juridic aplicabil hotărârilor judecătorești.

Prin urmare, critica formulată nu este fondată,

urmând a fi înlăturată în recurs.

În ceea ce privește criticile formulate cu privire la

soluția pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că se circumscriu sferei de

aplicabilitate a cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în ipoteza, când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, însă, acest motiv de nelegalitate nu este incident

în recurs.

De menționat este că, instanța competentă să se

pronunțe asupra excepției autorității de lucru judecat nu exercită un control

judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârii opuse, ci verifică numai

dacă elementele autorității de lucru judecat – părți, obiect și cauză - sunt

aceleași în ambele acțiuni.

În speță, s-a invocat autoritatea de lucru judecat

față de sentința civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sector 2 București,

pronunțată în Dosarul nr. 2304/2005, definitivă și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 663/2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin

care s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamantă în

contradictoriu cu pârâții Primăria Sector 2 București și A.S., referitor la

obligarea pârâților la plata sumei de 100.000.000.000 ROL, cu titlu de

prejudiciu moral.

Având în vedere cererea dedusă judecății în prezenta

cauză și cererea soluționată prin sentința civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei

Sector 2 București, în mod corect s-a apreciat că există autoritate de lucru

judecat. Astfel, cererile sunt formulate între aceleași părți (aspect necontestat

în proces), obiectul celor două cereri îl constituie obligarea pârâților la

plata unor daune în cuantum de 100.000.000.000 ROL, iar temeiul juridic al

pretențiilor reclamantei îl constituie, în ambele cazuri, pretinse nelegalități

în procedura de emitere a titlului de proprietate în temeiul legilor fondului

funciar, pe numele pârâtei A.S..

În ceea ce privește stabilirea măsurii în care există

putere de lucru judecat, se constată că a fost verificată și analizată tripla

identitate de elemente prevăzută de dispozițiile art. 1201 C. civ., potrivit

cărora „este lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este

întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în

contra lor, în aceeași calitate”.

Referitor la identitatea de părți, s-a reținut în mod

corect că această condiție este îndeplinită de cele două acțiuni, aspect

necontestat de părți în cauză.

Cu privire la celelalte două elemente necesare pentru

a exista autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte constată că instanța de

apel a arătat motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în ceea

ce privește identitatea de obiect și cauză între acțiunea ce a format obiectul Dosarului

nr. 2304/2005 al Judecătoriei Sectorului 2 București și prezenta acțiune,

nefiind incident, prin urmare, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza

greșitei aplicări a legii (art. 1201 C. civ.).

Un alt aspect criticat de recurenta reclamantă se

referă la necercetarea excepțiilor de nelegalitate invocate, ceea ce face ca

soluția pronunțată să fie nelegală, prin aplicarea greșită a legii.

Sub acest aspect, se constată că, în speță, s-a

solicitat cercetarea excepției de nelegalitate a constituirii (sub)comisiei de

fond funciar la Primăria sectorului 2 București, față de art. 1 din Legea nr. 18/1991,

republicată, excepția de nelegalitate a titlului de proprietate față de art. 12

din Legea nr. 18/1991, republicată, față de art. 34 și față de anexa 24 din

H.G. nr. 1172/2001, aspecte cu privire la care, în mod corect s-a statuat că

față de soluția reținerii autorității de lucru judecat, care este o excepție de

fond, absolută și dirimantă, este de prisos cercetarea celorlalte cereri care

privesc fondul cauzei, cum este și cea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004,

privind excepțiile de nelegalitate.

O altă critică privește aplicarea greșită a legii în

cauză prin respingerea cererilor modificatoare pe motiv că au fost tardiv

formulate.

În primul rând, trebuie menționat că rezolvarea

cererii modificatoare, depusă peste termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) C.

proc. civ., nu se realizează prin respingerea ei ca tardivă, ci prin

constatatrea decăderii reclamantului din dreptul de a modifica cererea, conform

art. 132 coroborat cu art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cererile modificatoare formulate

de reclamanta B.M. în cel de al doilea ciclu procesual, Curtea a constatat că

instanța de fond a apreciat în mod corect asupra faptului că acestea au fost

depuse la un termen la care dosarul nu se mai afla la prima zi de înfățișare,

potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cadrul procesual fiind

deja stabilit în primul ciclu procesual al dosarului.

Prin urmare, modificarea acțiunii intervenită la

instanța de trimitere nu se putea face decât cu consimțământul expres al

intimaților pârâți, potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere opoziția părților adverse de a se

modifica cadrul procesual în rejudecare, în mod corect nu a fost primită

cererea reclamantei în forma modificată.

În consecință, în ceea ce privește această chestiune,

Înalta Curte apreciază că nu a avut loc vreo încălcare a formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care să

atragă, eventual, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

În ceea ce privește aplicabilitatea art. 13 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

susținută de recurenta reclamantă în motivele de recurs, Înalta Curte constată

că eficiența unei căi de atac interne, garantată de această normă

convențională, nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru

reclamant, ci presupune examinarea mai rapidă a conținutului unei „plângeri

credibile” din partea instanțelor sesizate, ceea ce se constată a nu se fi

încălcat în cauză.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte

constată că în speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația dedusă

judecății, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.M.

împotriva deciziei civile nr. 17/ A din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie

2011.