ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță Prin sentința civilă nr. 434 din 26 martie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele C.M., Z.C., G.G. împotriva pârâtului Municipiul București prin primar general și l-a obligat pe pârât să emită în favoarea reclamantelor decizia/dispoziția de restituire prin echivalent pentru terenul în suprafață de 3346,84 m.p. situat în București, Șos. Chitilei și pentru terenul în suprafață de 487,15 m.p. situat în București, Șos. Chitilei nr. 148, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert A.I. Totodată, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 1203,6 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Terenurile în litigiu au aparținut defunctului L.C. și au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 de către stat, fiind folosite pentru construcția unei școli. Reclamantele sunt moștenitoarele fostului proprietar și, deși au formulat notificare conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, aceasta nu a fost încă soluționată. Referitor la măsura reparatorie ce se poate acorda în temeiul actului normativ menționat, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 971/2000 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de aceleași reclamante cu privire la aceleași terenuri, reținându-se că sunt afectate unei construcții de utilitate publică.

În atare situație nu se poate dispune restituirea în natură, urmând ca reclamantele să primească despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 256/ A din 14 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul M.B. prin P.G. împotriva sentinței, a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat în parte sentința, în sensul că a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 3346,84 m.p. situat în București, Șos. Chitilei nr. 150, astfel cum a fost identificat de expert A.I., cu menținerea afectațiunii terenului pentru o perioadă de 5 ani de la momentul rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Apelul declarat de reclamante a privit doar suprafața de 3346,84 m.p. din Șos. Chitilei nr. 150, în legătură cu care s-a susținut că poate fi restituită în natură. În opinia curții de apel sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, text de lege care prevede că în situația imobilelor necesare și afectate exclusiv activităților de învățământ, foștilor proprietari li se restituie imobilul în natură cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de 3 până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau dispoziției. În speță, din probele administrate rezultă că terenul în litigiu în suprafață de 3346,84 m.p.

face parte din curtea școlii, dar nu este ocupat de nicio construcție, fiind liber, cu excepția unei suprafețe de 29,28 m.p. ocupată de un post de transformare R. De asemenea, în mod greșit tribunalul a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură a acestei suprafețe de teren exclusiv prin raportare la considerentele sentinței nr. 971/2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, din moment ce la data pronunțării acelei sentințe nu erau în vigoare dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005. În ceea ce privește apelul declarat de pârât, s-a reținut că în mod corect tribunalul a procedat la judecata pe fond pretențiilor reclamantelor.

Din moment ce unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de măsuri reparatorii în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanța învestită cu contestație, în virtutea plenitudinii sale de competență, se poate pronunța pe baza materialului probator administrat asupra fondului cauzei. În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată de Secțiile Unite în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007. Nici critica referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită deoarece, conform art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere la plata acestor cheltuieli. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a reținut că reprezintă un atribut al instanței învestite cu soluționarea litigiului și nu un aspect care poate fi analizat ca atare în apel. Judecata în recurs Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantele, cât și pârâtul. 1. Reclamantele invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susțin că menținerea afectațiunii terenului pe o perioadă de 5 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii contravine atât spiritului, cât și prevederilor Legii nr. 10/2001. Legiuitorul a avut în vedere spațiul unde se desfășoară activități, în cazul de față educaționale, or, pe terenul solicitat a fi restituit în natură nu se desfășoară nicio activitate școlară, nefiind amenajat nici un măcar teren de sport.

De altfel, reclamantele au fost de bună-credință când încă de la data notificării, ținând seama de interesul copiilor ce frecventează școala, au solicitat restituirea în echivalent pentru o suprafață de 495 m.p., cu toate că și aceasta este liberă de construcții și făcea parte din terenul inițial deținut de tatăl lor. Recurentele solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și înlăturarea mențiunii privind afectațiunea pe o durată de 5 ani. 2. Pârâtul și-a întemeiat recursul tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurentul susține că în dosar nu se găsește o situație clară din punct de vedere juridic a terenului identificat, printr-un raport de expertiză, prin care să se stabilească apartenența acestuia la domeniul public sau privat.

Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate. Faptul că terenul este afectat de o construcție de utilitate publică s-a statuat cu putere de lucru judecat în considerentele unei sentințe definitive și nu poate fi contrazis într-o nouă judecată între aceleași părți. În cauză s-a încălcat și art. 10 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Potrivit textului menționat, în toate cazurile este obligatorie verificarea destinației actuale a terenului și a suprafeței acestuia pentru a nu afecta căile de acces, precum și existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și alte asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor ce le administrează.

Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Recurentul a solicitat completarea probatoriului printr-o serie de adrese pe care instanța să le emită mai multor instituții, solicitare care excede prevederilor art. 305 C. proc. civ. Nu a depus la dosar înscrisuri noi. Analizând decizia, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate în limitele și pentru motivele ce se vor arăta: Problema puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 971/2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost corect dezlegată de către instanța de apel. Astfel, la data pronunțării respectivei sentințe nu era în vigoare legea de reparație nr. 10/2001, lege care a stabilit un regim special cu privire la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reglementând expres situațiile în care se poate dispune restituirea în natură a unui astfel de imobil.

Prin urmare, analiza și statuările instanței care a judecat primul litigiu s-au făcut într-un alt context legislativ și cu privire la o acțiune având o cauză juridică diferită, chiar dacă ea s-a purtat în același cadru procesual și a avut același obiect. Apartenența la domeniul public sau privat nu prezintă importanță în economia Legii nr. 10/2001, iar afectațiunea unei utilități publice nu mai reprezintă întotdeauna un impediment la restituirea în natură. Astfel, potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, așa cum a reținut curtea de apel, utilitatea publică a imobilului nu împiedică restituirea sa în natură, ci reprezintă doar un temei pentru menținerea afectațiunii pentru o anumită perioadă de timp.

Numai că, în ceea ce privește terenurile, situația lor este reglementată distinct în art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură fiind posibilă numai în acele situații în care sunt considerate libere după exigențele textelor de lege menționate. În speță, nu s-a solicitat restituirea în natură a imobilului cu destinația de școală, ci restituirea unei suprafețe de teren aflate în vecinătatea construcției cu această destinație. Pentru a se putea dispune restituirea în natură a suprafeței de 3346,84 m.p., curtea de apel trebuia să verifice dacă aceasta este liberă în sensul art. 11 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care a fost preluată prin expropriere sau, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care a fost preluată printr-un alt act abuziv decât exproprierea.

Așadar, nu se putea dispune restituirea terenului afectat, chiar și parțial, de o utilitate publică, în același timp cu menținerea afectațiunii pe 5 ani, deoarece art. 16 din Legea nr. 10/2001, are în vedere, deși nu o spune expres, imobilele - construcții în care se desfășoară activități de natura celor enumerate în text. Art. 16 trimite la anexa nr. 2 lit. a), care cuprinde lista imobilelor ce intră sub incidența textului de lege menționat și în care sunt menționate, printre altele, imobilele ocupate de unități și instituții de învățământ din sistemul de stat, arătându-se că este vorba despre grădinițe, școli, licee, școli profesionale, școli postliceale, instituții de învățământ superior.

Așadar, acestea sunt imobilele care, dată fiind natura activității desfășurate în cadrul lor, pot fi restituite persoanelor îndreptățite cu obligația menținerii afectațiunii pe o durată determinată de timp. Or, în speță nu s-a pus problema restituirii în natură a localului școlii, ci a terenului preluat de la autorul reclamantelor, pe care școala a fost edificată ulterior. Prin urmare, soluția curții de apel sub aspectul menținerii afectațiunii cu privire la un teren este dată cu aplicarea greșită a art. 16 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește aplicabilitatea art. 9 coroborat cu art. 10 sau 11, după caz, din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte nu se poate pronunța în direct în recurs, în raport de situația de fapt insuficient stabilită în fazele procesuale anterioare.

Astfel, curtea de apel a reținut că suprafața de 3346,84 m.p. face parte din curtea școlii, dar nu este ocupată de nicio construcție, fiind liberă, cu excepția unei suprafețe de 29,88 m.p., ocupată de un post de transformare R. Pentru a se putea dispune restituirea în natură, în tot sau în parte a suprafeței solicitate prin apelul reclamantelor, trebuia să se clarifice dacă, liber fiind de construcții, terenul este absolut necesar desfășurării activității școlii din proximitate, respectiv dacă restituirea sa în natură împiedică normala folosință a clădirii școlii și în ce măsură postul de transformare R. reprezintă o construcție definitivă, autorizată, ori după caz, o utilitate, care împiedică restituirea în natură a suprafeței de 29,88 m.p.

pe care este situat. În clarificarea primei chestiuni trebuie să se țină seama și de susținerea reclamantelor potrivit căreia pentru buna funcționare a școlii mai există o suprafață de 495 m.p., care a aparținut tot autorului lor și cu privire la care ele au cerut măsuri reparatorii în echivalent. Pentru motivele arătate în baza art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ., se impune admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Instanța de trimitere va stabili pe baza probatoriului necesar dacă suprafața de 3346,84 m.p. este în totalitate sau parțial liberă în sensul art. 10 sau, după caz, art. 11 din Legea nr. 10/2001, și în măsura în care va constata existența unei suprafețe libere, va dispune restituirea în natură fără menținerea afectațiunii pentru o perioadă de timp ulterioară.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantele C.M., Z.C., G.G. și de pârâtul M.B., prin P.G. împotriva deciziei nr. 256/ A din 14 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2011.