ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Judecata în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 434 din 26

martie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantele C.M., Z.C., G.G. împotriva pârâtului

Municipiul București prin primar general și l-a obligat pe pârât să emită în

favoarea reclamantelor decizia/dispoziția de restituire prin echivalent pentru

terenul în suprafață de 3346,84 m.p. situat în București, Șos. Chitilei și pentru

terenul în suprafață de 487,15 m.p. situat în București, Șos. Chitilei nr. 148,

astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de

expert A.I.

Totodată, l-a obligat pe pârât la

plata sumei de 1203,6 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Terenurile în litigiu au aparținut

defunctului L.C. și au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) lit.

i) din Legea nr. 10/2001 de către stat, fiind folosite pentru construcția unei

școli.

Reclamantele sunt moștenitoarele

fostului proprietar și, deși au formulat notificare conform art. 21 din Legea nr.

10/2001, aceasta nu a fost încă soluționată.

Referitor la măsura reparatorie ce

se poate acorda în temeiul actului normativ menționat, tribunalul a reținut că

prin sentința civilă nr. 971/2000 a Tribunalul București, secția a III-a civilă,

definitivă și irevocabilă, a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de

aceleași reclamante cu privire la aceleași terenuri, reținându-se că sunt

afectate unei construcții de utilitate publică.

În atare situație nu se poate

dispune restituirea în natură, urmând ca reclamantele să primească despăgubiri

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 256/ A din

14 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâtul M.B. prin P.G. împotriva sentinței, a admis apelul declarat de

reclamante, a schimbat în parte sentința, în sensul că a dispus restituirea în

natură a terenului în suprafață de 3346,84 m.p. situat în București, Șos. Chitilei nr. 150, astfel cum a fost identificat de expert A.I., cu menținerea

afectațiunii terenului pentru o perioadă de 5 ani de la momentul rămânerii

irevocabile a prezentei hotărâri; a menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut următoarele:

Apelul declarat de reclamante a

privit doar suprafața de 3346,84 m.p. din Șos. Chitilei nr. 150, în legătură cu

care s-a susținut că poate fi restituită în natură.

În opinia curții de apel sunt

aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, text de lege care prevede că în situația

imobilelor necesare și afectate exclusiv activităților de învățământ, foștilor

proprietari li se restituie imobilul în natură cu obligația de a-i menține

afectațiunea pe o perioadă de 3 până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau

dispoziției.

În speță, din probele administrate

rezultă că terenul în litigiu în suprafață de 3346,84 m.p. face parte din curtea școlii, dar nu este ocupat de nicio construcție, fiind liber, cu

excepția unei suprafețe de 29,28 m.p. ocupată de un post de transformare R.

De asemenea, în mod greșit

tribunalul a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură a acestei

suprafețe de teren exclusiv prin raportare la considerentele sentinței nr. 971/2000

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, din moment ce la data

pronunțării acelei sentințe nu erau în vigoare dispozițiile art. 16 din Legea nr.

10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește apelul declarat

de pârât, s-a reținut că în mod corect tribunalul a procedat la judecata pe

fond pretențiilor reclamantelor.

Din moment ce unitatea deținătoare

sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația

instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra

cererii de măsuri reparatorii în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanța

învestită cu contestație, în virtutea plenitudinii sale de competență, se poate

pronunța pe baza materialului probator administrat asupra fondului cauzei.

În același sens s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată de Secțiile Unite în

interesul legii nr. XX din 9 martie 2007.

Nici critica referitoare la greșita

obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită

deoarece, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în

pretenții va fi obligată la cerere la plata acestor cheltuieli.

În ceea ce privește aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a reținut că

reprezintă un atribut al instanței învestite cu soluționarea litigiului și nu

un aspect care poate fi analizat ca atare în apel.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei au declarat

recurs atât reclamantele, cât și pârâtul.

304 pct. 9 C. proc. civ. și susțin că menținerea afectațiunii terenului pe o

perioadă de 5 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii contravine atât

spiritului, cât și prevederilor Legii nr. 10/2001.

Legiuitorul a avut în vedere spațiul

unde se desfășoară activități, în cazul de față educaționale, or, pe terenul

solicitat a fi restituit în natură nu se desfășoară nicio activitate școlară,

nefiind amenajat nici un măcar teren de sport.

De altfel, reclamantele au fost de

bună-credință când încă de la data notificării, ținând seama de interesul

copiilor ce frecventează școala, au solicitat restituirea în echivalent pentru

o suprafață de 495 m.p., cu toate că și aceasta este liberă de construcții și

făcea parte din terenul inițial deținut de tatăl lor.

Recurentele solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei și înlăturarea mențiunii privind afectațiunea

pe o durată de 5 ani.

tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat recurentul susține că în dosar nu se găsește o situație clară din punct

de vedere juridic a terenului identificat, printr-un raport de expertiză, prin

care să se stabilească apartenența acestuia la domeniul public sau privat.

Dacă persoana îndreptățită a primit

o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea

diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a

construcției demolate.

Faptul că terenul este afectat de o

construcție de utilitate publică s-a statuat cu putere de lucru judecat în

considerentele unei sentințe definitive și nu poate fi contrazis într-o nouă

judecată între aceleași părți.

În cauză s-a încălcat și art. 10 pct.

3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Potrivit textului menționat, în

toate cazurile este obligatorie verificarea destinației actuale a terenului și

a suprafeței acestuia pentru a nu afecta căile de acces, precum și existența și

utilizarea unor amenajări subterane: conducte alimentare cu apă, gaze, petrol,

electricitate de mare calibru, adăposturi militare și alte asemenea care nu pot

fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor ce le

administrează.

Recurentul solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei și respingerea cererii de chemare în judecată

ca neîntemeiată.

Recurentul a solicitat completarea

probatoriului printr-o serie de adrese pe care instanța să le emită mai multor

instituții, solicitare care excede prevederilor art. 305 C. proc. civ.

Nu a depus la dosar înscrisuri noi.

Analizând decizia, Înalta Curte

constată că ambele recursuri sunt fondate în limitele și pentru motivele ce se

vor arăta:

Problema puterii de lucru judecat a

sentinței civile nr. 971/2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,

a fost corect dezlegată de către instanța de apel.

Astfel, la data pronunțării

respectivei sentințe nu era în vigoare legea de reparație nr. 10/2001, lege

care a stabilit un regim special cu privire la imobilele preluate abuziv de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reglementând expres

situațiile în care se poate dispune restituirea în natură a unui astfel de

imobil.

Prin urmare, analiza și statuările

instanței care a judecat primul litigiu s-au făcut într-un alt context

legislativ și cu privire la o acțiune având o cauză juridică diferită, chiar

dacă ea s-a purtat în același cadru procesual și a avut același obiect.

Apartenența la domeniul public sau

privat nu prezintă importanță în economia Legii nr. 10/2001, iar afectațiunea

unei utilități publice nu mai reprezintă întotdeauna un impediment la

restituirea în natură.

Astfel, potrivit art. 16 din Legea nr.

10/2001, așa cum a reținut curtea de apel, utilitatea publică a imobilului nu

împiedică restituirea sa în natură, ci reprezintă doar un temei pentru

menținerea afectațiunii pentru o anumită perioadă de timp.

Numai că, în ceea ce privește

terenurile, situația lor este reglementată distinct în art. 10 și 11 din Legea nr.

10/2001, restituirea în natură fiind posibilă numai în acele situații în care

sunt considerate libere după exigențele textelor de lege menționate.

În speță, nu s-a solicitat

restituirea în natură a imobilului cu destinația de școală, ci restituirea unei

suprafețe de teren aflate în vecinătatea construcției cu această destinație.

Pentru a se putea dispune

restituirea în natură a suprafeței de 3346,84 m.p., curtea de apel trebuia să verifice dacă aceasta este liberă în sensul art. 11 din Legea nr. 10/2001, în cazul

în care a fost preluată prin expropriere sau, în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001,

în cazul în care a fost preluată printr-un alt act abuziv decât exproprierea.

Așadar, nu se putea dispune

restituirea terenului afectat, chiar și parțial, de o utilitate publică, în

același timp cu menținerea afectațiunii pe 5 ani, deoarece art. 16 din Legea nr.

10/2001, are în vedere, deși nu o spune expres, imobilele - construcții în care

se desfășoară activități de natura celor enumerate în text.

Art. 16 trimite la anexa nr. 2 lit.

a), care cuprinde lista imobilelor ce intră sub incidența textului de lege

menționat și în care sunt menționate, printre altele, imobilele ocupate de

unități și instituții de învățământ din sistemul de stat, arătându-se că este

vorba despre grădinițe, școli, licee, școli profesionale, școli postliceale,

instituții de învățământ superior.

Așadar, acestea sunt imobilele care,

dată fiind natura activității desfășurate în cadrul lor, pot fi restituite

persoanelor îndreptățite cu obligația menținerii afectațiunii pe o durată

determinată de timp.

Or, în speță nu s-a pus problema

restituirii în natură a localului școlii, ci a terenului preluat de la autorul

reclamantelor, pe care școala a fost edificată ulterior.

Prin urmare, soluția curții de apel

sub aspectul menținerii afectațiunii cu privire la un teren este dată cu

aplicarea greșită a art. 16 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage incidența art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește aplicabilitatea art.

9 coroborat cu art. 10 sau 11, după caz, din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte nu

se poate pronunța în direct în recurs, în raport de situația de fapt

insuficient stabilită în fazele procesuale anterioare.

Astfel, curtea de apel a reținut că

suprafața de 3346,84 m.p. face parte din curtea școlii, dar nu este ocupată de

nicio construcție, fiind liberă, cu excepția unei suprafețe de 29,88 m.p., ocupată de un post de transformare R.

Pentru a se putea dispune

restituirea în natură, în tot sau în parte a suprafeței solicitate prin apelul

reclamantelor, trebuia să se clarifice dacă, liber fiind de construcții,

terenul este absolut necesar desfășurării activității școlii din proximitate,

respectiv dacă restituirea sa în natură împiedică normala folosință a clădirii

școlii și în ce măsură postul de transformare R. reprezintă o construcție definitivă,

autorizată, ori după caz, o utilitate, care împiedică restituirea în natură a

suprafeței de 29,88 m.p. pe care este situat.

În clarificarea primei chestiuni

trebuie să se țină seama și de susținerea reclamantelor potrivit căreia pentru

buna funcționare a școlii mai există o suprafață de 495 m.p., care a aparținut tot autorului lor și cu privire la care ele au cerut măsuri reparatorii în

echivalent.

Pentru motivele arătate în baza art.

304 pct. 9 și 314 C. proc. civ., se impune admiterea ambelor recursuri, casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Instanța de trimitere va stabili pe

baza probatoriului necesar dacă suprafața de 3346,84 m.p. este în totalitate sau parțial liberă în sensul art. 10 sau, după caz, art. 11 din Legea

nr. 10/2001, și în măsura în care va constata existența unei suprafețe libere,

va dispune restituirea în natură fără menținerea afectațiunii pentru o perioadă

de timp ulterioară.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamantele C.M., Z.C., G.G. și de pârâtul M.B., prin P.G. împotriva deciziei nr.

256/ A din 14 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 ianuarie 2011.