ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2036/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2036/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 435/ COM din 30

iulie 2010, Tribunalul Alba a admis acțiunea formulată de reclamanta

SC E.T. SRL împotriva pârâtei SC L.R. SRL și a constatat

reziliat contractul de vânzare – cumpărare nr. 64 din 30

mai 2007

încheiat între părți, prin voința unilaterală a pârâtei, cu obligarea la

cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că între reclamanta SC E.T. SRL, în calitate de vânzător, și

pârâta SC L.R. SRL în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare

– cumpărare nr. 65 din 30 mai 2007, având ca obiect furnizarea de agregate

minerale de râu în stare naturală și concasate pe o durată de 24 luni, începând

cu 30 mai 2007 până la data de 30 mai 2009.

La capitolul 8 din contract, Clauze

speciale, s-a inserat dispoziția conform căreia „orice parte nemulțumită poate

cere rezilierea prezentului contract după cum urmează:

- partea care dorește rezilierea va

notifica celeilalte părți intenția de reziliere printr-o scrisoare recomandată

cu confirmare de primire. Rezilierea nu se va putea face înainte de 3 luni de

la primirea notificării. Partea notificată va răspunde în scris, iar în

situația în care nu va exista un acord după trecerea celor 3 luni rezilierea va

putea fi stabilită de către instanța de judecată.

Partea care cere rezilierea

contractului fără niciun motiv înaintea expirării termenului va plăti

celeilalte părți despăgubiri în sumă de 200.000 euro”.

În urma probelor cu acte și martori

s-a mai reținut că prin Protocolul din 30 septembrie2008, pârâta a comunicat încetarea

imediată a colaborării, comunicarea făcându-se cu adresa nr. 74 din 1 octombrie

2008.

Instanța de fond a înlăturat

apărarea pârâtei potrivit căreia această adresă nu poate produce efectele

juridice arătate, deoarece nu ar fi avut acordul patronatului, probele cauzei

demonstrând o situație contrară acestei susțineri în privința mandatului

administratorului care nu a făcut decât să pună în aplicare o dispoziție a

directorului general ca și cele referitoare la pretinsele probleme de calitate

ale produselor, neexistând nicio notificare în acest sens.

Totodată, apărarea pârâtei formulată

pe calea concluziilor scrise, în sensul diminuării cuantumului clauzei penale,

a fost înlăturată, întrucât obiectul dosarului l-a constituit constatarea

rezilierii contractului, iar nu plata către reclamantă a unei sume de bani.

În concluzie, reținând că, potrivit art.

969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante, prevederile contractuale constituind legea părților, s-a

concluzionat că, de vreme ce pârâta a avut inițiativa unilaterală de reziliere

a contractului de vânzare – cumpărare nr. 65 din 30 mai 2007, instanța, dând

prioritate acestei voințe manifestate prin adresa nr. 74 din 1 octombrie 2008

emisă de aceasta, acțiunea trebuie admisă.

Pârâta a formulat, în termen, apel

solicitând admiterea acestuia și schimbarea hotărârii în sensul respingerii

acțiunii, deoarece prima instanță nu a analizat toate probele din care să

rezulte cu certitudine cum a acționat administratorul G.F. și care a fost

intenția acestuia, de vreme ce nu există o hotărâre a adunării generale a

asociaților care să exprime această intenție, iar în adresa nr. 74 din 1

octombrie 2008 se face vorbire de o decizie a patronatului transmisă prin d-nul

A.P., deși nu s-a făcut dovada unei decizii în acest sens.

Pe de altă parte, față de conținutul

art. 8 din contract rezultă și condițiile în care se poate dispune rezilierea

contractului, or nicio comunicare nu întrunește condițiile juridice ale unei

rezilieri unilaterale.

Mai mult, prin procesul – verbal de conciliere încheiat la

data de 13 februarie 2009, rezultă că reclamata intimată, și-a precizat

intenția de a continua raporturile contractuale dar cu condiția de a primi

plata în avans a unei sume de 200.000 Euro, nepunându-se în discuție denunțarea

unilaterală a contractului.

Ulterior, însă, la primirea

comunicării, apelantul a arătat imposibilitatea efectuării unei plăți

anticipate de 200.000 Euro iar reclamanta intimată, a repus în aplicare adresa

din 1 octombrie 2009.

Totodată, instanța de fond a

denaturat voința părților exprimată prin art. 8 din contractul nr. 65/2010,

lipsindu-l în mod nelegal de efecte juridice, clauzele contractuale trebuind

interpretate în sensul producerii de efecte juridice și nu în sensul lipsirii

de efecte, conform art. 978 C. civ., iar interpretarea contractului se face

după intenția comună a părților contractante și nu după sensul literal potrivit

art. 977 C. civ.

S-a învederat astfel că, față de

adresa reclamantei de revocare a intenției, contractul de vânzare – cumpărare

în ființă și-a produs efectele juridice, intenția de reziliere fiind revocată

în termenul contractual stabilit în baza art. 8 din contract.

Pe de altă parte, instanța de fond

trebuia să aibă în vedere că acțiunea nu a fost legal timbrată și că, în cauză,

față de obiectul dedus judecății, nu sunt întrunite cerințele art. 111 C. proc.

civ., ce a constituit temeiul legal al acțiunii, situație în care reclamanta nu

are calitate procesuală activă.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială,

în urma probelor administrate, a pronunțat decizia comercială

nr. 126/ A din 27 octombrie 2010, prin care a admis apelul

și a schimbat în tot hotărârea în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a se pronunța

astfel, a reținut, în esență, cu privire la excepția netimbrării că instanța de

fond a procedat legal atunci când a verificat, din oficiu, modul cum a fost

stabilită inițial taxa judiciară de timbru, față de calcularea eronată a

acesteia, prin raportare la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997,

modificată.

În privința

inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reținut că

nici acestea nu sunt fondate, deoarece acțiunea deși a fost inițial întemeiată

pe art. 111 C. proc. civ., aceasta este o acțiune în realizare atât timp cât se

tinde la desființarea contractului, limite în care s-a și judecat, iar în

privința calității părții care poate cere rezilierea, plecând de la natura

acesteia de sancțiune pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a

obligațiilor și a calității duble a părților din contract de debitor și

creditor, rezultă că acțiunea aparține atât părții care și-a executat prestația

sau este gata să o execute cât și părții care deși nu și-a executat obligațiile

se declară gata să execute contractul.

Pe fond, s-a reținut

însă că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile rezilierii contractului astfel

că instanța de fond trebuia să respingă acțiunea.

Aceste

condiții sunt neexecutarea

obligației asumate de către una dintre părți, ceea ce constituie o faptă ilicită,

vinovăția părții respective care poate îmbrăca forma culpei sau a intenției,

prejudiciul, punerea în întârziere și inexistența unei clauze de nerăspundere.

Analizând existența primei condiții,

curtea a constatat că aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, prin neexecutarea

obligațiilor contractuale se înțelege orice înfrângere sau executare

necorespunzătoare a unei obligații contractuale, orice neconcordanță între

prestația promisă de creditor prin contract și prestația efectiv executată de

debitor.

Neexecutarea poate îmbrăca forme

multiple, poate fi totală sau parțială, temporară sau definitivă, pozitivă sau

negativă.

În speță, acțiunea în reziliere de

la momentul formulării ei de către reclamanta SC E.T. SRL nu a fost motivată de

o neexecutare a contractului, ci doar de o adresă a pârâtului prin care

administratorul de la acel moment a comunicat reclamantei, rezilierea

unilaterală a contractului.

Instanța pentru a putea pronunța

rezilierea contractului nr. 65/2007, trebuie să analizeze măsura în care neîndeplinirea

uneia sau mai multe obligații contractuale, sunt de natură să afecteze esențial

contractul și să determine desființarea lui pentru viitor prin aplicarea

sancțiunii rezilierii.

Or, instanța de fond nu a determinat

care din obligațiile contractuale nu au fost îndeplinite, iar instanța de apel

nu are elemente pentru a face o asemenea analiză, deoarece nici din motivarea

cererii de chemare în judecată, nici din depozițiile martorilor, nu rezultă

neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unor obligații contractuale

anterioare datei de 1 octombrie 2008 care să constituie temei pentru rezilierea

contractului.

Pentru a se pronunța rezilierea,

neexecutarea obligațiilor contractuale, trebuie să fie anterioară manifestării

intenției de reziliere a contractului, singurele aspecte privind neexecutarea,

se referă doar la perioade ulterioare comunicării intenției de reziliere

unilaterală a contractului respectiv, deci, a datei de 1 octombrie 2008, din

motivarea cererii de chemare în judecată rezultând că ulterior acestei date,

pârâta nu a mai permis accesul mașinilor reclamantei, aspect confirmat prin

depoziția martorului I.I.S. care arată explicit că s-au făcut livrări la

societatea pârâtă în perioada 1 mai 2008 – 1 octombrie 2008.

Analizând formularea clauzei

speciale de la pct. 8 din contract „Orice parte nemulțumită poate cere

rezilierea prezentului contract”, rezultă că rezilierea se poate cere de către

o parte nemulțumită.

În cauză nu s-a făcut dovada

existenței acestei nemulțumiri, a conținutului ei și a acțiunilor ce au

determinat una din părți să-și manifeste intenția de reziliere.

S-a concluzionat, astfel că, în

lipsa existenței condiției esențiale care ține de substanța instituției

rezilierii contractului, neexecutarea totală sau parțială, nu se poate pronunța

rezilierea unui contract.

Pe lângă lipsa condiției esențiale

pentru promovarea acțiunii în reziliere respectiv existența unei neexecutări,

analizând și forma actului prin care s-a comunicat rezilierea a contractului nr.

65/2007, se constată că aceasta nu îndeplinește cerințele unui act emanat de la

o societate comercială.

Astfel, rezoluțiunea unui contract în

general și cu atât mai mult în situația în care contractul conține o clauză

penală ce prevede o sumă substanțială ca despăgubire nu poate fi manifestarea

de voință a unei singure persoane fie și administrator, trebuie să emane de la

societate, să fie girată prin hotărâre A.G.A. care să fi emis actul sau să fi

mandatat legal o altă persoană să-l emită.

Nu s-a dovedit în cauză că

rezilierea contractului s-a hotărât de adunarea generală a asociațiilor sau

emitentul lui să fi fost legal mandatat, ceea ce face ca acest act să fie

lipsit de forța juridică a unui act emanat de la societate, motiv pentru care

el, nu poate fi interpretat ca o manifestare de voință valabilă.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs, în termenul legal, reclamanta, invocând critici circumscrise

motivelor de recurs prevăzute de art. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat

admiterea acestuia.

A arătat în privința motivului de

recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea cuprinde motive

străine de cauză și contradictorii, deoarece deși se argumentează hotărârea pe

ideea rezilierii ca sancțiune și a culpei părții, ca o condiție prealabilă,

neîndeplinită și fără de care nu poate opera rezilierea, contrar limitelor

cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța de fond,

totuși atunci când se trage o concluzie asupra valorii juridice a adresei prin

care s-a notificat de către reclamantă intenția de reziliere unilaterală a

contractului, se arată că aceasta nu poate produce efecte juridice, deoarece nu

există un mandat valabil din partea societății, ceea ce echivalează cu o

recunoaștere a acestei posibilități contractuale de a se solicita rezilierea

prin denunțare unilaterală a contractului, limite în care instanța trebuia de

fapt să se pronunțe.

În aceeași ordine de idei, reținerea

complicității între conducerea reclamantei și administratorul pârâtei este

străină de natura cauzei.

În privința motivului prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a schimbat înțelesul

cuprinsului art. 8 ignorând conținutul complex al acestuia prin care părțile au

reglementat mai multe situații de încetare a contractului, prin acordul

părților și a unei proceduri prin apelarea la justiție, respectiv rezilierea

unilaterală și abuzivă, situație în care s-a prevăzut și o sancțiune.

Cât privește notificarea rezilierii unilaterale,

conform probelor administrate, aceasta are această valoare și instanța nu poate

decât să constate intervenția acesteia, mai precis exercitarea dreptului

potestativ al părții de a se dezice unilateral de contract și să constate

reziliat contractul.

Referitor la motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că prin modul cum a judecat

instanța și s-a pronunțat asupra incidenței art. 8 pct. 5, 6 din contract care

au în vedere rezilierea contractului pentru cauze imputabile, rezultă că nu s-a

pronunțat asupra ceea ce a făcut obiectul judecății, respectiv constatarea

rezilierii prin denunțare unilaterală.

În privința motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a făcut

o interpretare restrictivă a clauzei prevăzute de art. 8 din contract,

interpretarea fiind contrară dispozițiilor art. 969 C. civ. și lăsă fără efect

clauza care a constituit temeiul acțiunii și care, în mod evident, este una

distinctă, cu condiții și efecte proprii. Chiar dacă ea ar fi avut pentru

instanță un conținut confuz, ceea ce nu este cazul, ar fi trebuit să o

interpreteze în sensul în care poate avea un efect, conform art. 979 C. civ.

În privința mandatului

administratorului care a denunțat unilateral contractul, instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile art. 54 și 55 din Legea nr. 31/1990, raportat la art.

204 alin. (5) din lege, ignorând că pârâta nu putea invoca față de terți, numirea

altui administrator cât timp nu a fost înregistrată și publicată în M. Of., or,

în cauză, pârâta a invocat în apărare doar un Protocol din 30 septembrie 2010

din care reiese faptul că „pe lângă G.F. se va numi încă un administrator”.

Or, potrivit textelor de lege

susmenționate, actele încheiate de administratorul societății pârâte, G.F.,

sunt actele societății și o eventuală depășire a mandatului, care este unul

derivat din lege, atrage doar răspunderea mandatarului față de mandant.

În fine, a arătat că toate probele

converg spre ideea că societatea pârâtă a denunțat unilateral contractul astfel

că apelul trebuia respins iar hotărârea primei instanțe menținută.

Intimata – pârâtă a formulat

întâmpinare solicitând respingerea recursului, reiterând apărările de la fond

și din apel.

Analizând recursul se găsește fondat

în limitele arătate în continuare.

Apelul este guvernat de două reguli

exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum, adică nu se

devoluează decât ceea ce s-a apelat și tantum devolutum quantum judicatum, adică

nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat.

Or, plecând de la aceste limite ale efectului

devolutiv al apelului se constată că, nici prin cererea de apel, nici prin

cererea de chemare în judecată, părțile nu au pus în discuție rezilierea

contractului din culpa unei părți, ci rezilierea unilaterală a contractului la

inițiativa pârâtei, limite în care trebuia făcută judecata și în calea de atac.

Hotărârea instanței de apel se

bazează pe argumente amplu prezentate cu raportare doar la inexistența culpei

anterior perioadei sesizării instanței de judecată, situație care vizează doar

ipoteza rezilierii contractului cu prestații succesive la inițiativa părții

nemulțumite și nu prin manifestarea unilaterală de voință, sens în care nu este

motivată nicicum relevanța juridică a adresei nr. 74 din 1 octombrie 2008 a

pârâtei, în contextul analizat de instanță.

Or, nemotivarea hotărârii în

privința aspectelor mai sus arătate împiedică exercitarea controlului judiciar

punând această instanță în imposibilitatea de a putea analiza legalitatea

hotărârii în întregul său, față de motivele de fapt și de drept reținute de

instanța de fond cu raportare la cererea de chemare în judecată, astfel cum a

fost formulată.

Așa fiind, se impune aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului și a

casării hotărârii cu trimitere spre rejudecare, instanța de apel urmând a avea

în vedere și toate celelalte critici subsumate art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., care vizează fondul cauzei, legate de interpretarea voinței părților și

efectele juridice ale adresei nr. 74 din 1 octombrie 2008 a pârâtei în privința

încetării contractului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de

reclamanta SC E.T. SRL Ostrov, împotriva deciziei Curții de Apel Alba Iulia nr.

126 din 27 octombrie 2010,

pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi,

25

mai 2011.