ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2090/2012

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 6 iunie 2012 Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru

cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6257/113/2011, investită cu

soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial

Galați și de inculpatul M.A.M. împotriva sentinței penale nr. 67 din 25 aprilie

2012 pronunțată de Tribunalul Brăila, în baza art. 300

2

.raportat la

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării

preventive a inculpatului M.A.M. fără antecedente penale, studii superioare,

ofițer de poliție cu gradul de comisar șef în cadrul Ministerului

Administrației și Internelor- Direcția Generală de Informații și Protecție

Internă - Serviciul de Informații și Protecție Internă Brăila.

Pentru a

hotărî astfel instanța,a reținut că temeiurile care au fost avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, că pericolul social

concret constă tocmai în lipsa de încredere a oamenilor de rând în autoritățile

existente la data săvârșirii infracțiunii, dată la care inculpatul era ofițer

de poliție.

S-a

mai reținut că prezumția de nevinovăție coexistă cu arestarea preventivă și, de

asemenea, cu condamnarea nedefinitivă a inculpatului, deci nu se exclud una pe

cealaltă și că avându-se în vedere gravitatea infracțiunii, relațiile sociale

încălcate de inculpat se impune a fi menținută starea de arest a acestuia.

Împotriva

acestei încheieri, inculpatul a declarat, în termen legal, prezentul recurs,

solicitând, prin apărător, revocarea măsurii arestării preventive sau

înlocuirea măsuri arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu

părăsi țara sau localitatea.

Examinând

încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum și din oficiu, sub

toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpatul M.A.M. nu

este fondat.

Potrivit

art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat,

instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății,

legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Potrivit

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care

au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există

temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instața dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În

raport cu stipulațiile art. 5 din C.E.D.O. și ale art. 23 din Constituția

României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci

când există motive verosimile de a se bănui că acesta a săvârșit o infracțiune

sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi

infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și

libertăților cetățenilor, asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului

penal.

Pericolul

pentru ordinea publică își găsește expresia și în starea de neliniște, în

sentimental de insecuritate în rândul societății, generate de faptul că

persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni grave sunt cercetate și

judecate în stare de libertate.

Pornindu-se

de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului, se reține că, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același

cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.

Condițiile

art. 143 C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor

temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

În

cauză, se constată că există indicii, obținute prin intermediul mijloacelor de

probă, cu respectarea dispozițiilor legale pentru obținerea acestora, care

conduc la existența unor bănuieli legitime ferme că inculpatul a săvârșit faptele

pentru care este cercetat.

Doctrina

juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5

se calculează de la data reținerii sau arestării preventive și se sfârșește la

data pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar

nedefinitivă.

După

pronunțarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de

existenta condamnării, chiar nedefinitivă, pronunțată de un tribunal competent,

care presupune atât constatarea a vinovăției, consecutivă stabilirii, potrivit

legii, a comiterii unei infrcțiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a altor

măsuri privative de libertate.

Jurisprudența

instanței de contencios european a stabilit că perioada detenției în timpul

procedurilor în apel sau în casație nu poate fi examinată prin prisma art. 5 parag.

3, ci potrivit art. 6 parag. 1, care are în vedere durata unui proces, în

ansamblul său.

Dispozițiile

art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 10 din Legea nr.

304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la

soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În

C. proc. pen. nu există nicio dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un

proces penal desfășurat într-un temen rezonabil, spre deosebire de materia

arestării preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al

arestării.

Astfel,

în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau

inculpatului, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, în

primă instanță, în apel sau în recurs, C. proc. pen., cu modificările succesive

începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziții concrete, previzibile și

accesibile luarea, revocarea, înlocuire, încetarea măsurii arestării

preventive, conținând numeroase garanții procesuale, în lipsa unei reglementări

exprese a legiuitorului referitoare la sancțiunea privind încălcarea duratei

rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerința prevăzută în

art. 143 C. proc. pen., respective, existența probelor sau indiciilor temeinice

că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu

s-ar putea reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea

măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că

temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce

ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1) C.proc. pen. privind

înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau

țara, ceea ce nu se impune în cauză.

Astfel

instanța de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive

dispusă în cauză față de apelantul inculpat M.A.M. sub aspectul legalității și

temeiniciei acesteia, ținând cont de stadiul procesual în care se află,

respective, apelul inculpatului, evaluarea întemeindu-se pe dispozițiile C.

proc. pen., referitoare la luarea măsurii arestării preventive, și anume a

condițiilor art. 148 alin. (1) lit. f), care au fost analizate de la momentul

luării inițiale a măsurii, considerând că pentru buna desfășurare a procesului

penal, în raport cu infracțiunea dedusă judecății- trafic de influență,

prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr.

78/2000 - și față de calitatea inculpatului - ofițer de poliție, se impune

menținerea acesteia.

Cu

privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în

libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care

se presupune că a fost săvârșită fapta, care prezintă un grad ridicat de

pericol social.

Or,

în contextul recrudescenței infracțiunilor de corupție, lăsarea în libertate a

unor inculpați care săvârșesc astfel de fapte prezintă pericol public concret

pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și

neîncredere în buna desfășurare a activității specifice a justiției, iar pe de

altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar

întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot

persista în sfidarea legii. '

Așa

fiind, Curtea constată că protejarea ordinii publice și asigurarea bunei

desfășurări a procesului penal fac necesară menținerea arestării preventive a

inculpatului M.A.M..

Recursul

declarat învederându-se, așadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins.

Conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.M. împotriva încheierii din 6

iunie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală si pentru cauze cu minori,

pronunțată în Dosarul nr. 6257/113/2011.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru

apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 13 iunie 2012.