ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2090/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 6 iunie 2012 Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6257/113/2011, investită cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Galați și de inculpatul M.A.M. împotriva sentinței penale nr. 67 din 25 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Brăila, în baza art. 300 2 .raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului M.A.M. fără antecedente penale, studii superioare, ofițer de poliție cu gradul de comisar șef în cadrul Ministerului Administrației și Internelor- Direcția Generală de Informații și Protecție Internă - Serviciul de Informații și Protecție Internă Brăila.

Pentru a hotărî astfel instanța,a reținut că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, că pericolul social concret constă tocmai în lipsa de încredere a oamenilor de rând în autoritățile existente la data săvârșirii infracțiunii, dată la care inculpatul era ofițer de poliție. S-a mai reținut că prezumția de nevinovăție coexistă cu arestarea preventivă și, de asemenea, cu condamnarea nedefinitivă a inculpatului, deci nu se exclud una pe cealaltă și că avându-se în vedere gravitatea infracțiunii, relațiile sociale încălcate de inculpat se impune a fi menținută starea de arest a acestuia. Împotriva acestei încheieri, inculpatul a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând, prin apărător, revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea măsuri arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara sau localitatea.

Examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpatul M.A.M. nu este fondat. Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive. Potrivit art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instața dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În raport cu stipulațiile art. 5 din C.E.D.O. și ale art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că acesta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal. Pericolul pentru ordinea publică își găsește expresia și în starea de neliniște, în sentimental de insecuritate în rândul societății, generate de faptul că persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni grave sunt cercetate și judecate în stare de libertate.

Pornindu-se de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, se reține că, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului. Condițiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. În cauză, se constată că există indicii, obținute prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispozițiilor legale pentru obținerea acestora, care conduc la existența unor bănuieli legitime ferme că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat.

Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reținerii sau arestării preventive și se sfârșește la data pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă. După pronunțarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existenta condamnării, chiar nedefinitivă, pronunțată de un tribunal competent, care presupune atât constatarea a vinovăției, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infrcțiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate. Jurisprudența instanței de contencios european a stabilit că perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație nu poate fi examinată prin prisma art. 5 parag.

3, ci potrivit art. 6 parag. 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său. Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. În C. proc. pen. nu există nicio dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un temen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al arestării. Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, în primă instanță, în apel sau în recurs, C. proc.

pen., cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziții concrete, previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuire, încetarea măsurii arestării preventive, conținând numeroase garanții procesuale, în lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancțiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerința prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respective, existența probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1) C.proc.

pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, ceea ce nu se impune în cauză. Astfel instanța de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză față de apelantul inculpat M.A.M. sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia, ținând cont de stadiul procesual în care se află, respective, apelul inculpatului, evaluarea întemeindu-se pe dispozițiile C. proc. pen., referitoare la luarea măsurii arestării preventive, și anume a condițiilor art. 148 alin. (1) lit. f), care au fost analizate de la momentul luării inițiale a măsurii, considerând că pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport cu infracțiunea dedusă judecății- trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 - și față de calitatea inculpatului - ofițer de poliție, se impune menținerea acesteia. Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că a fost săvârșită fapta, care prezintă un grad ridicat de pericol social. Or, în contextul recrudescenței infracțiunilor de corupție, lăsarea în libertate a unor inculpați care săvârșesc astfel de fapte prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a activității specifice a justiției, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

' Așa fiind, Curtea constată că protejarea ordinii publice și asigurarea bunei desfășurări a procesului penal fac necesară menținerea arestării preventive a inculpatului M.A.M.. Recursul declarat învederându-se, așadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.M. împotriva încheierii din 6 iunie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală si pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6257/113/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 iunie 2012.