ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2700/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta H.C.C.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2

iulie 2009 emis de pârât, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a invocat drept caz

justificat aparența de nelegalitate a actului administrativ atacat, iar prejudiciul

material viitor și previzibil, constând în neplata unor drepturi salariale,

reprezintă paguba iminentă ce trebuie prevenită prin suspendare actului

administrativ.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin

care a invocat excepția lipsei de interes față de soluția de suspendare a

ordinului dispusă în alte dosare de către Curtea de Apel București, iar pe fond

a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3813 din 10

noiembrie 2009 Curtea de Apel București a respins excepția lipsei de interes și

a dispus suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât, până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că excepția lipsei de interes nu este întemeiată și

a apreciat că ambele condiții necesare pentru suspendarea actului atacat sunt

îndeplinite în cauză.

Instanța a avut în vedere aparența

de nelegalitate a actului contestat întrucât s-a dispus restrângerea unor

drepturi de natură salarială printr-un act administrativ și nu prin lege,

contrar dispozițiilor art. 53 alin. (2) din Constituția României, încălcându-se

astfel în mod retroactiv dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția

României.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că este

îndeplinită și condiția producerii unei pagube iminente în sensul că diminuarea

veniturilor salariale ale reclamantei pot avea consecințe păgubitoare asupra

activității serviciului prestat și poate conduce la perturbarea previzibilă a

funcționării parchetului în care reclamanta își desfășoară activitatea.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, s-a arătat

în esența că instanța de fond , în mod greșit, a apreciat că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în opinia recurentului, instanța de fond

a considerat că prima condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită

prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor

atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu

care „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi

diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”.

Referitor la acest aspect, a susținut

recurentul, instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului

General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor

salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a

plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele

stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.

Examinând sentința atacată în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se

poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente.

Condiția existenței cazului „bine

justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului

administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără

a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a

consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și

temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea

măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să

ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate,

fără a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În cauza de față, instanța de fond a

legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile

reclamantei referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de

fapt și de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie

2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nici

o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării

salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate

asupra actului administrativ.

Așadar, nu se poate susține că nu

există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ

atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc

și suprasolicitare neuropsihică.

Instanța de fond a considerat că

neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică determină o

pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea

indemnizațiilor acestora în mod considerabil.

Aspectul că, în fața primei instanțe

autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului

administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr.

71/2009 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității

actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului

administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție impusă de art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin

punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția de legalitate a unui

act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică emitentă

înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de putere

publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se reflectă

în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate, mai ales

în materia drepturilor salariale.

Iminența pagubei presupune

certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în

aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile

asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și instanța de fond,

această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecință

imediată a punerii în executare a ordinului atacat ar lipsi-o pe reclamantă de

mijloacele financiare suficiente existenței.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va

menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Public

– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva

sentinței civile nr. 3813 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 mai

2010.