ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2700/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta H.C.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004. Reclamanta a invocat drept caz justificat aparența de nelegalitate a actului administrativ atacat, iar prejudiciul material viitor și previzibil, constând în neplata unor drepturi salariale, reprezintă paguba iminentă ce trebuie prevenită prin suspendare actului administrativ. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes față de soluția de suspendare a ordinului dispusă în alte dosare de către Curtea de Apel București, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3813 din 10 noiembrie 2009 Curtea de Apel București a respins excepția lipsei de interes și a dispus suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât, până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că excepția lipsei de interes nu este întemeiată și a apreciat că ambele condiții necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite în cauză. Instanța a avut în vedere aparența de nelegalitate a actului contestat întrucât s-a dispus restrângerea unor drepturi de natură salarială printr-un act administrativ și nu prin lege, contrar dispozițiilor art. 53 alin. (2) din Constituția României, încălcându-se astfel în mod retroactiv dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că este îndeplinită și condiția producerii unei pagube iminente în sensul că diminuarea veniturilor salariale ale reclamantei pot avea consecințe păgubitoare asupra activității serviciului prestat și poate conduce la perturbarea previzibilă a funcționării parchetului în care reclamanta își desfășoară activitatea. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, s-a arătat în esența că instanța de fond , în mod greșit, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în opinia recurentului, instanța de fond a considerat că prima condiție, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existența unei îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege”. Referitor la acest aspect, a susținut recurentul, instanța s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G.

nr. 71/2009. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente. Condiția existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ. În cauza de față, instanța de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile reclamantei referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nici o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate asupra actului administrativ.

Așadar, nu se poate susține că nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Instanța de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanților, constând în diminuarea indemnizațiilor acestora în mod considerabil. Aspectul că, în fața primei instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.

A două condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ. Pe de altă parte, prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale. Iminența pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

Astfel cum a reținut și instanța de fond, această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat ar lipsi-o pe reclamantă de mijloacele financiare suficiente existenței. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 3813 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 mai 2010.