ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 15725/3/2007, reclamanții

S.N., S.G. și M.A. au chemat în judecată pârâta R.A.A.P.P.S., solicitând

instanței să pronunțe o hotărâre de obligare a pârâtei să emită o dispoziție de

restituire în natură a terenului în suprafață de 21.000 mp, situat în

București, sector 1.

Reclamanții au arătat

că autoarele lor, G.Z. și D.N., au deținut în proprietate un teren în suprafață

de 21.000 mp, situat în București, sector 1, motiv pentru care au formulat o

notificare, dar pe care pârâta nu a soluționat-o până la momentul formulării

cererii de față.

La termenul de

judecată din data de 12 iunie 2008, reclamanții și-au precizat cererea, în

sensul că au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții de

restituire cu privire la un teren în suprafață de 15.457 mp.

Prin sentința civilă

nr. 1207 din 03 iulie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților.

Tribunalul a reținut

că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14295/1911, numiții

N.G. și Z.N.G. au cumpărat un teren în suprafață de 7500 mp situat în

București.

Prin actul de vânzare

încheiat la data de 28 mai 1928, numita Z.N.M. a cumpărat de la G.G. terenul în

suprafață de 1000 mp pe care aceasta îl înstrăinase prin actul de

vânzare-cumpărare nr. 10752/1922.

Prin actul de partaj

voluntar nr. 13431/1922, numitei Z.N.M. i-a revenit în proprietate un teren în

suprafață de 4862 mp teren, în care intra și suprafața de 1000 mp ce a făcut

obiectul actului de vânzare-cumpărare nr. 10752/1922.

Prin același act de

partaj, autoarei N.D. i-a revenit în proprietate un teren în suprafață de 3095

mp.

Prin tranzacția

încheiată la data de 22 iulie 1933, numitei Z.N.M. i-a revenit în proprietate

un teren în suprafață de 200 mp, situat în București.

Prin certificatul de

moștenitor de calitate nr. 49/2001, emis de B.N.P. S.L.A., s-a constatat că de

pe urma defunctei G.Z. au rămas ca moștenitori legali, M.A., S.G. și S.N.

Prin certificatul de

moștenitor nr. 72/1988, emis de B.N.P. I.D., s-a constatat că de pe urma

defunctului S.I. au rămas ca moștenitori legali, S.F., S.N., S.G. și M.A.

Prin notificarea nr.

2176/2001, reclamanții S.N., S.G. și M.A. au solicitat pârâtei R.A. A.P.P.S

emiterea unei dispoziții prin care să li se restituie în natură terenul în

litigiu.

Prin raportul de

expertiză efectuat de expertul P.F. au fost identificate terenurile ce au

aparținut autoarelor reclamanților, în suprafață de 15.457 mp.

Pentru ca reclamanții

să fie considerați persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii

nr. 10/2001, prima instanță a apreciat că trebuia dovedit că imobilele au fost

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

respectiv că reclamanții sau autorii lor au fost proprietarii acestora la data

preluării de către stat.

În cauza de față,

tribunalul a apreciat că reclamanții au făcut dovada că autorii lor au deținut

în proprietate un teren în suprafață de 15.457 mp, însă aceștia nu au făcut

dovada că terenul menționat mai sus a fost preluat de stat abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 1 lit.

e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, „sarcina probei proprietății, a deținerii legale a

acesteia la data preluării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la

restituire revine persoanei care pretinde dreptul. În cazul în care, pentru

imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat,

faptul că imobilul se găsește în patrimoniul statului constituie o prezumție

relativă de preluare abuzivă”.

Reclamanții au făcut

dovada că terenul ce a aparținut autorilor lor se află în prezent în patrimoniul

pârâtei (15.457 mp), însă nu au propus probe din care să reiasă că terenul a

fost preluat abuziv după data de 6 martie 1945. Numai astfel, pârâta,

deținătoarea terenului solicitat de reclamanți, ar fi putut avea calitatea de

unitate deținătoare potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decretul Regal

nr. 2030/1933 s-au declarat de utilitate publică terenurile situate în zona

Gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului

Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, s-a dispus efectuarea unor lucrări de

lărgire a lacului Floreasca, printre proprietarii care au fost expropriați

figurând la poziția nr. 64, moștenitorii Z.N.M.

Prin Decretul nr.

64/1962 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române s-au expropriat și

s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafață de 55.578,34 mp,

situate în zona „Groapa Floreasca”, terenuri ce aparțineau persoanelor ce

figurau în anexa la Decret - pozițiile 1 - 20. S-a reținut de către instanță că

reclamanții nu figurează printre persoanele menționate în anexa la Decretul nr.

64/1962, cărora le-au fost expropriate terenuri.

Concluzia finală a

primei instanțe, din probele administrate în cauză, a fost în sensul că nu

reiese că terenul, proprietatea autorilor reclamanților, ar fi intrat în

patrimoniul statului după data de 6 martie 1945, astfel că în speță nu sunt

incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 690 A din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere, în esență, aceleași

considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță.

S-a reținut totodată

că, deși cauza a fost repusă pe rol la data de 15 aprilie 2009, în vederea

suplimentării probatoriilor, instanța punând în discuția părților, în ședința

din data de 13 mai 2009, necesitatea depunerii unui istoric de rol fiscal

pentru a se putea stabili în proprietatea cui a fost terenul de la data

emiterii Decretului Regal nr. 2020/1933 și până la data de 6 martie 1945,

apelanții nu au depus la dosar un astfel de înscris, cu toate că aveau această

obligație, conform art. 1169 C. civ.

De asemenea, din

expertiza tehnică efectuată în apel și din răspunsurile expertului la

obiecțiuni a rezultat că intimata deține o parte din terenul lotului nr. 10,

fostă posesiune a defunctului V.G., și nu Z.N.M., că terenul administrat nu

aparține zonei Parcului Floreasca și că fondul posesiunilor autoarei

apelanților îl constituiau loturile nr. 7 și nr. 8, astfel încât este imposibil

ca „Z.N.M. și D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente prezentate de

expertizele extrajudiciare”.

Prin urmare,

concluzia finală a instanței de apel a fost în sensul că, cu probele noi

efectuate în apel, nu s-a putut stabili o altă situație de fapt decât aceea

avută în vedere de prima instanță de fond, astfel încât, în temeiul

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 26 februarie 2010,

reclamanții S.N., S.G. și M.A., prin care au criticat-o pentru nelegalitate,

sub următoarele aspecte:

Invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au susținut că instanța de

apel nu le-a pus în vedere prezentarea istoricului de rol fiscal „pentru a se

putea stabili în proprietatea cui a fost terenul de la data emiterii Decretului

Regal nr. 2020/1933 și până la 6 martie 1945", astfel încât nu se poate

reține neîndeplinirea vreunei obligații procesuale în sarcina apelanților.

Prin adresa nr.

412531 din 06 august 2009, DITL sector 1 a înaintat, la solicitarea instanței,

datele pe care această instituție le deține în legătură cu terenul revendicat

și care sunt ulterioare anului 1990. Este o probă care nu a putut fi

administrată dintr-un motiv obiectiv, anume acela că autoritățile statului nu

au păstrat în condiții corespunzătoare evidențele fiscale vechi, în timpul

scurs de 60-70 de ani, acestea fiind degradate și distruse, devenind

inutilizabile, și aceasta nu din cupa reclamanților.

Prin urmare, s-a

susținut că sarcina unei asemenea probe nu incumba apelanților, ci intimatei.

Recurenții-reclamanți

au susținut totodată că o asemenea probă nu era hotărâtoare pentru cauza

pendinte. Recurenții-reclamanți au prezentat instanței de fond acte autentice

de proprietate prin care au dovedit fără dubiu că autorii lor au deținut un

teren în suprafață de 15.457 mp în zona lacului Floreasca, anterior anului

inexistenței dreptului de proprietate, dreptul de proprietate este prezumat de

lege a fi perpetuu, iar dovada împotriva înscrisurilor autentice nu poate fi

făcută decât cu acte având aceeași forță probantă, ceea ce înseamnă că, pe baza

unui istoric de rol fiscal, nu se poate dovedi o situație juridică contrară

celei care rezultă din actele de proprietate ale autorilor lor.

Față de cele arătate

anterior, au susținut că această parte a motivării deciziei din apel este

străină de natura pricinii.

Instanța de apel a

reținut în considerentele deciziei că „din expertiza tehnică efectuată în apel

și din răspunsurile expertului la obiecțiuni, rezultă că intimata deține o

parte din terenul lotului nr. 10, fostă posesiune V.G., și nu Z.N.M., că

terenul administrat nu aparține zonei Parcului Floreasca și că fondul

posesiunilor autoarei apelanților îl constituiau loturile nr. 7 și 8, astfel

încât este imposibil ca Z.N.M. și D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente

prezentate de expertizele extrajudiciare".

Întrucât s-a reținut

ca fiind dovedit faptul că „intimata R.A.A.P.P.S. deține o parte din terenul

lotului nr. 10, fostă posesiune V.G., și nu Z.N.M." (aspect care nu putea

să rezulte decât din expertiza tehnică la care reclamanții nu au fost convocați

și care a fost întocmită de expertul F.M. într-o altă cauză, privind alte

părți, față de care reclamanții aveau calitatea de terți), instanța și-a

motivat decizia întemeindu-și raționamentul juridic pe probe extrajudiciare,

care exced cauzei de față.

Această concluzie a

instanței este însă în contradicție evidentă cu soluția de respingere a

excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte, ceea ce presupune,

în mod implicit, că intimata-pârâtă este deținătoarea terenului solicitat de

reclamanți.

În concluzie, s-a

susținut că motivarea deciziei din apel apare ca fiind contradictorie.

Instanța de apel nu a

motivat în niciun fel înlăturarea unor probe determinante, administrate în fond

și apel. În cadrul judecății de fond, a fost administrată proba cu expertiza

tehnică judiciară, specialitatea topografie. Raportul de expertiză întocmit de

expertul P.F. a reținut că „având în vedere că pe terenul aflat în posesia

R.A.A.P.P.S., populat cu vegetație arboricolă spontană pentru care am

identificarea, nu există construcții edificate, ci doar rețea de iluminat

public și conducte de alimentare cu apă pentru irigare, consider că poate fi

restituită în natură suprafața totală de 9.826 mp". De asemenea, în

suplimentul la raportul de expertiză întocmit de același expert se arată că

„dacă moștenitorii lui Z.N.M. nu se mai regăsesc pe lista celor din paragraful

3, terenul proprietate a acestora nu a fost expropriat”. În apel, a fost depusă

adresa nr. 3 din 20 februarie 2009 emisă de PMB - Direcția Imobiliară și

Cadastrală, în care se menționează că „suprafața de teren de 15.457 mp ... a

fost parțial, respectiv cca. 5.000 mp, preluat de către stat... ca urmare a

prevederilor Decretului Regal nr. 2030/1933" și că „ulterior anului 1948,

din datele pe care le deținem, acest teren nu a mai făcut obiectul unei alte

exproprieri".

Instanța de apel a

ignorat complet aceste probe câștigate cauzei, fără a motiva în vreun fel care

este motivul pentru care a înlăturat aceste probe cu ocazia deliberării,

contrar dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că

instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, după cum

urmează;

În motivarea deciziei

din apel s-a reținut că „din expertiza tehnică efectuată în apel și din

răspunsurile expertului la obiecțiuni rezultă că intimata R.A.A.P.P.S. deține o

parte din terenul lotului nr. 10, fostă posesiune V.G., și nu Z.N.M., că

terenul administrat nu aparține zonei Parcului Floreasca și că fondul

posesiunilor autoarei apelanților îl constituiau loturile nr. 7 și 8, astfel

încât este imposibil ca Z.N.M. și D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente

prezentate de expertizele extrajudiciare".

Instanța de apel s-a

aflat în eroare cu privire la obiectul acțiunii reclamanților, întrucât,

conform cererii precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 12 iunie 2008,

reclamanții și-au modificat și restrâns obiectul pretențiilor, față de

notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și față de acțiunea

inițială, solicitând retrocedarea în natură numai a unei suprafețe de 10.592

mp, teren pe vechiul amplasament, aflat în posesia pârâtei, astfel cum acesta a

fost determinat pe baza expertizei tehnice judiciare întocmită la instanța de

fond de expert P.F., precum și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

pentru diferența de teren care nu poate fi restituită pe vechiul amplasament,

respectiv de 4.865 mp.

Instanța de apel și-a

argumentat decizia în mod greșit, raportându-se doar la expertiza întocmită în

apel, care practic nu avea legătură cu cauza. Afirmația expertului că „este

imposibil ca Z.N.M. și D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente prezentate de

expertizele extrajudiciare" nu are nici o relevanță, de vreme ce obiectul

cauzei de față îl reprezintă retrocedarea terenului de 10.592 mp, pe amplasamentul

stabilit de expertiza judiciară a expertului P.F. (care este diferit de cel

stabilit prin expertizele extrajudiciare întocmite de expert N.I., în faza

administrativă a soluționării notificării).

Instanța de apel a

susținut soluția de respingere a cererii reclamanților, prin raportare la un

alt teren decât cel vizat de acțiune, deci a încălcat principiul

disponibilității în procesul civil, a schimbat în mod nepermis limitele

investirii instanței și a interpretat greșit actul juridic dedus judecății.

Invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de

apel a încălcat prevederile art. 295 alin. (2), raportat la art. 292 alin. (1)

C. proc. civ., cu aplicarea art. 167 alin. (1), dispunând din oficiu efectuarea

unei expertize tehnice ale cărei obiective nu aveau legătură cu cauza pendinte

- „identificarea imobilului-teren revendicat de apelanți în temeiul Legii nr.

10/2001", respectiv să se stabilească „dacă există identitate între acest

imobil și cel ce a făcut obiectul dosarului nr. 1526/1998". În cauza

pendinte nu figurează ca parte O.R.I. și nici vreunul dintre descendenții lui

V.G., fost posesor al lotului nr. 10 din planul parcelar vechi.

În consecință, s-a

susținut că măsura dispusă de instanță la termenul de judecată din 13 mai 2009

privind realizarea unei noi expertize tehnice, cu obiectivele citate mai sus,

excede cadrului procesual, astfel încât se impune cenzurarea ei de către

instanța de recurs, cu consecința înlăturării din cadrul materialului

probatoriu administrat în cauză a raportului întocmită de expert A.C.

Concluziile

expertizei de la fond este total ignorată de către instanța de apel, care se

limitează doar la anumite susțineri ale expertizei întocmită în apel, scoase

din context și care nu au legătură cu cauza.

În condițiile în care

intimata nu a formulat apel și nici măcar nu a solicitat refacerea expertizei

de la fond sau încuviințarea unei noi expertize, prin întâmpinarea formulată,

s-a solicitat să se constate că această probă - expertiza de la fond - a rămas

dobândită cauzei.

Instanța de apel a

refuzat aplicarea prevederilor art. 1203 C. civ. Ambele instanțe au refuzat să

aplice o prezumție simplă care își găsește susținerea chiar în spiritul Legii

nr. 10/2001, fiind apoi consacrată prin Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, în art. 1 lit. e).

În lipsa unor probe

directe și nemijlocite care să dovedească cu certitudine suprafața de teren

preluată efectiv de stat și momentul preluării acesteia, având în vedere

intervalul mare de timp scurs de la data trecerii terenului în proprietatea

statului și dificultățile inerente ale procurării de dovezi, s-a susținut că

ambele instanțe ar fi trebuit să apeleze la prezumții și să aibă în vedere

principiile generale aplicabile în materie de probațiune.

Raționamentul propus

de reclamanți instanței de fond, pe care aceasta a refuzat să-l aplice,

înlăturându-l fără a-și motiva în vreun fel această poziție, a fost următorul:

anul 1933, un teren în suprafață de 15.457 mp, situat în zona lacului

Floreasca, conform actelor de proprietate depuse la dosar: 2. prezentarea unui

titlu de proprietate dispensează partea care-l prezintă de a face dovada

continuității posesiei, aceasta fiind prezumată - dreptul de proprietate este

considerat perpetuu - astfel încât sarcina probei se deplasează către cealaltă

parte, care poate dovedi că un asemenea drept de proprietate a încetat să mai

existe în patrimoniul titularului inițial; o asemenea probă nu a fost făcută de

pârâta; 3. prin Decretul Regal nr. 2030/1933 s-au declarat de utilitate publică

lucrările efectuate în zona gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr.

60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor s-a dispus

efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului Floreasca, fiind expropriate

terenurile situate pe malul lacului; 4. în anexa la Deciziunea nr. 60119/1938 a

Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, printre proprietarii care

au fost expropriați, figurează la poziția nr. 64, moștenitorii Z.N.M., fără a

se specifica suprafața afectată de expropriere; 5. pierderea dreptului de

proprietate ca efect al exproprierii este o situație cu caracter de excepție,

ea trebuind a fi dovedită de partea care o susține; reclamanții au prezentat

titlurile de proprietate ale autorilor lor, care creează prezumția relativă de

continuitate a dreptului de proprietate; pentru a se putea susține ipoteza

exproprierii acestor terenuri, partea adversă ar fi trebuit să fie în măsură să

indice un document concret prin care să dovedească suprafața efectivă de teren

ce a fost expropriată, data și scopul exproprierii, în folosul cui și cu ce

despăgubire s-a realizat, etc.; partea adversă nu a fost în măsură să susțină o

asemenea afirmație prin nici o dovadă; 6. potrivit regulilor generale în materie

de expropriere, aceasta se analizează numai în măsura necesară pentru

realizarea obiectivului de utilitate publică propus; rezultă că, dacă a avut

loc o expropriere, aceasta nu putea fi decât parțială; 7. de vreme ce

obiectivul exproprierii a fost acela de a se ridica nivelul luciului de apă,

este firesc că au fost expropriate numai terenurile care au devenit astfel

inundate; 8. prin raportul de expertiză P.F. au fost reconstituite cu precizie

vechile amplasamente ale terenurilor deținute de autorii reclamanților; din

acest raport de expertiză a rezultat că, parțial, terenurile acestora se

regăsesc sub luciul de apă al Lacului Floreasca; deci, din suprafața totală

deținută de autorii reclamantelor, o suprafață de 4.952 mp a fost identificată

de expertul P. ca fiind situată actualmente în cuveta lacului Floreasca, sub

luciul apei; 9. numele autorilor reclamanților nu se regăsesc în anexa la

Decretul nr. 64/1962 al Consiliului de Stat al RPR, prin care s-au expropriat

și s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafață de 55.578,34 mp,

situate în zona groapa Floreasca; prin urmare, restul proprietății autorilor

reclamanților, care nu se găsea sub luciul apei și care nu a fost expropriată

cu ocazia lucrărilor de asanare din perioada 1933-1938, nu a fost expropriată

în anul 1962; 10. este de notorietate faptul că, în imensa lor majoritate,

terenurile proprietate privată au fost naționalizate după data de 6 martie

1945, atunci când regimul comunist instaurat în România a comis abuzuri și

uzurpări de proprietate; 11. la momentul actual, pârâta deține mai mult teren

în zonă, inclusiv suprafața revendicată de 10.692 mp; 12. art. 1 lit. e) din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 arată că „faptul

că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție

relativă de preluare abuzivă”; este evident că această normă se referă la „o

prezumție de preluare abuzivă” în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

adică 06 martie 1945-22 decembrie 1989, întrucât Normele în cauză privesc

aplicarea Legii nr. 10/2001, care reglementează numai regimul juridic al

imobilelor preluate în această perioadă; 13. de vreme ce nu există vreo dovadă

că autorii reclamanților ar fi înstrăinat dreptul de proprietate asupra

terenului rămas neinundat și nici că acest teren ar fi fost expropriat

integral, este evident că acest teren a fost trecut în proprietatea statului

după data de 06 martie 1945, prin naționalizare; pe cale de consecință, acest

teren în suprafață de 10.692 mp poate face obiectul retrocedării, în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Reclamanții au

susținut că nu au reușit să facă dovada datei certe la care a avut loc

preluarea de către stat a imobilului, întrucât aceasta a avut loc în fapt, fără

a exista vreun temei legal/act normativ de preluare, dar o asemenea dovadă nu a

fost făcută nici de către intimată.

În aceste condiții,

prin hotărârile pronunțate, ambele instanțe au răsturnat în mod nelegal sarcina

probei, aplicând greșit prevederile art. 1169 C. civ., sancționându-i pe

reclamanți în plan procesual, prin respingerea acțiunii, pentru culpa de a nu

fi dovedit un fapt negativ, anume acela că terenul în cauză nu a fost preluat

de stat înainte de 6 martie 1945.

Instanța de apel a

aplicat în mod greșit prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât

instanța de control judiciar nu a procedat la o verificare a legalității și

temeiniciei sentinței de fond, ci s-a mărginit să constate că probele noi

administrate în apel nu sunt suficiente pentru a dovedi o altă situație de fapt

decât cea avută în vedere de instanța de fond - considerând de plano că

sentința fondului este temeinică.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează;

În fapt, reclamanții

au chemat în judecată pârâta R.A.A.P.P.S., solicitând instanței să pronunțe o

hotărâre de obligare a pârâtei să emită o dispoziție de restituire în natură a

terenului în suprafață de 15.457 mp, situat în București, sector 1.

Reclamanții au

susținut că au formulat notificare însă pârâta nu a soluționat-o până la

momentul formulării cererii de față.

Ambele instanțe de

fond - singurele abilitate să stabilească situația de fapt a cauzei pendinte -

au apreciat că reclamanții au făcut dovada că terenul a aparținut autorilor

lor, însă nu au probat și faptul că terenul a fost preluat abuziv după data de

6 martie 1945.

S-a reținut astfel

că, prin Decretul Regal nr. 2030/1933, s-au declarat de utilitate publică

terenurile situate în zona gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr.

60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, s-a dispus

efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului Floreasca, printre proprietarii

care au fost expropriați figurând la poziția nr. 64, moștenitorii Z.N.M.

Prin Decretul nr.

64/1962 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române s-au expropriat și

s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafață de 55.578,34 mp,

situate în zona „Groapa Floreasca”, terenuri ce aparțineau persoanelor ce

figurau în anexa la Decret - pozițiile 1 - 20. S-a reținut de către instanțele

fondului că reclamanții nu figurează printre persoanele menționate în anexa la

Decretul nr. 64/1962, cărora le-au fost expropriate terenuri.

În drept, concluzia

instanțelor anterioare s-a sprijinit pe următoarele considerente, pe deplin

susținute de dispozițiile exprese ale legislației speciale incidentă în cauză;

Pentru ca reclamanții

să fie considerați persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii

nr. 10/2001, trebuia dovedit, în circumstanțele cauzei pendinte, că imobilul în

litigiu a fost preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, respectiv că reclamanții sau autorii lor au fost proprietarii acestuia la

data preluării de către stat.

Potrivit pct. 1 lit.

e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, „sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la

data preluării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire

revine persoanei care pretinde dreptul...În cazul în care pentru imobilul

respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat,

soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că

imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă

de preluare abuzivă”.

Cât timp s-a făcut

dovada formală că terenul a fost expropriat, prin înscrisuri relevante,

inclusiv sub aspectul momentului preluării acestuia în patrimoniul statului,

fapt care exclude cu evidență incidența Legii nr. 10/2001,

recurenții-reclamanți nu pot invoca prezumția legală relativă sus-menționată,

întrucât însăși situația de fapt a cauzei de față o exclude.

Susținerile

recurenților referitoare la sarcina probațiunii în contextul cauzei pendinte -

considerațiile referitoare la istoricului de rol fiscal, la relevanța acestuia

pentru cauză, la consecințele neîndeplinirea obligației procesuale reținută de

instanța fondului - nu pot fi primite față de caracterul explicit al normei

legale sus-menționate, pe care instanțele anterioare au interpretat-o în mod

corespunzător.

Modalitatea în care

instanțele anterioare au înțeles să aprecieze probele administrate pentru

configurarea situației de fapt a cauzei pendinte, supusă ulterior controlului

judiciar în recurs, dar numai pe aspecte de nelegalitate, nu poate fi

valorificată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., respectiv ipoteza unor considerente străine de natura pricinii.

Pe de altă parte,

aspectele de fapt reținute de instanța de apel, urmare a administrării și

aprecierii conținutului probelor administrate în cauză - expertiza de

specialitate, adresele depuse la dosar, obținute de la instituțiile statului -

nu pot fi cenzurate în recurs, întrucât exced cadrului procesual de învestire,

din perspectiva cauzei recursului (hotărârea instanței de apel ar putea fi

casată/modificată numai pentru motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc.

civ.).

În temeiul

considerentelor de fapt reținute de instanțele anterioare nu există nici o

contradicție evidentă între soluția de respingere a excepției lipsei calității

procesuale pasive, cercetată în contextul procedural configurat chiar de către

reclamanți (inclusiv prin expedierea notificării către această persoană

juridică, care a creat astfel premisele analizării pe fond a pretinsului raport

obligațional în temeiul legii speciale) și soluția de respingere a pretenției

acestora și care vizează fondul raportului juridic litigios, consecință a

aplicării dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, la situația de

fapt pe deplin stabilită.

Preocuparea instanței

de apel de a clarifica situația de fapt a cauzei pendinte, prin completarea

probatoriului cu o altă expertiză, cu obiective noi, în contextul unor date pe

care probatoriul aflat la dosarul cauzei îl impuneau, nu-i poate fi imputată

acesteia, câtă vreme, inacțiunea oricărei părți litigante poate fi suplinită de

judecător în conformitate cu dispozițiile exprese ale art. 129 C. proc. civ.

Din perspectiva unor

astfel de exigențe, nu se poate reține că instanța de apel a ignorat complet

unele probe, considerate de recurenți ca fiind câștigate cauzei, scopul evident

al instanței fondului fiind tocmai acela de a ajuta partea să-și probeze

pretinsul drept la reparație civilă, în contextul unei legi care impune reguli

precise, cu un conținut normativ foarte bine conturat.

Față de semnificația

pe care recurenții-reclamanți au încercat să-l dea motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., încercând să impună o ipoteză concretă de

pretinsă apreciere eronată a probelor administrate în cauză, ipotezei reale

prescrisă de legiuitor (de interpretare greșită a actului juridic dedus

judecății, nesusținută în nici un fel), Înalta Curte a apreciat că nu poate

primi nici o critică de nelegalitate pe acest temei de drept.

În privința motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în legătură cu

efectuarea din oficiu a unei expertize tehnice, ale cărei obiective nu ar fi

avut legătură cu cauza pendinte, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat,

întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța de apel putea administra probele a căror necesitate rezulta din

dezbateri,cu atât mai mult cu cât judecătorii au îndatorirea să stăruie prin

toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în configurarea

situației de fapt a cauzei pendinte, respectiv în aplicarea corectă a legii -

art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Instanța de apel nu a

refuzat aplicarea prevederilor art. 1203 C. civ., atunci când a avut de

analizat incidența și valorificarea la speță a dispozițiilor pct. 1 lit. e) din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, întrucât circumstanțele cauzei pendinte nu configurau ipoteza

unui imobil pentru care nu s-a putut face dovada formală a preluării de către

stat, sub toate aspectele relevante (data preluării, scopul preluării).

Raționamentul propus

de reclamanți instanței de apel, redat pe larg în expunerea de motive - autorii

reclamanților au deținut în proprietate, înainte de anul 1933, un teren în

suprafață de 15.457 mp, situat în zona lacului Floreasca, conform actelor de

proprietate depuse la dosar; prin Decretul Regal nr. 2030/1933 s-au declarat de

utilitate publică lucrările efectuate în zona gropii de gunoi Floreasca, iar

prin Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice și al

Comunicațiilor s-a dispus efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului

Floreasca, fiind expropriate terenurile situate pe malul lacului; 4. în anexa

la Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice și al

Comunicațiilor, printre proprietarii care au fost expropriați, figurează la

poziția nr. 64, moștenitorii Z.N.M.; numele autorilor reclamanților nu se

regăsesc în anexa la Decretul nr. 64/1962 al Consiliului de Stat al RPR, prin

care s-au expropriat și s-au trecut în proprietatea statului terenuri în

suprafață de 55.578,34 mp, situate în zona groapa Floreasca - furnizează el

însuși date concrete de fapt, avute în vedere de către instanțele anterioare,

și care au condus cu soluția pe fondul litigiului de față.

Prin hotărârile

pronunțate, instanțele fondului nu au răsturnat sarcina probei, așa cum susțin

recurenții-reclamanți, întrucât, în probațiune, au fost avute în vedere

întocmai prevederilor art. 1169 C. civ., care se conjugă cu norma de principiu

instituită de pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „sarcina probei

proprietății, a deținerii legale a acesteia la data preluării abuzive și a

calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde

dreptul, situația de excepție favorabilă poziției recurenților - în cazul în

care, pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de

către stat..., faptul că imobilul se găsește în patrimoniul statului constituie

o prezumție relativă de preluare abuzivă - neregăsindu-se în cauză.

Nu poate fi vorba de

o pretinsă sancționare a recurenților pentru culpa de a nu fi dovedit un fapt

negativ, anume acela că terenul în cauză nu a fost preluat de stat înainte de 6

martie 1945, câtă vreme înscrisurile administrate în cauză impuneau cu precizie

o anumită situație de fapt, a cărei realitate nu putea determina incidența

legislației speciale.

Instanța de apel nu a

aplicat în mod greșit prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât

instanța de control judiciar a procedat la o verificare a legalității și

temeiniciei sentinței de fond, în acest sens suplimentând chiar probatoriul în

condițiile legii, oferind astfel posibilitatea reală reclamanților să

dovedească îndeplinirea condițiile de fond prescrise de legea specială de

reparație civilă.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.N., S.G. și M.A. împotriva

deciziei nr. 690A din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2011.