ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1088/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 15725/3/2007, reclamanții S.N., S.G. și M.A. au chemat în judecată pârâta R.A.A.P.P.S., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre de obligare a pârâtei să emită o dispoziție de restituire în natură a terenului în suprafață de 21.000 mp, situat în București, sector 1. Reclamanții au arătat că autoarele lor, G.Z. și D.N., au deținut în proprietate un teren în suprafață de 21.000 mp, situat în București, sector 1, motiv pentru care au formulat o notificare, dar pe care pârâta nu a soluționat-o până la momentul formulării cererii de față. La termenul de judecată din data de 12 iunie 2008, reclamanții și-au precizat cererea, în sensul că au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții de restituire cu privire la un teren în suprafață de 15.457 mp.

Prin sentința civilă nr. 1207 din 03 iulie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților. Tribunalul a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14295/1911, numiții N.G. și Z.N.G. au cumpărat un teren în suprafață de 7500 mp situat în București. Prin actul de vânzare încheiat la data de 28 mai 1928, numita Z.N.M. a cumpărat de la G.G. terenul în suprafață de 1000 mp pe care aceasta îl înstrăinase prin actul de vânzare-cumpărare nr. 10752/1922. Prin actul de partaj voluntar nr. 13431/1922, numitei Z.N.M. i-a revenit în proprietate un teren în suprafață de 4862 mp teren, în care intra și suprafața de 1000 mp ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare nr. 10752/1922.

Prin același act de partaj, autoarei N.D. i-a revenit în proprietate un teren în suprafață de 3095 mp. Prin tranzacția încheiată la data de 22 iulie 1933, numitei Z.N.M. i-a revenit în proprietate un teren în suprafață de 200 mp, situat în București. Prin certificatul de moștenitor de calitate nr. 49/2001, emis de B.N.P. S.L.A., s-a constatat că de pe urma defunctei G.Z. au rămas ca moștenitori legali, M.A., S.G. și S.N. Prin certificatul de moștenitor nr. 72/1988, emis de B.N.P. I.D., s-a constatat că de pe urma defunctului S.I. au rămas ca moștenitori legali, S.F., S.N., S.G. și M.A. Prin notificarea nr. 2176/2001, reclamanții S.N., S.G. și M.A. au solicitat pârâtei R.A. A.P.P.S emiterea unei dispoziții prin care să li se restituie în natură terenul în litigiu.

Prin raportul de expertiză efectuat de expertul P.F. au fost identificate terenurile ce au aparținut autoarelor reclamanților, în suprafață de 15.457 mp. Pentru ca reclamanții să fie considerați persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, prima instanță a apreciat că trebuia dovedit că imobilele au fost preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv că reclamanții sau autorii lor au fost proprietarii acestora la data preluării de către stat.

În cauza de față, tribunalul a apreciat că reclamanții au făcut dovada că autorii lor au deținut în proprietate un teren în suprafață de 15.457 mp, însă aceștia nu au făcut dovada că terenul menționat mai sus a fost preluat de stat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la data preluării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul. În cazul în care, pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, faptul că imobilul se găsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”.

Reclamanții au făcut dovada că terenul ce a aparținut autorilor lor se află în prezent în patrimoniul pârâtei (15.457 mp), însă nu au propus probe din care să reiasă că terenul a fost preluat abuziv după data de 6 martie 1945. Numai astfel, pârâta, deținătoarea terenului solicitat de reclamanți, ar fi putut avea calitatea de unitate deținătoare potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001. Prin Decretul Regal nr. 2030/1933 s-au declarat de utilitate publică terenurile situate în zona Gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, s-a dispus efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului Floreasca, printre proprietarii care au fost expropriați figurând la poziția nr. 64, moștenitorii Z.N.M.

Prin Decretul nr. 64/1962 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române s-au expropriat și s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafață de 55.578,34 mp, situate în zona „Groapa Floreasca”, terenuri ce aparțineau persoanelor ce figurau în anexa la Decret - pozițiile 1 - 20. S-a reținut de către instanță că reclamanții nu figurează printre persoanele menționate în anexa la Decretul nr. 64/1962, cărora le-au fost expropriate terenuri. Concluzia finală a primei instanțe, din probele administrate în cauză, a fost în sensul că nu reiese că terenul, proprietatea autorilor reclamanților, ar fi intrat în patrimoniul statului după data de 6 martie 1945, astfel că în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 690 A din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere, în esență, aceleași considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță. S-a reținut totodată că, deși cauza a fost repusă pe rol la data de 15 aprilie 2009, în vederea suplimentării probatoriilor, instanța punând în discuția părților, în ședința din data de 13 mai 2009, necesitatea depunerii unui istoric de rol fiscal pentru a se putea stabili în proprietatea cui a fost terenul de la data emiterii Decretului Regal nr. 2020/1933 și până la data de 6 martie 1945, apelanții nu au depus la dosar un astfel de înscris, cu toate că aveau această obligație, conform art. 1169 C. civ.

De asemenea, din expertiza tehnică efectuată în apel și din răspunsurile expertului la obiecțiuni a rezultat că intimata deține o parte din terenul lotului nr. 10, fostă posesiune a defunctului V.G., și nu Z.N.M., că terenul administrat nu aparține zonei Parcului Floreasca și că fondul posesiunilor autoarei apelanților îl constituiau loturile nr. 7 și nr. 8, astfel încât este imposibil ca „Z.N.M. și D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente prezentate de expertizele extrajudiciare”. Prin urmare, concluzia finală a instanței de apel a fost în sensul că, cu probele noi efectuate în apel, nu s-a putut stabili o altă situație de fapt decât aceea avută în vedere de prima instanță de fond, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ., apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 26 februarie 2010, reclamanții S.N., S.G. și M.A., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel nu le-a pus în vedere prezentarea istoricului de rol fiscal „pentru a se putea stabili în proprietatea cui a fost terenul de la data emiterii Decretului Regal nr. 2020/1933 și până la 6 martie 1945", astfel încât nu se poate reține neîndeplinirea vreunei obligații procesuale în sarcina apelanților.

Prin adresa nr. 412531 din 06 august 2009, DITL sector 1 a înaintat, la solicitarea instanței, datele pe care această instituție le deține în legătură cu terenul revendicat și care sunt ulterioare anului 1990. Este o probă care nu a putut fi administrată dintr-un motiv obiectiv, anume acela că autoritățile statului nu au păstrat în condiții corespunzătoare evidențele fiscale vechi, în timpul scurs de 60-70 de ani, acestea fiind degradate și distruse, devenind inutilizabile, și aceasta nu din cupa reclamanților. Prin urmare, s-a susținut că sarcina unei asemenea probe nu incumba apelanților, ci intimatei. Recurenții-reclamanți au susținut totodată că o asemenea probă nu era hotărâtoare pentru cauza pendinte.

Recurenții-reclamanți au prezentat instanței de fond acte autentice de proprietate prin care au dovedit fără dubiu că autorii lor au deținut un teren în suprafață de 15.457 mp în zona lacului Floreasca, anterior anului 1933. De vreme ce evidențele de rol fiscal nu fac dovada existenței sau inexistenței dreptului de proprietate, dreptul de proprietate este prezumat de lege a fi perpetuu, iar dovada împotriva înscrisurilor autentice nu poate fi făcută decât cu acte având aceeași forță probantă, ceea ce înseamnă că, pe baza unui istoric de rol fiscal, nu se poate dovedi o situație juridică contrară celei care rezultă din actele de proprietate ale autorilor lor. Față de cele arătate anterior, au susținut că această parte a motivării deciziei din apel este străină de natura pricinii.

Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că „din expertiza tehnică efectuată în apel și din răspunsurile expertului la obiecțiuni, rezultă că intimata deține o parte din terenul lotului nr. 10, fostă posesiune V.G., și nu Z.N.M., că terenul administrat nu aparține zonei Parcului Floreasca și că fondul posesiunilor autoarei apelanților îl constituiau loturile nr. 7 și 8, astfel încât este imposibil ca Z.N.M. și D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente prezentate de expertizele extrajudiciare". Întrucât s-a reținut ca fiind dovedit faptul că „intimata R.A.A.P.P.S. deține o parte din terenul lotului nr. 10, fostă posesiune V.G., și nu Z.N.M." (aspect care nu putea să rezulte decât din expertiza tehnică la care reclamanții nu au fost convocați și care a fost întocmită de expertul F.M.

într-o altă cauză, privind alte părți, față de care reclamanții aveau calitatea de terți), instanța și-a motivat decizia întemeindu-și raționamentul juridic pe probe extrajudiciare, care exced cauzei de față. Această concluzie a instanței este însă în contradicție evidentă cu soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte, ceea ce presupune, în mod implicit, că intimata-pârâtă este deținătoarea terenului solicitat de reclamanți. În concluzie, s-a susținut că motivarea deciziei din apel apare ca fiind contradictorie. Instanța de apel nu a motivat în niciun fel înlăturarea unor probe determinante, administrate în fond și apel. În cadrul judecății de fond, a fost administrată proba cu expertiza tehnică judiciară, specialitatea topografie.

Raportul de expertiză întocmit de expertul P.F. a reținut că „având în vedere că pe terenul aflat în posesia R.A.A.P.P.S., populat cu vegetație arboricolă spontană pentru care am identificarea, nu există construcții edificate, ci doar rețea de iluminat public și conducte de alimentare cu apă pentru irigare, consider că poate fi restituită în natură suprafața totală de 9.826 mp". De asemenea, în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de același expert se arată că „dacă moștenitorii lui Z.N.M. nu se mai regăsesc pe lista celor din paragraful 3, terenul proprietate a acestora nu a fost expropriat”. În apel, a fost depusă adresa nr. 3 din 20 februarie 2009 emisă de PMB - Direcția Imobiliară și Cadastrală, în care se menționează că „suprafața de teren de 15.457 mp ... a fost parțial, respectiv cca.

5.000 mp, preluat de către stat... ca urmare a prevederilor Decretului Regal nr. 2030/1933" și că „ulterior anului 1948, din datele pe care le deținem, acest teren nu a mai făcut obiectul unei alte exproprieri". Instanța de apel a ignorat complet aceste probe câștigate cauzei, fără a motiva în vreun fel care este motivul pentru care a înlăturat aceste probe cu ocazia deliberării, contrar dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, după cum urmează; În motivarea deciziei din apel s-a reținut că „din expertiza tehnică efectuată în apel și din răspunsurile expertului la obiecțiuni rezultă că intimata R.A.A.P.P.S.

deține o parte din terenul lotului nr. 10, fostă posesiune V.G., și nu Z.N.M., că terenul administrat nu aparține zonei Parcului Floreasca și că fondul posesiunilor autoarei apelanților îl constituiau loturile nr. 7 și 8, astfel încât este imposibil ca Z.N.M. și D.N.

să fi stăpânit cele două amplasamente prezentate de expertizele extrajudiciare". Instanța de apel s-a aflat în eroare cu privire la obiectul acțiunii reclamanților, întrucât, conform cererii precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 12 iunie 2008, reclamanții și-au modificat și restrâns obiectul pretențiilor, față de notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și față de acțiunea inițială, solicitând retrocedarea în natură numai a unei suprafețe de 10.592 mp, teren pe vechiul amplasament, aflat în posesia pârâtei, astfel cum acesta a fost determinat pe baza expertizei tehnice judiciare întocmită la instanța de fond de expert P.F., precum și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de teren care nu poate fi restituită pe vechiul amplasament, respectiv de 4.865 mp.

Instanța de apel și-a argumentat decizia în mod greșit, raportându-se doar la expertiza întocmită în apel, care practic nu avea legătură cu cauza. Afirmația expertului că „este imposibil ca Z.N.M. și D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente prezentate de expertizele extrajudiciare" nu are nici o relevanță, de vreme ce obiectul cauzei de față îl reprezintă retrocedarea terenului de 10.592 mp, pe amplasamentul stabilit de expertiza judiciară a expertului P.F. (care este diferit de cel stabilit prin expertizele extrajudiciare întocmite de expert N.I., în faza administrativă a soluționării notificării). Instanța de apel a susținut soluția de respingere a cererii reclamanților, prin raportare la un alt teren decât cel vizat de acțiune, deci a încălcat principiul disponibilității în procesul civil, a schimbat în mod nepermis limitele investirii instanței și a interpretat greșit actul juridic dedus judecății.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 295 alin. (2), raportat la art. 292 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea art. 167 alin. (1), dispunând din oficiu efectuarea unei expertize tehnice ale cărei obiective nu aveau legătură cu cauza pendinte - „identificarea imobilului-teren revendicat de apelanți în temeiul Legii nr. 10/2001", respectiv să se stabilească „dacă există identitate între acest imobil și cel ce a făcut obiectul dosarului nr. 1526/1998". În cauza pendinte nu figurează ca parte O.R.I. și nici vreunul dintre descendenții lui V.G., fost posesor al lotului nr. 10 din planul parcelar vechi.

În consecință, s-a susținut că măsura dispusă de instanță la termenul de judecată din 13 mai 2009 privind realizarea unei noi expertize tehnice, cu obiectivele citate mai sus, excede cadrului procesual, astfel încât se impune cenzurarea ei de către instanța de recurs, cu consecința înlăturării din cadrul materialului probatoriu administrat în cauză a raportului întocmită de expert A.C. Concluziile expertizei de la fond este total ignorată de către instanța de apel, care se limitează doar la anumite susțineri ale expertizei întocmită în apel, scoase din context și care nu au legătură cu cauza. În condițiile în care intimata nu a formulat apel și nici măcar nu a solicitat refacerea expertizei de la fond sau încuviințarea unei noi expertize, prin întâmpinarea formulată, s-a solicitat să se constate că această probă - expertiza de la fond - a rămas dobândită cauzei.

Instanța de apel a refuzat aplicarea prevederilor art. 1203 C. civ. Ambele instanțe au refuzat să aplice o prezumție simplă care își găsește susținerea chiar în spiritul Legii nr. 10/2001, fiind apoi consacrată prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în art. 1 lit. e). În lipsa unor probe directe și nemijlocite care să dovedească cu certitudine suprafața de teren preluată efectiv de stat și momentul preluării acesteia, având în vedere intervalul mare de timp scurs de la data trecerii terenului în proprietatea statului și dificultățile inerente ale procurării de dovezi, s-a susținut că ambele instanțe ar fi trebuit să apeleze la prezumții și să aibă în vedere principiile generale aplicabile în materie de probațiune.

Raționamentul propus de reclamanți instanței de fond, pe care aceasta a refuzat să-l aplice, înlăturându-l fără a-și motiva în vreun fel această poziție, a fost următorul: 1. în mod cert, autorii reclamanților au deținut în proprietate, înainte de anul 1933, un teren în suprafață de 15.457 mp, situat în zona lacului Floreasca, conform actelor de proprietate depuse la dosar: 2. prezentarea unui titlu de proprietate dispensează partea care-l prezintă de a face dovada continuității posesiei, aceasta fiind prezumată - dreptul de proprietate este considerat perpetuu - astfel încât sarcina probei se deplasează către cealaltă parte, care poate dovedi că un asemenea drept de proprietate a încetat să mai existe în patrimoniul titularului inițial; o asemenea probă nu a fost făcută de pârâta; 3. prin Decretul Regal nr. 2030/1933 s-au declarat de utilitate publică lucrările efectuate în zona gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor s-a dispus efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului Floreasca, fiind expropriate terenurile situate pe malul lacului; 4. în anexa la Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, printre proprietarii care au fost expropriați, figurează la poziția nr. 64, moștenitorii Z.N.M., fără a se specifica suprafața afectată de expropriere;

5. pierderea dreptului de proprietate ca efect al exproprierii este o situație cu caracter de excepție, ea trebuind a fi dovedită de partea care o susține; reclamanții au prezentat titlurile de proprietate ale autorilor lor, care creează prezumția relativă de continuitate a dreptului de proprietate; pentru a se putea susține ipoteza exproprierii acestor terenuri, partea adversă ar fi trebuit să fie în măsură să indice un document concret prin care să dovedească suprafața efectivă de teren ce a fost expropriată, data și scopul exproprierii, în folosul cui și cu ce despăgubire s-a realizat, etc.; partea adversă nu a fost în măsură să susțină o asemenea afirmație prin nici o dovadă; 6. potrivit regulilor generale în materie de expropriere, aceasta se analizează numai în măsura necesară pentru realizarea obiectivului de utilitate publică propus; rezultă că, dacă a avut loc o expropriere, aceasta nu putea fi decât parțială; 7. de vreme ce obiectivul exproprierii a fost acela de a se ridica nivelul luciului de apă, este firesc că au fost expropriate numai terenurile care au devenit astfel inundate; 8. prin raportul de expertiză P.F.

au fost reconstituite cu precizie vechile amplasamente ale terenurilor deținute de autorii reclamanților; din acest raport de expertiză a rezultat că, parțial, terenurile acestora se regăsesc sub luciul de apă al Lacului Floreasca; deci, din suprafața totală deținută de autorii reclamantelor, o suprafață de 4.952 mp a fost identificată de expertul P. ca fiind situată actualmente în cuveta lacului Floreasca, sub luciul apei; 9. numele autorilor reclamanților nu se regăsesc în anexa la Decretul nr. 64/1962 al Consiliului de Stat al RPR, prin care s-au expropriat și s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafață de 55.578,34 mp, situate în zona groapa Floreasca; prin urmare, restul proprietății autorilor reclamanților, care nu se găsea sub luciul apei și care nu a fost expropriată cu ocazia lucrărilor de asanare din perioada 1933-1938, nu a fost expropriată în anul 1962; 10. este de notorietate faptul că, în imensa lor majoritate, terenurile proprietate privată au fost naționalizate după data de 6 martie 1945, atunci când regimul comunist instaurat în România a comis abuzuri și uzurpări de proprietate; 11. la momentul actual, pârâta deține mai mult teren în zonă, inclusiv suprafața revendicată de 10.692 mp;

12. art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 arată că „faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”; este evident că această normă se referă la „o prezumție de preluare abuzivă” în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, adică 06 martie 1945-22 decembrie 1989, întrucât Normele în cauză privesc aplicarea Legii nr. 10/2001, care reglementează numai regimul juridic al imobilelor preluate în această perioadă; 13. de vreme ce nu există vreo dovadă că autorii reclamanților ar fi înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului rămas neinundat și nici că acest teren ar fi fost expropriat integral, este evident că acest teren a fost trecut în proprietatea statului după data de 06 martie 1945, prin naționalizare; pe cale de consecință, acest teren în suprafață de 10.692 mp poate face obiectul retrocedării, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamanții au susținut că nu au reușit să facă dovada datei certe la care a avut loc preluarea de către stat a imobilului, întrucât aceasta a avut loc în fapt, fără a exista vreun temei legal/act normativ de preluare, dar o asemenea dovadă nu a fost făcută nici de către intimată. În aceste condiții, prin hotărârile pronunțate, ambele instanțe au răsturnat în mod nelegal sarcina probei, aplicând greșit prevederile art. 1169 C. civ., sancționându-i pe reclamanți în plan procesual, prin respingerea acțiunii, pentru culpa de a nu fi dovedit un fapt negativ, anume acela că terenul în cauză nu a fost preluat de stat înainte de 6 martie 1945. Instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât instanța de control judiciar nu a procedat la o verificare a legalității și temeiniciei sentinței de fond, ci s-a mărginit să constate că probele noi administrate în apel nu sunt suficiente pentru a dovedi o altă situație de fapt decât cea avută în vedere de instanța de fond - considerând de plano că sentința fondului este temeinică. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează; În fapt, reclamanții au chemat în judecată pârâta R.A.A.P.P.S., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre de obligare a pârâtei să emită o dispoziție de restituire în natură a terenului în suprafață de 15.457 mp, situat în București, sector 1. Reclamanții au susținut că au formulat notificare însă pârâta nu a soluționat-o până la momentul formulării cererii de față.

Ambele instanțe de fond - singurele abilitate să stabilească situația de fapt a cauzei pendinte - au apreciat că reclamanții au făcut dovada că terenul a aparținut autorilor lor, însă nu au probat și faptul că terenul a fost preluat abuziv după data de 6 martie 1945. S-a reținut astfel că, prin Decretul Regal nr. 2030/1933, s-au declarat de utilitate publică terenurile situate în zona gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, s-a dispus efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului Floreasca, printre proprietarii care au fost expropriați figurând la poziția nr. 64, moștenitorii Z.N.M.

Prin Decretul nr. 64/1962 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române s-au expropriat și s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafață de 55.578,34 mp, situate în zona „Groapa Floreasca”, terenuri ce aparțineau persoanelor ce figurau în anexa la Decret - pozițiile 1 - 20. S-a reținut de către instanțele fondului că reclamanții nu figurează printre persoanele menționate în anexa la Decretul nr. 64/1962, cărora le-au fost expropriate terenuri.

În drept, concluzia instanțelor anterioare s-a sprijinit pe următoarele considerente, pe deplin susținute de dispozițiile exprese ale legislației speciale incidentă în cauză; Pentru ca reclamanții să fie considerați persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, trebuia dovedit, în circumstanțele cauzei pendinte, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv că reclamanții sau autorii lor au fost proprietarii acestuia la data preluării de către stat.

Potrivit pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la data preluării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul...În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”.

Cât timp s-a făcut dovada formală că terenul a fost expropriat, prin înscrisuri relevante, inclusiv sub aspectul momentului preluării acestuia în patrimoniul statului, fapt care exclude cu evidență incidența Legii nr. 10/2001, recurenții-reclamanți nu pot invoca prezumția legală relativă sus-menționată, întrucât însăși situația de fapt a cauzei de față o exclude. Susținerile recurenților referitoare la sarcina probațiunii în contextul cauzei pendinte - considerațiile referitoare la istoricului de rol fiscal, la relevanța acestuia pentru cauză, la consecințele neîndeplinirea obligației procesuale reținută de instanța fondului - nu pot fi primite față de caracterul explicit al normei legale sus-menționate, pe care instanțele anterioare au interpretat-o în mod corespunzător.

Modalitatea în care instanțele anterioare au înțeles să aprecieze probele administrate pentru configurarea situației de fapt a cauzei pendinte, supusă ulterior controlului judiciar în recurs, dar numai pe aspecte de nelegalitate, nu poate fi valorificată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv ipoteza unor considerente străine de natura pricinii. Pe de altă parte, aspectele de fapt reținute de instanța de apel, urmare a administrării și aprecierii conținutului probelor administrate în cauză - expertiza de specialitate, adresele depuse la dosar, obținute de la instituțiile statului - nu pot fi cenzurate în recurs, întrucât exced cadrului procesual de învestire, din perspectiva cauzei recursului (hotărârea instanței de apel ar putea fi casată/modificată numai pentru motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc.

civ.). În temeiul considerentelor de fapt reținute de instanțele anterioare nu există nici o contradicție evidentă între soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, cercetată în contextul procedural configurat chiar de către reclamanți (inclusiv prin expedierea notificării către această persoană juridică, care a creat astfel premisele analizării pe fond a pretinsului raport obligațional în temeiul legii speciale) și soluția de respingere a pretenției acestora și care vizează fondul raportului juridic litigios, consecință a aplicării dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, la situația de fapt pe deplin stabilită.

Preocuparea instanței de apel de a clarifica situația de fapt a cauzei pendinte, prin completarea probatoriului cu o altă expertiză, cu obiective noi, în contextul unor date pe care probatoriul aflat la dosarul cauzei îl impuneau, nu-i poate fi imputată acesteia, câtă vreme, inacțiunea oricărei părți litigante poate fi suplinită de judecător în conformitate cu dispozițiile exprese ale art. 129 C. proc. civ. Din perspectiva unor astfel de exigențe, nu se poate reține că instanța de apel a ignorat complet unele probe, considerate de recurenți ca fiind câștigate cauzei, scopul evident al instanței fondului fiind tocmai acela de a ajuta partea să-și probeze pretinsul drept la reparație civilă, în contextul unei legi care impune reguli precise, cu un conținut normativ foarte bine conturat.

Față de semnificația pe care recurenții-reclamanți au încercat să-l dea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., încercând să impună o ipoteză concretă de pretinsă apreciere eronată a probelor administrate în cauză, ipotezei reale prescrisă de legiuitor (de interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, nesusținută în nici un fel), Înalta Curte a apreciat că nu poate primi nici o critică de nelegalitate pe acest temei de drept. În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în legătură cu efectuarea din oficiu a unei expertize tehnice, ale cărei obiective nu ar fi avut legătură cu cauza pendinte, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel putea administra probele a căror necesitate rezulta din dezbateri,cu atât mai mult cu cât judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în configurarea situației de fapt a cauzei pendinte, respectiv în aplicarea corectă a legii - art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Instanța de apel nu a refuzat aplicarea prevederilor art. 1203 C. civ., atunci când a avut de analizat incidența și valorificarea la speță a dispozițiilor pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întrucât circumstanțele cauzei pendinte nu configurau ipoteza unui imobil pentru care nu s-a putut face dovada formală a preluării de către stat, sub toate aspectele relevante (data preluării, scopul preluării).

Raționamentul propus de reclamanți instanței de apel, redat pe larg în expunerea de motive - autorii reclamanților au deținut în proprietate, înainte de anul 1933, un teren în suprafață de 15.457 mp, situat în zona lacului Floreasca, conform actelor de proprietate depuse la dosar; prin Decretul Regal nr. 2030/1933 s-au declarat de utilitate publică lucrările efectuate în zona gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor s-a dispus efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului Floreasca, fiind expropriate terenurile situate pe malul lacului; 4. în anexa la Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, printre proprietarii care au fost expropriați, figurează la poziția nr. 64, moștenitorii Z.N.M.; numele autorilor reclamanților nu se regăsesc în anexa la Decretul nr. 64/1962 al Consiliului de Stat al RPR, prin care s-au expropriat și s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafață de 55.578,34 mp, situate în zona groapa Floreasca - furnizează el însuși date concrete de fapt, avute în vedere de către instanțele anterioare, și care au condus cu soluția pe fondul litigiului de față.

Prin hotărârile pronunțate, instanțele fondului nu au răsturnat sarcina probei, așa cum susțin recurenții-reclamanți, întrucât, în probațiune, au fost avute în vedere întocmai prevederilor art. 1169 C. civ., care se conjugă cu norma de principiu instituită de pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la data preluării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, situația de excepție favorabilă poziției recurenților - în cazul în care, pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat..., faptul că imobilul se găsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă - neregăsindu-se în cauză.

Nu poate fi vorba de o pretinsă sancționare a recurenților pentru culpa de a nu fi dovedit un fapt negativ, anume acela că terenul în cauză nu a fost preluat de stat înainte de 6 martie 1945, câtă vreme înscrisurile administrate în cauză impuneau cu precizie o anumită situație de fapt, a cărei realitate nu putea determina incidența legislației speciale. Instanța de apel nu a aplicat în mod greșit prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de control judiciar a procedat la o verificare a legalității și temeiniciei sentinței de fond, în acest sens suplimentând chiar probatoriul în condițiile legii, oferind astfel posibilitatea reală reclamanților să dovedească îndeplinirea condițiile de fond prescrise de legea specială de reparație civilă.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.N., S.G. și M.A. împotriva deciziei nr. 690A din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.