ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5868/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 1177 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca fiind neîntemeiată: excepția puterii relative de lucru judecat și excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului; excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârâtul Guvernul României; excepția inadmisibilității capetelor 1, 2, 3 și 4 din cererea de chemare în judecată invocată de pârâți; excepția lipsei calității procesual active invocată de pârâta Universitatea T.; excepția lipsei de obiect al capătului 1 de cerere; excepția nulității capătului 2 de cerere; excepția lipsei de interes pentru capătul 4 al cererii de chemare în judecată; excepția prematurității acțiunii; excepția disjungerii și excepția necompetenței materiale pentru capătul 5 de cerere; totodată, a admis excepția inadmisibilității capătului 5 de cerere și pe cale de consecință a respins ca inadmisibil respectivul capăt de cerere și a respins în rest acțiunea formulată de reclamantele Uniunea Fundația A. și Asociația Universitatea T. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministrul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea T. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Cu referire la primul capăt de cerere instanța de fond a constatat că răspunsul transmis reclamantelor de către pârâtul Guvernul României prin Adresa nr. 15/C/p din 03 martie 2010, reprezintă un refuz justificat de soluționare a cererii reclamantelor în condițiile în care Guvernul României emite hotărâri de reglementare a unor raporturi juridice la inițiativa autorităților publice (ministere), care în urma analizării situațiilor ce intră în sfera acestora de coordonare apreciază dacă este necesară emiterea unei hotărâri de punere în aplicare a unei legi sau de emitere a unei ordonanțe de urgență în cazul în care situații excepționale impun o asemenea reglementare.

În privința Cererii nr. 15413 din 12 februarie 2010, adresată de către reclamante pârâților Ministrul și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului s-a constatat că pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a răspuns în mod justificat reclamantelor prin Adresa nr. 15413 din 24 martie 2010 în sensul că pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal există dosarul nr. 11561/2/2009 în condițiile în care solicitările reclamantelor din Cererea nr. 15413 din 12 februarie 2010 sunt în strânsă legătură cu solicitările din acțiunea ce a fost soluționată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal prin Sentința civilă nr. 1859 din 21 aprilie 2010. Și cel de-al doilea capăt de cerere prin care reclamantele au solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâților Guvernul României, Ministrul și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a soluționa cererile înregistrate sub nr. 19098 din 9 decembrie 2009, nr. 156674 din 2 martie 2010, și nr. 15835 din 11 martie 2010, a fost considerat ca fiind neîntemeiat, constatând instanța de fond că aceleași solicitări au fost reluate de reclamante prin Adresele nr. 15413/2010 și nr. 743/2010 analizate la primul capăt din acțiune,

prin Adresa de răspuns transmisă sub nr. 15413 din 24 martie 2010 și în legătură cu care s-a constat că pârâții nu au adoptat o poziție de inacțiune sau de tăcere a administrației și au apreciat corect că trebuie să se pronunțe asupra aspectelor solicitate de instanța de judecată învestită. Și solicitarea reclamantelor de obligare a pârâților autorități publice să soluționeze cererile în sensul dizolvării sau desființării universităților particulare la propunerea fondatorilor, în condițiile legii, conform art. 116 1 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 a fost considerată ca fiind neîntemeiată, reținând instanța de fond că ministerul, ca autoritate publică, nu poate fi obligat să se conformeze solicitărilor fondatorilor care, potrivit legii, au doar un drept de propunere, fiind ținută de constatările altor organisme ARACIP, respectiv ARACIS cu privire la standardele de calitate ale instituției de învățământ potrivit dispozițiilor art. 34 din O.U.G.

nr. 75/2005. Mai reține instanța de fond că motivele fondatorilor de desființare a instituției de învățământ superior privesc neînțelegerile dintre fondatori și instituția de învățământ și nu încălcarea standardelor de calitate în activitatea educațională, iar aspectele invocate de reclamante nu sunt date în competența de soluționare a autorităților publice ca motive de dizolvare/desființare a instituției de învățământ.

Și capătul trei de cerere a fost considerat ca fiind neîntemeiat, instanța de fond constatând, pe de o parte, că pârâții au refuzat justificat să soluționeze cererile reclamantelor, întrucât nu au avut competențe să se implice în raporturile particulare dintre fondatori și o universitate particulară cu privire la aspecte care nu implică standardul de calitate în activitatea de învățământ, pe de altă parte și că, capătul subsecvent de cerere privind constatarea calității de fondatoare sau a dreptului fondatorilor cu privire la universitatea particulară este neîntemeiat.

În privința capătului 4 de cerere prin care s-a solicitat să se constate nulitatea Cartei Universitare pe motiv că are reglementări nelegale referitoare la modalitatea alegerilor pentru funcția de rector, prevăzându-se "votul majorității absolute a membrilor", instanța de fond a apreciat ca fiind neîntemeiate susținerile reclamantelor în raport de dispozițiile art. 75 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, invocat de reclamante, care prevăd minimul cvorumului din numărul total al membrilor, dar nu interzic stabilirea maximului de cvorum, respectiv luarea hotărârilor cu votul tuturor membrilor senatului universității.

Cu privire la critica adusă Hotărârii nr. 1417 din 16 aprilie 2010 prin care pârâta Universitatea "T." a dispus ca accesul persoanelor din Uniunea Fundația A. în clădirile Universității să se facă doar cu acordul conducerii Universității, se constată că este neîntemeiată în condițiile în care reclamantele nu au invocat textele de lege încălcate, iar instanța de fond a constatat că măsura se înscrie în prerogativele conferite de lege organului de conducere al Universității. Cu privire la capătul 5 din cerere, instanța de fond a constată inadmisibilitatea solicitărilor reclamantelor reținând că, deși reclamantele au calitate procesuală activă întrucât pretind că sunt semnatarele protocolului, acestea solicită în fapt instanței de contencios administrativ să constate nulitatea unei legi, având în vedere că protocolul de predare-primire din data de 29 noiembrie 2001 face parte din Legea nr. 484/2002 (fiind anexa 1 la lege).

Reclamanta solicită totodată ca instanța să dispună desființarea sau lichidarea unei persoane juridice înființată prin lege ceea ce evident excede controlului de legalitate conferit de Legea nr. 554/2004 unei instanțe de contencios administrativ. 2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 1177 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele Uniunea Fundația A. și Asociația Universitatea T., în temeiul art. 304 pct. 3 - 5 și pct. 7 - 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia au susținut, în esență, următoarele: Cu privire la primul capăt de cerere susțin recurentele că instanța de fond, în mod greșit, l-a considerat ca fiind neîntemeiat în considerarea faptului că cele două răspunsuri comunicate de pârâții Guvernul României și Ministerul de resort, în sensul că Guvernul a înaintat solicitarea de emitere a unor acte normative la Minister, care, la rândul său a răspuns în sensul că există pe rolul Curții de Apel București dosarul nr. 11561/2/2009, ar fi fost justificate, în condițiile în care ambele instituții publice nu și-au îndeplinit obligațiile legale de a elabora acte administrative, măsuri tranzitorii, reglementări prin care să reglementeze drepturile și interesele fondatorilor în cadrul universităților pe care le-au creat.

În opinia recurentelor chiar dacă dosarul nr. 11561/2/2009 al Curții de Apel București conține, printre altele, și obligația Ministerului să reglementeze raporturile juridice dintre fondatori și universitatea particulară, un asemenea proces nici nu exonerează și nici nu are aptitudinea juridică de a suspenda obligațiile celor două autorități sub aspectul îndeplinirii sarcinilor legale. Cu privire la capătul 2 de cerere, susțin recurentele că instanța de fond a reținut greșit netemeinicia acestuia, prin raportare la același dosar al Curții de Apel București, deoarece cele trei autorități aveau atribuții legale în soluționarea respectivelor cereri care vizau drepturi legitime ale fondatorilor.

Astfel, se arată că pârâtele erau pe deplin îndreptățite să rezolve diferendele dintre fondatori și universitate câtă vreme li s-a solicitat expres desființarea și dizolvarea universității revendicând patrimoniul universității ca urmare a nemulțumirilor profunde la care au fost supuși, în raport de dispozițiile art. 116 1 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 și a art. 6 din Legea nr. 484/2002. În acest sens, susțin recurentele că în mod greșit a reținut instanța de fond că fondatorii ar avea doar un drept de propunere și că o asemenea solicitare depinde nu doar de pârâta Ministerul Educației ci și de ARACIS, în cadrul procedurii prevăzute de art. 34 din O.U.G. nr. 75/2005, ignorând faptul că pârâta Universitatea T. este o universitate particulară, iar în unitățile private proprietatea este sacră, garantată de Constituția României.

Cu privire la capătul 3 de cerere susțin recurentele că instanța de fond soluționându-l a încălcat normele de competență materială și și-a motivat soluția fără să facă vreo referire la calitatea de fondatori și invocând, totodată, motive străine respectivului capăt de cerere. Cu privire la capătul 4 de cerere se arată că a fost soluționat în mod greșit atât sub aspectul competenței materiale care aparținea tribunalului, cât și pe fond, în condițiile în care instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile art. 97 și art. 125 și ale art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997din Cartea universitară. Cu privire la capătul 5 de cerere susțin recurentele că instanța de fond a încălcat normele de competență și a apreciat greșit că protocolul de predare-primire a cărei anulare a fost solicitată face parte din Legea nr. 484/2002 și prin urmare excede controlului de legalitate.

De asemenea, se mai arată că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra solicitărilor privind nevalabilitatea titlului de proprietate al Universității T. asupra bunurilor prevăzute în Anexa nr. 1 din Legea nr. 484/2002; asupra cererii de constatare a nulității sau rezilierii protocolului de predare-primire a bunurilor imobile și mobile dintre fondatori, în calitate de predatori și universitate în calitate de primitoare, încheiat la data de 29 noiembrie 2001 și care vizează doar folosința și nu proprietatea; asupra cererii privind desființarea și lichidarea Universității T. și preluarea patrimoniului acesteia de către Uniunea Fundația A. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: În primul rând Înalta Curte constată că, deși recurentele-reclamante au invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 3 - 5 și pct. 7 - 9 C. proc.

civ., criticile aduse hotărârii instanței de fond se circumscriu doar motivelor de recurs prevăzute la pct. 3 și pct. 9 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., referitoare la soluționarea capetelor 3, 4 și 5 ale cererii de chemare în judecată cu încălcarea normelor de competență materială, în condițiile în care prin capetele 3 și 5 de cerere recurentele au formulat cereri subsecvente primului capăt de cerere, întemeiat pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind așadar incidente dispozițiile art. 17 C. proc. civ., iar cererea privind constatarea nulității Cartei universitare a Universității T., ce face obiectul capătului 4 de cerere, este de competența Curții de Apel, față de dispozițiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ.

Sunt neîntemeiate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond a făcut în cauză o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente. Astfel, în mod corect a apreciat instanța de fond că refuzul intimaților-pârâți Guvernul României și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, de a se conforma solicitărilor formulate de recurente prin Adresele nr. 15413 din 12 februarie 2010 și nr. 743 din 02 martie 2010, nu se circumscrie noțiunii de refuz nejustificat de a soluționa o cerere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care a constatat că cele două autorități au răspuns recurentelor-reclamante prin Adresa nr. 15C/743p din 03 martie 2010, respectiv nr. 15413 din 24 martie 2010, în termen legal, cu respectarea competențelor și a procedurilor legale în materie.

Faptul că recurentele-reclamante nu au primit un răspuns favorabil solicitărilor formulate nu poate conduce la reținerea unui refuz nejustificat de soluționare a respectivelor cereri în condițiile în care cele două autorități administrative erau obligate doar să răspundă la petiții în termen legal, și în conformitate cu reglementările în vigoare, și nu să se conformeze solicitărilor formulate în conținutul respectivelor cereri.

Prin urmare, în mod greșit susțin recurentele-reclamante că intimații-pârâți Guvernul României și MECTS nu și-au îndeplinit atribuțiile legale în raport de cererile cu care au fost investiți în condițiile în care Guvernul României a înaintat solicitările ministerului de resort cu drept de inițiativă legislativă în domeniu și a comunicat recurentelor acest lucru, iar MECTS a răspuns respectivelor solicitări prin raportare la dosarul nr. 11561/2/2009 al Curții de Apel București, care avea un capăt de cerere similar cu obiectul cererii înregistrate cu nr. 15413 din 12 februarie 2010. Totodată, în mod greșit susțin recurentele-pârâte că intimatul-pârât MECTS nu a respectat prevederile art. 190 din Legea nr. 84/1995 în condițiile în care desființarea universităților particulare este reglementată deja de prevederile O.U.G.

nr. 75/2005, astfel încât nu mai era necesară emiterea unei reglementări cu același obiect. În aceste condiții, refuzul intimaților-pârâți este un refuz justificat și nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. Vor fi respinse și criticile formulate cu privire la capătul doi de cerere constatând că în mod corect instanța de fond a apreciat că ministerul, ca autoritate publică, nu poate fi obligat să se conformeze solicitării fondatorilor care au doar un drept de propunere având în vedere aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 116 1 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 și art. 34 din O.U.G. nr. 75/2005 referitoare la asigurarea calității educației.

Respectarea procedurii legale referitoare la dizolvarea/desființarea unei unități de învățământ superior, persoană juridică distinctă de persoana fondatorilor, reglementată de dispozițiile O.U.G. nr. 75/2005, nu înseamnă nesocotirea dreptului de proprietate al fondatorilor, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. O astfel de procedură vizează cu precădere respectarea unui proces educațional care datorită complexității sale nu se realizează în mod automat doar în baza unei solicitări. ci în baza unei proceduri reglementate în mod expres de legiuitor și nu este de natură a încălca dreptul de proprietate al fondatorilor, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs, cu atât mai mult cu cât instituția de învățământ superior privată are un patrimoniul propriu distinct de patrimoniul fondatorilor.

Totodată, față de dispozițiile art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, în mod corect instanța de fond a apreciat că intimații-pârâți, neavând competență să se implice în raporturile dintre fondatori și o universitate particulară, au refuzat justificat să soluționeze cererile referitoare la reglementarea relațiilor dintre fondatori și universitate, inclusiv procedura internă de desființare, dizolvare sau lichidare și transmitere a patrimoniului universității particulare către fondatori. În mod corect a fost respins și capătul de cerere referitor la constatarea nulității Cartei universitare a Universității T., față de împrejurarea că Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic stabilește doar minimul de cvorum necesar din numărul total al membrilor pentru revocarea din funcția de rector, nu și maximul de cvorum.

Instanța de fond a admis în mod corect excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la constatarea nulității Protocolului de predare-primire încheiat cu Universitatea T. la data de 29 noiembrie 2001, câtă vreme respectivul protocol, ca și anexă, face parte integrantă din Legea nr. 484/2002, potrivit art. 5 din respectivul act normativ, și excede, astfel, controlului de legalitate exercitat în temeiul Legii nr. 554/2004. Totodată, este fără echivoc că respectivul Protocolul de predare-primire nu poate conferi universității doar dreptul de folosință asupra bunurilor, cum în mod greșit susțin recurentele-reclamante, câtă vreme potrivit art. 5 din Legea nr. 484/2002 patrimoniul prevăzut în anexă este proprietatea Universității T. prin efectul legii.

Față de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat, iar în baza art. 274 C. proc. civ. recurentele-reclamante vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimata Universitatea T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Uniunea "Fundația A." și Asociația "Universitatea T." împotriva Sentinței civile nr. 1177 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentele, în solidar, la plata sumei de 6.200 RON către intimata Universitatea T., cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.