ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5868/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5868/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1177 din 16

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca fiind neîntemeiată: excepția puterii

relative de lucru judecat și excepția lipsei calității procesual pasive

invocate de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului;

excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei calității procesual

pasive invocate de pârâtul Guvernul României; excepția inadmisibilității

capetelor 1, 2, 3 și 4 din cererea de chemare în judecată invocată de pârâți;

excepția lipsei calității procesual active invocată de pârâta Universitatea T.;

excepția lipsei de obiect al capătului 1 de cerere; excepția nulității capătului

2 de cerere; excepția lipsei de interes pentru capătul 4 al cererii de chemare

în judecată; excepția prematurității acțiunii; excepția disjungerii și excepția

necompetenței materiale pentru capătul 5 de cerere; totodată, a admis excepția

inadmisibilității capătului 5 de cerere și pe cale de consecință a respins ca

inadmisibil respectivul capăt de cerere și a respins în rest acțiunea formulată

de reclamantele Uniunea Fundația A. și Asociația Universitatea T. în

contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministrul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului și Universitatea T.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu referire la primul

capăt de cerere instanța de fond a constatat că răspunsul transmis

reclamantelor de către pârâtul Guvernul României prin Adresa nr. 15/C/p din 03

martie 2010, reprezintă un refuz justificat de soluționare a cererii

reclamantelor în condițiile în care Guvernul României emite hotărâri de

reglementare a unor raporturi juridice la inițiativa autorităților publice

(ministere), care în urma analizării situațiilor ce intră în sfera acestora de

coordonare apreciază dacă este necesară emiterea unei hotărâri de punere în

aplicare a unei legi sau de emitere a unei ordonanțe de urgență în cazul în

care situații excepționale impun o asemenea reglementare.

În privința Cererii

nr. 15413 din 12 februarie 2010, adresată de către reclamante pârâților

Ministrul și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului s-a

constatat că pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

a răspuns în mod justificat reclamantelor prin Adresa nr. 15413 din 24 martie

2010 în sensul că pe rolul Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal există dosarul nr. 11561/2/2009 în condițiile în care

solicitările reclamantelor din Cererea nr. 15413 din 12 februarie 2010 sunt în

strânsă legătură cu solicitările din acțiunea ce a fost soluționată de Curtea

de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal prin Sentința

civilă nr. 1859 din 21 aprilie 2010.

Și cel de-al doilea

capăt de cerere prin care reclamantele au solicitat să se constate refuzul

nejustificat al pârâților Guvernul României, Ministrul și Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului de a soluționa cererile înregistrate sub

nr. 19098 din 9 decembrie 2009, nr. 156674 din 2 martie 2010, și nr. 15835 din

11 martie 2010, a fost considerat ca fiind neîntemeiat, constatând instanța de

fond că aceleași solicitări au fost reluate de reclamante prin Adresele nr.

15413/2010 și nr. 743/2010 analizate la primul capăt din acțiune, prin Adresa

de răspuns transmisă sub nr. 15413 din 24 martie 2010 și în legătură cu care

s-a constat că pârâții nu au adoptat o poziție de inacțiune sau de tăcere a

administrației și au apreciat corect că trebuie să se pronunțe asupra

aspectelor solicitate de instanța de judecată învestită.

Și solicitarea

reclamantelor de obligare a pârâților autorități publice să soluționeze

cererile în sensul dizolvării sau desființării universităților particulare la

propunerea fondatorilor, în condițiile legii, conform art. 116

1

alin. (4) din Legea nr. 84/1995 a fost considerată ca fiind neîntemeiată,

reținând instanța de fond că ministerul, ca autoritate publică, nu poate fi

obligat să se conformeze solicitărilor fondatorilor care, potrivit legii, au

doar un drept de propunere, fiind ținută de constatările altor organisme

ARACIP, respectiv ARACIS cu privire la standardele de calitate ale instituției

de învățământ potrivit dispozițiilor art. 34 din O.U.G. nr. 75/2005.

Mai reține instanța

de fond că motivele fondatorilor de desființare a instituției de învățământ

superior privesc neînțelegerile dintre fondatori și instituția de învățământ și

nu încălcarea standardelor de calitate în activitatea educațională, iar

aspectele invocate de reclamante nu sunt date în competența de soluționare a

autorităților publice ca motive de dizolvare/desființare a instituției de

învățământ.

Și capătul trei de

cerere a fost considerat ca fiind neîntemeiat, instanța de fond constatând, pe

de o parte, că pârâții au refuzat justificat să soluționeze cererile

reclamantelor, întrucât nu au avut competențe să se implice în raporturile

particulare dintre fondatori și o universitate particulară cu privire la

aspecte care nu implică standardul de calitate în activitatea de învățământ, pe

de altă parte și că, capătul subsecvent de cerere privind constatarea calității

de fondatoare sau a dreptului fondatorilor cu privire la universitatea

particulară este neîntemeiat.

În privința capătului

4 de cerere prin care s-a solicitat să se constate nulitatea Cartei

Universitare pe motiv că are reglementări nelegale referitoare la modalitatea

alegerilor pentru funcția de rector, prevăzându-se "votul majorității

absolute a membrilor", instanța de fond a apreciat ca fiind neîntemeiate

susținerile reclamantelor în raport de dispozițiile art. 75 alin. (5) din Legea

nr. 128/1997, invocat de reclamante, care prevăd minimul cvorumului din numărul

total al membrilor, dar nu interzic stabilirea maximului de cvorum, respectiv

luarea hotărârilor cu votul tuturor membrilor senatului universității.

Cu privire la critica

adusă Hotărârii nr. 1417 din 16 aprilie 2010 prin care pârâta Universitatea

"T." a dispus ca accesul persoanelor din Uniunea Fundația A. în

clădirile Universității să se facă doar cu acordul conducerii Universității, se

constată că este neîntemeiată în condițiile în care reclamantele nu au invocat

textele de lege încălcate, iar instanța de fond a constatat că măsura se

înscrie în prerogativele conferite de lege organului de conducere al

Universității.

Cu privire la capătul

5 din cerere, instanța de fond a constată inadmisibilitatea solicitărilor

reclamantelor reținând că, deși reclamantele au calitate procesuală activă

întrucât pretind că sunt semnatarele protocolului, acestea solicită în fapt

instanței de contencios administrativ să constate nulitatea unei legi, având în

vedere că protocolul de predare-primire din data de 29 noiembrie 2001 face

parte din Legea nr. 484/2002 (fiind anexa 1 la lege). Reclamanta solicită

totodată ca instanța să dispună desființarea sau lichidarea unei persoane

juridice înființată prin lege ceea ce evident excede controlului de legalitate

conferit de Legea nr. 554/2004 unei instanțe de contencios administrativ.

Împotriva Sentinței

nr. 1177 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele Uniunea

Fundația A. și Asociația Universitatea T., în temeiul art. 304 pct. 3 - 5 și

pct. 7 - 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au

susținut, în esență, următoarele:

Cu privire la primul

capăt de cerere susțin recurentele că instanța de fond, în mod greșit, l-a

considerat ca fiind neîntemeiat în considerarea faptului că cele două

răspunsuri comunicate de pârâții Guvernul României și Ministerul de resort, în

sensul că Guvernul a înaintat solicitarea de emitere a unor acte normative la

Minister, care, la rândul său a răspuns în sensul că există pe rolul Curții de

Apel București dosarul nr. 11561/2/2009, ar fi fost justificate, în condițiile

în care ambele instituții publice nu și-au îndeplinit obligațiile legale de a

elabora acte administrative, măsuri tranzitorii, reglementări prin care să

reglementeze drepturile și interesele fondatorilor în cadrul universităților pe

care le-au creat.

În opinia

recurentelor chiar dacă dosarul nr. 11561/2/2009 al Curții de Apel București

conține, printre altele, și obligația Ministerului să reglementeze raporturile

juridice dintre fondatori și universitatea particulară, un asemenea proces nici

nu exonerează și nici nu are aptitudinea juridică de a suspenda obligațiile

celor două autorități sub aspectul îndeplinirii sarcinilor legale.

Cu privire la capătul

2 de cerere, susțin recurentele că instanța de fond a reținut greșit

netemeinicia acestuia, prin raportare la același dosar al Curții de Apel

București, deoarece cele trei autorități aveau atribuții legale în soluționarea

respectivelor cereri care vizau drepturi legitime ale fondatorilor.

Astfel, se arată că

pârâtele erau pe deplin îndreptățite să rezolve diferendele dintre fondatori și

universitate câtă vreme li s-a solicitat expres desființarea și dizolvarea

universității revendicând patrimoniul universității ca urmare a nemulțumirilor

profunde la care au fost supuși, în raport de dispozițiile art. 116

1

alin. (4) din Legea nr. 84/1995 și a art. 6 din Legea nr. 484/2002.

În acest sens, susțin

recurentele că în mod greșit a reținut instanța de fond că fondatorii ar avea

doar un drept de propunere și că o asemenea solicitare depinde nu doar de

pârâta Ministerul Educației ci și de ARACIS, în cadrul procedurii prevăzute de

art. 34 din O.U.G. nr. 75/2005, ignorând faptul că pârâta Universitatea T. este

o universitate particulară, iar în unitățile private proprietatea este sacră,

garantată de Constituția României.

Cu privire la capătul

3 de cerere susțin recurentele că instanța de fond soluționându-l a încălcat

normele de competență materială și și-a motivat soluția fără să facă vreo

referire la calitatea de fondatori și invocând, totodată, motive străine

respectivului capăt de cerere.

Cu privire la capătul

4 de cerere se arată că a fost soluționat în mod greșit atât sub aspectul

competenței materiale care aparținea tribunalului, cât și pe fond, în

condițiile în care instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile art. 97 și

art. 125 și ale art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997din Cartea

universitară.

Cu privire la capătul

5 de cerere susțin recurentele că instanța de fond a încălcat normele de

competență și a apreciat greșit că protocolul de predare-primire a cărei

anulare a fost solicitată face parte din Legea nr. 484/2002 și prin urmare

excede controlului de legalitate.

De asemenea, se mai

arată că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra

solicitărilor privind nevalabilitatea titlului de proprietate al Universității

T. asupra bunurilor prevăzute în Anexa nr. 1 din Legea nr. 484/2002; asupra

cererii de constatare a nulității sau rezilierii protocolului de

predare-primire a bunurilor imobile și mobile dintre fondatori, în calitate de

predatori și universitate în calitate de primitoare, încheiat la data de 29

noiembrie 2001 și care vizează doar folosința și nu proprietatea; asupra

cererii privind desființarea și lichidarea Universității T. și preluarea

patrimoniului acesteia de către Uniunea Fundația A.

instanței de recurs

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare,

pentru următoarele considerente:

În primul rând Înalta

Curte constată că, deși recurentele-reclamante au invocat în drept dispozițiile

art. 304 pct. 3 - 5 și pct. 7 - 9 C. proc. civ., criticile aduse hotărârii

instanței de fond se circumscriu doar motivelor de recurs prevăzute la pct. 3

și pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

constată ca fiind neîntemeiate criticile, întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 3 C. proc. civ., referitoare la soluționarea capetelor 3, 4 și 5 ale

cererii de chemare în judecată cu încălcarea normelor de competență materială,

în condițiile în care prin capetele 3 și 5 de cerere recurentele au formulat

cereri subsecvente primului capăt de cerere, întemeiat pe dispozițiile art. 1

din Legea nr. 554/2004, fiind așadar incidente dispozițiile art. 17 C. proc.

civ., iar cererea privind constatarea nulității Cartei universitare a

Universității T., ce face obiectul capătului 4 de cerere, este de competența

Curții de Apel, față de dispozițiile art. 10 din Legea contenciosului

administrativ.

Sunt neîntemeiate și

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

condițiile în care instanța de fond a făcut în cauză o corectă interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, în mod corect

a apreciat instanța de fond că refuzul intimaților-pârâți Guvernul României și

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, de a se conforma

solicitărilor formulate de recurente prin Adresele nr. 15413 din 12 februarie

2010 și nr. 743 din 02 martie 2010, nu se circumscrie noțiunii de refuz

nejustificat de a soluționa o cerere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care a constatat că cele

două autorități au răspuns recurentelor-reclamante prin Adresa nr. 15C/743p din

03 martie 2010, respectiv nr. 15413 din 24 martie 2010, în termen legal, cu

respectarea competențelor și a procedurilor legale în materie.

Faptul că recurentele-reclamante

nu au primit un răspuns favorabil solicitărilor formulate nu poate conduce la

reținerea unui refuz nejustificat de soluționare a respectivelor cereri în

condițiile în care cele două autorități administrative erau obligate doar să

răspundă la petiții în termen legal, și în conformitate cu reglementările în

vigoare, și nu să se conformeze solicitărilor formulate în conținutul

respectivelor cereri.

Prin urmare, în mod

greșit susțin recurentele-reclamante că intimații-pârâți Guvernul României și

MECTS nu și-au îndeplinit atribuțiile legale în raport de cererile cu care au

fost investiți în condițiile în care Guvernul României a înaintat solicitările

ministerului de resort cu drept de inițiativă legislativă în domeniu și a

comunicat recurentelor acest lucru, iar MECTS a răspuns respectivelor

solicitări prin raportare la dosarul nr. 11561/2/2009 al Curții de Apel

București, care avea un capăt de cerere similar cu obiectul cererii

înregistrate cu nr. 15413 din 12 februarie 2010.

Totodată, în mod greșit

susțin recurentele-pârâte că intimatul-pârât MECTS nu a respectat prevederile

art. 190 din Legea nr. 84/1995 în condițiile în care desființarea

universităților particulare este reglementată deja de prevederile O.U.G. nr.

75/2005, astfel încât nu mai era necesară emiterea unei reglementări cu același

obiect.

În aceste condiții,

refuzul intimaților-pârâți este un refuz justificat și nu se încadrează în

prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și

completată.

Vor fi respinse și

criticile formulate cu privire la capătul doi de cerere constatând că în mod

corect instanța de fond a apreciat că ministerul, ca autoritate publică, nu

poate fi obligat să se conformeze solicitării fondatorilor care au doar un

drept de propunere având în vedere aplicarea coroborată a dispozițiilor art.

116

1

alin. (4) din Legea nr. 84/1995 și art. 34 din O.U.G. nr.

75/2005 referitoare la asigurarea calității educației.

Respectarea

procedurii legale referitoare la dizolvarea/desființarea unei unități de

învățământ superior, persoană juridică distinctă de persoana fondatorilor,

reglementată de dispozițiile O.U.G. nr. 75/2005, nu înseamnă nesocotirea

dreptului de proprietate al fondatorilor, cum în mod greșit se susține prin

cererea de recurs. O astfel de procedură vizează cu precădere respectarea unui

proces educațional care datorită complexității sale nu se realizează în mod

automat doar în baza unei solicitări. ci în baza unei proceduri reglementate în

mod expres de legiuitor și nu este de natură a încălca dreptul de proprietate

al fondatorilor, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs, cu atât

mai mult cu cât instituția de învățământ superior privată are un patrimoniul

propriu distinct de patrimoniul fondatorilor.

Totodată, față de

dispozițiile art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, în mod corect instanța de

fond a apreciat că intimații-pârâți, neavând competență să se implice în

raporturile dintre fondatori și o universitate particulară, au refuzat

justificat să soluționeze cererile referitoare la reglementarea relațiilor

dintre fondatori și universitate, inclusiv procedura internă de desființare,

dizolvare sau lichidare și transmitere a patrimoniului universității

particulare către fondatori.

În mod corect a fost

respins și capătul de cerere referitor la constatarea nulității Cartei

universitare a Universității T., față de împrejurarea că Legea nr. 128/1997

privind Statutul personalului didactic stabilește doar minimul de cvorum

necesar din numărul total al membrilor pentru revocarea din funcția de rector,

nu și maximul de cvorum.

Instanța de fond a

admis în mod corect excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la

constatarea nulității Protocolului de predare-primire încheiat cu Universitatea

T. la data de 29 noiembrie 2001, câtă vreme respectivul protocol, ca și anexă,

face parte integrantă din Legea nr. 484/2002, potrivit art. 5 din respectivul

act normativ, și excede, astfel, controlului de legalitate exercitat în temeiul

Legii nr. 554/2004.

Totodată, este fără

echivoc că respectivul Protocolul de predare-primire nu poate conferi

universității doar dreptul de folosință asupra bunurilor, cum în mod greșit

susțin recurentele-reclamante, câtă vreme potrivit art. 5 din Legea nr.

484/2002 patrimoniul prevăzut în anexă este proprietatea Universității T. prin

efectul legii.

Față de acestea,

nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și

completată, recursul va fi respins ca nefondat, iar în baza art. 274 C. proc.

civ. recurentele-reclamante vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată

către intimata Universitatea T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Uniunea "Fundația A." și Asociația "Universitatea

T." împotriva Sentinței civile nr. 1177 din 16 februarie 2010 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Obligă recurentele,

în solidar, la plata sumei de 6.200 RON către intimata Universitatea T., cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2011.