ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 779/2012

Înalta Curte,deliberând

Asupra recursului penal de față, constată și reține următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 06 martie 2012, în baza art. 300

2

C. proc. pen., în referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat ca fiind legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatei T.L.G.  măsură pe care a menținut-o.

S-a dispus comunicarea măsurii locului de deținere a inculpatei.

S-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulată de inculpata T.L.G.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarea situație de fapt:

Din ansamblul probator administrat în faza de urmărire penală coroborat cu declarațiile de recunoaștere a faptelor date de inculpate în faza de cercetare judecătorească - aceasta optând pentru procedura instituită prin dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. - au rezultat indicii temeinice de natura a crea presupunerea rezonabilă că inculpata T.L.G. a săvârșit infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - apreciate astfel și la luarea măsurii arestării preventive a inculpatei.

Astfel, pentru infracțiunea presupus a fi comisă de aceasta legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de patru ani și având în vedere natura și gravitatea deosebită a acesteia - fiind vorba despre o infracțiune de corupție, fenomen infracțional cu un grad sporit de pericol social, realitate ce determină imperativul adoptării unor măsuri în consecință - modalitatea și împrejurările concrete în care s-a reținut săvârșirea faptei (împreună cu inculpata I.A., au încercat să influențeze soluționarea unui dosar penal în care acestea erau cercetare inclusiv pentru infracțiuni de corupție), de perseverența de care au dat dovadă prin promisiunile repetate, de cuantumul sumelor de bani promise și oferite denunțătorului, de scopul urmărit dar și de impactul social negativ asupra comunității - s-a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatei T.L.G. ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Aspectele de ordin personal invocate de către inculpată sunt preexistente luării măsurii arestării preventive, nu pot fi privite disociat de împrejurările în care s-a reținut săvârșirea faptei și de gravitatea acesteia și nu pot constitui un temei pentru înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, astfel cum a solicitat inculpata.

Susținerile inculpatei referitoare la aplicarea principiului echității - în sensul că inculpata Ionescu este cercetată în stare de libertate - nu au putut fi avute în vedere ținând cont că fiecare dintre inculpate are o situație juridică distinctă raportat la fapta presupus a fi comisă, contribuția la săvârșirea acesteia, persoana fiecăreia dintre inculpate.

De asemenea, aspectul că inculpata a recunoscut comiterea faptei nu reprezintă un element de natură a modifica în vreun fel temeiurile legale prezentate și care să facă oportună la acest moment menținerea măsurii arestării preventive.

Curtea a constatat că, raportat la stadiul procesual, măsura arestării preventive a inculpatei T.L.G. este justificată și prin prisma dispozițiilor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind menținut un just echilibru între interesul general al comunității și imperativul protejării drepturilor individuale ale inculpatei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal recurenta inculpată T.L.G., care a criticat soluția instanței sub aspectul netemeiniciei, întrucât în raport de gradul de pericol social concret al faptei comise, urmările produse, persoana și conduita sa și în raport de faptul că cealaltă inculpată care a avut o contribuția mai mare la comiterea faptei este judecată în stare de libertate și pentru egalitate de tratament se impune judecarea sa în stare de libertate.

Înalta Curte analizând actele dosarului prin prisma motivelor invocate apreciază că recursul formulat este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Măsurile de prevenție își găsesc temeiul în nevoile create de interesul superior al realizării procesului penal.

Având în vedere că prin luarea și menținerea măsurilor de prevenție se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, legiuitorul a instituit garanții procesuale temeinice, care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale care permit luarea și menținerea acestor măsuri procesuale.

Garanțiile procesuale constau în multiplele condiții care trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție.

Alegerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte situații privind persoana inculpatului.

În cadrul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunii nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii (art. 17 C. proc. pen.), acesta fiind exprimat prin limitele de pedeapsă prevăzute în art. 148. În cadrul acestor criterii, pericolul social trebuie privit prin prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei.

Curtea Europeană a precizat care este principiul general în această materie: „detenția preventivă trebuie să aibă un caracter de excepție, starea de libertate fiind starea normală și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă” (cazul Wemhoff contra Germania, hotărârea din 27 iunie 1968).

Din perspectiva dreptului intern, pentru luarea și menținerea măsurii de prevenție a arestului preventiv a inculpaților trebuie realizate cumulativ următoarele condiții:

- să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;

Conform dispozițiilor articolului 5 paragraful 1 litera c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care face parte integrantă din dreptul intern în urma ratificării sale prin Legea nr. 30/1994 și prin prisma prevederilor art. 20, raportat la art. 11 din Constituția României, este permisă restrângerea libertății persoanei, când există motive verosimile pentru a bănui că persoana față de care s-a luat această măsură extremă, a săvârșit o infracțiune fără a aduce atingere prin aceasta prezumției de nevinovăție de care se bucură inculpata pana la soluționarea definitiva a cauzei.

Examinând actele și lucrările dosarului, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, în cauză sunt probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că recurenta-inculpată a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimisă în judecată.

- să existe probe din care să rezulte vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.;

Așa cum se arăta arestarea inculpatei s-a dispus în temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., temei pe care l-a avut în vedere și prima instanță, când a dispus menținerea măsurii arestului preventiv.

Din examinarea actelor dosarului nu reiese că, în actualul stadiu de soluționare a cauzei, ar exista vreo probă din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatei ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Menținerea măsurii arestului preventiv trebuie să se raporteze la alte criterii decât existența unor indicii cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, precum apărarea ordinii publice, riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor, pericolul de a se sustrage procedurilor, etc.

Apărarea ordinii publice, este pertinent și suficient numai dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că punerea în libertate a recurentei inculpată ar tulbura în mod real ordinea publică.

Instanța europeană a precizat că existența unui pericol pentru ordinea publică, care să justifice menținerea unei persoane în stare de detenție, nu trebuie să se refere la o ordine publică abstractă, instanțele trebuind să justifice în termeni concreți prin ce se manifestă acea atingere a ordinii publice (Hotărârea Jablonski împotriva Polinie, (Kemmache împotriva Franței și hotărârea Dumont-Maliverg contra Franța, din 31 mai 2005).

Chiar și în situația în care un inculpat este menținut în arest în baza unei necesități de ordine publică, poate exista o încălcare a art. 5 paragraful 3 dacă pentru acest motiv procedura se prelungește peste o perioadă de timp rezonabilă (Wemhoff împotriva Germaniei).

În plus, Curtea a decis că menținerea arestării preventive nu poate anticipa o pedeapsă privativă de libertate (Dinler împotriva Turciei, hotărârea din 31 mai 2005, Dumont Maliverg împotriva Franței, hotărârea din 31 mai 2005), concluzionându-se că dacă nu mai există un pericol concret pentru ordinea publică, „în special de sustragere, detenția este lipsită de fundament legal”.

Menținerea stării de arest a inculpatei poate fi justificată numai dacă ar exista indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea individuală.

Detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv amenințată, întrucât continuarea detenției nu trebuie să servească pentru a anticipa o eventuală pedeapsă privativă de libertate.

Potrivit art. 136 C. proc. pen., luarea și menținerea măsurii arestului preventiv se dispune pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Ori, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului la acest moment procesual nimic nu justifică un interes al judecării prezentei cauze cu inculpata în stare de arest preventiv, în condițiile în care ne aflăm în prezența unui probatoriu epuizat judecat pe procedura prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen., și nu există nici un fel de date noi care să justifice în continuare privarea de libertate a inculpatei prin menținerea stării de arest.

Regula este judecarea inculpatului, pentru care funcționează, până la soluționarea definitivă a cauzei penale, prezumția de nevinovăție, în stare de libertate, judecarea acestuia în stare de arest preventiv fiind excepția și numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile mai sus enunțate și dezvoltate.

În conformitate cu dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., alegerea și, desigur menținerea măsurii preventive se face ținându-se seama, pe lângă alte criterii și de situația privind persoana față de care se cere a se lua, sau se menține o astfel de măsură preventivă.

Scopul măsurilor preventive precizat de art. 136 C. proc. pen. poate fi atins și prin revocarea măsurii arestării preventive, atitudinea și poziția procesuală a inculpatei constituie, în același timp, o garanție că inculpata nu se va sustrage de la judecată sau executarea pedepsei și nici nu va încerca să influențeze părțile vătămate sau martorii, de altfel în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare în primă instanță a acesteia care confirmă și susțin apărările inculpatei.

Aplecându-ne asupra jurisprudenței C.E.D.O., pertinente în materia supusă discuției, prin prisma dispozițiilor art. 5.3 din Convenție, se reține ca instanța de contencios european, prin Decizia din 10 iunie 2008 în cauza Tase vs. România, a constatat că, în contra cerințelor legii naționale, făcea parte din practica standard a procurorilor români să nu ofere motive concrete pentru o arestare, în special în măsura în care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publică. Curtea a concluzionat anterior că există o încălcare a articolului 5 §1 (c) pentru acel motiv

(vezi, mutatis mutamlis, Pantea împotriva României și Rupă împotriva României din 14 decembrie 2004).

Curtea a reiterat că o persoană acuzată de o infracțiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive „relevante și suficiente” pentru a justifica detenția continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (vezi Sarban împotriva Moldovei din 4 octombrie 2005 și Castravet împotriva Moldovei din 13 martie 2007). Menținerea aproape automată a detenției contravine garanțiilor stabilite în articolul 5 §3 (Mansur împotriva Turciei din 8 iunie 1995 și Kalashnikov împotriva Rusiei).

Curtea a constatat că în cazul prelungirii detenției de mai multe ori prin folosirea aceleiași formule și fără a oferi detalii cu privire la motivele deciziilor sale, prin nefurnizarea unei decizii argumentate care să poată duce la existența unei cercetări atente și publice a administrării actului de justiție (vezi Suominen împotriva Finlandei din 1 iulie 2003), sunt suficiente pentru a permite să se conchidă că, dată fiind lipsa argumentelor concrete din hotărârile tribunalelor de drept intern, prelungirea repetată a detenției încalcă articolul 5 alineatul (3) din Convenție.

Jurisprudența C.E.D.O. a stabilit că luarea și menținerea acestei măsuri excepționale, arestarea preventivă a unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni apreciată ca având un pericol social ridicat, având în vedere și reacția publicului față de acestea - unele infracțiuni pot determina tulburări sociale - se poate justifica arestarea preventivă, cel puțin pentru o anumită perioadă de timp.

Acest motiv trebuie considerat ca relevant și suficient numai dacă este bazat pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea acuzatului ar determina o tulburare reală a ordinii publice. În plus, privarea de libertate va continua să fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai departe amenințată, continuarea privării de libertate neputând fi folosită ca o anticipare a pedepsei cu închisoarea (vezi CEDO, cauza Letellier vs. Franța din 26 iunie 1991).

Detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv amenințată, întrucât continuarea detenției nu trebuie să servească pentru a anticipa o eventuală pedeapsă privativă de libertate.

Apoi, gravitatea pedepsei nu poate justifica singură lungi perioade de detenție (Panchenko împotriva Rusiei, hotărârea din 08 februarie 200, Ilijkov împotriva Bulgariei, hotărârea din 26 iulie 2001).

Recent, în cauza Tarău c. României din 24 februarie 2009, Curtea a constatat încălcarea art. 5.3 din Convenție ca urmare a faptului că instanțele naționale nu au arătat în motivarea hotărârilor prin care au menținut măsura arestării preventive, care este în concret, „pericolul pentru ordinea publică”, situație evidentă și în cauza dată și au refuzat să ia în calcul posibilitatea adoptării unei măsuri alternative dintre cele prevăzute în dreptul intern, deși art. 5-3 din Convenție impune autorităților să aibă în vedere astfel de măsuri și să le aplice ori de câte ori situația se pretează și acuzatul furnizează garanții că va participa la proces.

Curtea acceptă, astfel, detenția unei persoane numai pentru motive suficient de puternice, care ar putea justifica prelungirea detenției preventive (vezi cauza Hass vs. Polonia din 07 noiembrie      2006).

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. libertatea persoanei este regula, excepția de la această regulă constituind-o privarea de libertate (cauza Wemhoff c. Germaniei), care reprezintă o gravă derogare de la principiile libertății individuale și de la prezumția de nevinovăție, autoritățile naționale având obligația de a se asigura că, în fiecare cauză, detenția la care este supus un acuzat nu depășește o durată rezonabilă.

În conformitate și cu Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, persistența unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea menținerii stării de detenție, dar, după o anumită perioadă de timp ea nu mai este și suficientă.

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului-inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, că anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății” de natură să justifice o detenție preventivă, doar pe un termen limitat și în orice caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menținerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv amenințată.

Orice menținere în stare de arest preventiv a unui inculpat, chiar și pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător (Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97 și Musuc împotriva Moldovei, nr. 42440/06).

Or, infracțiunea pentru care este trimisă în judecată inculpata, în raport și de împrejurările în care se presupune că au fost comise, nu sunt în măsură, prin natura lor, să releve un pericol cert pe care l-ar prezenta aceștia pentru ordinea publică, la momentul actual.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului autoritățile judiciare pot considera necesară menținerea în detenție a inculpatei, în special la începutul urmăririi penale, pentru a evita ca acesta să perturbe desfășurarea cercetărilor, mai ales dacă este vorba de cauze complexe sau inculpatul întârzie cercetările prin acțiunile sale – însă nu poate fi vorba despre acest aspect în cauza dedusă judecății (Hotărârea Clooth contra Belgiei din 12 decembrie 2001).

Însă după o anumită perioadă a urmăririi penale și cu atât mai mult după trimiterea în judecată și în condițiile unui probatoriu pe deplin epuizat, și a unei hotărâri de condamnare în fond imperativele judecății nu mai sunt suficiente pentru a justifica menținerea arestării, deoarece pericolele existente inițial se atenuează pe măsură ce sunt adunate probe în dovedirea vinovăției.

Curtea Europeană nu acceptă invocarea de o manieră generală și abstractă a necesității anchetei sau judecății, respingând orice trimiteri la formule stereotipe.

Menținerea măsurii arestului preventiv trebuie analizată și din perspectiva realizării unei proporționalități între privarea inculpatei de un drept fundamental, dreptul la libertate și asigurarea prezenței acestuia la judecarea cauzei (Hotărârea Ambruszkiewicz împotriva Poloniei). În această hotărâre Curtea a aplicat testul proporționalității detenției atunci când a analizat dacă arestarea preventivă a inculpatului era strict necesară pentru a asigura prezența sa la proces și a apreciat că alte măsuri, mai puțin severe, ar fi fost suficiente în acest scop.

Instanța europeană consideră că, după o perioadă de detenție, autoritățile judiciare au obligația de a examina dacă nu cumva alte măsuri preventive mai puțin intruzive în viața persoanei, ar putea să atingă scopurile vizate de privarea de libertate (Has împotriva Poloniei, hotărârea din 07 noiembrie      2006).

Detenția unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă instanță, atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost analizate și s-a constatat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public (Vrencev împotriva Serbiei, hotărârea 2361/05 din 23 septembrie 2008, Saadi împotriva Regatului Unit, hot.13229/03 din 29 ianuarie 2008, Witold Litwa împotriva Poloniei, 2662/95 Hotărârea din 04 aprilie  2000, Hilda Hafsteinsdottir împotriva Islandei, hotărârea din 08 iunie 22004, Enhorn împotriva Suediei, hotărârea din 25 ianuarie 2005).

În condițiile speței, solicitarea inculpatei de a fi cercetată în stare de libertate, este una legală, pertinentă și obiectivă deoarece starea de securitatea a societății în general precum și interesul particular al vreunei persoane nu mai este amenințată în mod real și direct și prin aceasta în mod evident pericolul pentru ordinea publică națională și a întregii comunități nu mai are de suferit prin judecarea acesteia în stare de libertate și mai mult decât atât în vederea respectării principiului egalității de tratament cererea acesteia este cu atât mai mult îndreptățită.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că

temeiurile care au stat la baza menținerii măsurii arestului preventiv nu mai subzistă, s-au modificat, sens în care va admite recursul declarat de inculpata T.L.G. împotriva încheierii din 6 martie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 13106/121/2011.

Va casa în parte încheierea recurată și rejudecând în fond va revoca măsura arestării preventive.

Va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatei T.L.G. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 318/ UP din 2 decembrie 2011 emis de Tribunalul București, secția I penală, dacă nu este arestată în altă cauză.

Va menține celelalte dispoziții ale încheierii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpata T.L.G. împotriva încheierii din 6 martie 2012 a Curții de Apel Galați, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, pronunțată în Dosarul nr. 13106/121/2011.

Casează în parte încheierea recurată și rejudecând în fond revocă măsura arestării preventive.

Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatei T.L.G. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 318/ UP din 2 decembrie 2011 emis de Tribunalul București, secția I penală, dacă nu este arestată în altă cauză.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 martie 2012.