ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1343/2010

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 22/ F din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentele F.B.G. și D.C.E. împotriva ordonanței din data de 01 septembrie 2009, dată în Dosarul nr. 772/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, mentinându-se ordonanța atacată.

Pentru a pronunța acesta hotărâre, instanța a reținut că prin plângerea formulată la 23 octombrie 2009, petentele F.B.G. și D.C.E. au formulat plângere împotriva ordonanței nr. 1541/11/2/2009 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s-a respins plângerea împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale față de numita B.M. pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prev. și ped. de art. 289 C. pen.

Motivându-și plângerea, petentele au arătat că ordonanța de neîncepere a urmăririi penale se întemeiază pe dispozițiile art. 121 alin. (1) C. pen., considerându-se că de la data întocmirii testamentului autentic din 31 iulie 2003 și până la momentul formulării plângerii, au trecut mai mult de 5 ani, astfel că a intervenit prescripția răspunderii penale.

Au mai arătat că testamentul olograf nu a fost autentificat, iar cele două testamente nu au fost scrise de mătușa petentelor, M.E., fapta fiind comisă după decesul acesteia, astfel că nu a intervenit prescripția răspunderii penale.

Verificând plângerea formulată, în conformitate cu prevederile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., instanța a constatat următoarele:

La data de 22 aprilie 2009, petentele D.C.E. și F.B.G. au trimis, prin poștă, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, o plângere penală prin care solicitau cercetarea numiților B.M., notar public și S.D.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals intelectual și respectiv uz de fals, prevăzute și pedepsite de art. 289 C. pen. și respectiv art. 291 C. pen.

Plângerea sus-amintită a fost înregistrată la grefa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, sub număr unic 772/P/2009, la data de 27 aprilie 2009.

În plângere, petentele D.C.E. și F.B.G. au arătat că sunt nepoate de soră și frate ale defunctei M.E., care a decedat la data de 23 iulie 2005.

Într-un scurt istoric, sus-numitele au precizat că mătușa acestora M.E. nu a dispus, în timpul vieții sale, de bunurile avute în proprietate, mai precis de un apartament cu trei camere în municipiul București situat în str. S., sector 6.

Din discuțiile purtate, în timpul vieții, cu defuncta M.E., petentele au înțeles că respectiva a manifestat permanent teama de a nu rămâne pe drumuri, în situația în care ar lăsa vreunei rude bunurile sale, iar această teamă i s-a accentuat, după moartea fiului său, M.C.G., survenită în luna decembrie 2000.

Numita D.C.E. a precizat că decesul mătuși sale i-a fost comunicat de către numita A.A., mama numitei S.D.M., care s-a exprimat de maniera „a murit sărăcuța fără să lase nimic clar".

După aproximativ 40 zile de la decesul numitei M.E., numita F.B.G. a aflat de la verișoara sa, S.D.M., că aceasta este beneficiara a două testamente, unul confidențial și un altul olograf, lăsate de mătușa defunctă, însă nu a vrut să-i prezinte niciunul.

Din aceste motive, numita D.C.E. s-a deplasat la data de 10 ianuarie 2006, la Biroul Notarului Public B.M. unde i-a solicitat notarului public B.M. să-i ia o declarație de acceptare a succesiunii, însă notarul public i-a precizat că succesiunea fusese dezbătută și că se eliberase certificat de moștenitor.

Cele două petente, D.C.E. și F.B.G., au introdus acțiune pentru dezbaterea succesiunii, inițial la Judecătoria Buzău, după care au renunțat la judecarea cauzei la Buzău, locul unde a decedat numita M.E. și, întrucât a avut ultimul domiciliu în municipiul B. au formulat acțiune în constatarea nulității testamentului autentificat prin încheierea de autentificare nr. 3589 din 31 iulie 2003, la BirouINotarului Public B.M.

În petiție, petentele au mai precizat că, în data de 26 februarie 2009, numitul F.E., procuratorul numitelor D.C.E. și F.B.G., s-a deplasat la același birou notarial pentru a primi o copie a chitanței, reprezentând taxa de timbru achitată la încheierea de autentificare din 31 iulie 2003, însă notarul public B.M. a refuzat eliberarea unei astfel de copii.

Sus-numitele s-au adresat Serviciului pentru Finanțe Publice Locale Sector 6 București care, prin adresa din 04 decembrie 2008, Ie-a precizat că nu există o asemenea chitanță precum și că, nici în cursul anului 2003 nu apare ca fiind plătită o taxă de timbru pe numele M.E., recomandându-li-se să se adreseze Biroului Notarului Public B.M.

La Judecătoria Buzău, numita S.D.M., verișoara petentelor, Ie-a precizat că există un testament olograf depus la dosar, însă, atunci când au verificat, au constatat că nu era depus nici un testament, motiv pentru care, la Judecătoria Sector 6 București, petentele au solicitat instanței să o oblige pe sus-numită să depună testamentul olograf.

Verișoara petentelor, numita S.D.M., pârâtă în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sector 6 București, a depus copii de pe două testamente olografe, datate, ambele, în 31 iulie 2003, care au un conținut diferit față de cel autentic, ceea ce le îndrituiește pe petente să considere că susținerea sus-numitei, că notarul public a pus-o pe defuncta M.E. să scrie ce dorește, nu este reală, precum și că notarul public era obligat să respecte dorința testatoarei și să întocmească testamentul autentic cu același conținut avute de cele două testamente olografe.

Instanța de fond a reținut că, întrucât testamentul a fost autentificat la 31 iulie 2003, aspect ce rezultă din registrul general notarial ca și din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, în mod corect a fost reținută incidența prescripției răspunderii penale. Susținerile petentelor că notarul public a pus-o pe defuncta M.E. să scrie ce dorește, dar că nu a respectat voința testatoarei, fiind obligat să întocmească testamentul autentic cu același conținut pe care îl aveau cele două testamente olografe, rămân simple alegații nedovedite, în condițiile în care testamentul autentic este semnat de testatoare și se bucură de forța probantă a oricărui act autentic.

Totodată, susținerile petentelor că acest act ar fi fost antedatat de către notarul public prin încheierea de autentificare nu sunt fundamentate pe nici o probă, din contră Registrul general notarial făcând indubitabilă autentificarea testamentului la 31 iulie 2003.

Împrejurarea că s-a făcut dovada că nu s-a achitat o taxă de timbru pentru autentificarea actului, Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale - Primăria Sectorului 6 comunicând că nu există chitanța, despre care se face menținere în încheierea de autentificare, nu afectează valabilitatea încheierii actului în sine, relativ la voința testatoarei și data exprimării acestei voințe în raport de mențiunile Registrului general notarial.

Faptul că această chitanță poate fi falsă, nu atrage răspunderea penală a notarului sub aspectul actului de voință al testatorului, chitanța reprezentând un act oficial care are puterea probantă reglementată de lege, chiar și în fața unei autorități publice, până la înscrierea în fals, rămânând în responsabilitatea și răspunderea celui care a prezentat și s-a folosit de un asemenea act în fata unei autorități.

Mai mult, chiar dacă la prima vedere devine suspectă operațiunea de încheiere și autentificare a testamentului, în condițiile în care din cercetările efectuate până în prezent rezultă inexistența chitanței de achitare a taxei de timbru, totuși nu există alte probe care să susțină nelegalitatea încheierii actului autentic, chiar petentele nefiind în măsură să precizeze ce probe s-ar mai impune a fi administrate peste conținutul actului autentic și în contra mențiunilor Registrului general notarial.

Astfel, întrucât cercetările nu au dovedit că presupusa operațiune de contrafacere a testamentului ar fi avut loc la altă dată decât cea din 2003, în mod corect s-a constatat împlinirea termenului de prescripție.

Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal, au declarat recurs petentele, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei la procuror, învederând, în esență, prin motivele scrise, că procurorul nu a administrat suficiente probe pentru a verifica susținerile acestora, nu a dispus audierea intimatei, care cu certitudine a comis fapta după data când a survenit decesul mătușei lor, respectiv de 23 iulie 2005, astfel că în mod greșit s-a reținut împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale a intimatei.

Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (1) și art. 52 C. proc. pen., precum și cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituția României, orice cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condițiile prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen.

În conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

În respectarea acestor dispoziții legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, necesare pentru soluționarea plângerii penale formulată de petente, dar și pentru a se stabili eventuala incidență a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., fiind format Dosarul penal nr. 772/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, în mod corect s-a stabilit că răspunderea penală pentru infracțiunea care face obiectul sesizării petentelor este înlăturată prin împlinirea prescripției, fiind incidente dispozițiile art. 10 lit. g) C. proc. pen., care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale.

Conform dispozițiilor art. 121 alin. (1) C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Potrivit naturii sale juridice, prescripția răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale și, implicit, o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale. Ea face să se stingă dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor și obligația acestuia de a răspunde penal, iar împlinirea termenului prescripției trebuie verificată de organul judiciar înaintea oricărei probleme privind fondul cauzei.

Astfel, prin ordonanța din data de 1 septembrie 2009 dată în Dosarul nr. 772/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus în mod legal neînceperea urmăririi penale față de intimata B.M., având în vedere că petentele F.B.G. și D.C.E. au formulat plângerea penală împotriva acesteia la 22 aprilie 2009, după împlinirea termenului de prescripție.

Răspunderea penală pentru infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., se prescrie într-un termen de 5 ani, conform art. 122 lit. d) C. pen., iar acest termen a început să curgă de la 31 iulie 2003, data semnării de către intimată, în calitate de notar public, a încheierii nr. 358

9

de autentificare a testamentului numitei M.E., fiind lipsite de suport probator susținerile petentelor în sensul că pretinsa faptă s-ar fi săvârșit ulterior datei de 23 iulie 2005, când a survenit decesul testatoarei.

În consecință, respingând plângerea și menținând ordonanța atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petentele F.B.G. și D.C.E. împotriva sentinței penale nr. 22/ F din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentele vor fi obligate la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petentele F.B.G. și D.C.E. împotriva sentinței penale nr. 22/ F din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentele petente la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8 aprilie 2010.