ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 04.10.2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2912/2011

HOTĂRÂRE
04.10.2011
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2912/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

recursului comercial de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5106/COM/28

septembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea principală formulată de

reclamanta SC B.T.T. SA BUCUREȘTI și a dispus evacuarea pârâtei SC R.B. SRL

COSTINEȘTI din imobilele proprietatea reclamantei, obligând pârâta să-i predea

reclamantei activul – mijloace fixe și obiecte de inventar – care au făcut

obiectul contractului de asociere în participațiune nr. 242 din 14 mai 1999

Anexa I la contract. Totodată, tribunalul a respins cererea reconvențională ca

nefondată, obligând pârâta la plata sumei de 12.045,50 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că părțile au încheiat contractul de

asociere în participațiune nr. 242 din 14 mai 1999, al cărui termen de

valabilitate a fost prelungit până la 23 august 2007, prin mai multe acte

adiționale, contract ce a avut ca obiect exploatarea în comun a unor căsuțe de

piatră cu profil cazare.

Aportul reclamantei,

conform contractului, l-a reprezentat folosința căsuțelor de piatră, a

mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar cuprinse în anexa I la contract,

iar aportul pârâtei a fost reprezentat de obligația realizării unor investiții

pentru modernizarea activului.

Prima instanță de

fond a mai reținut că, pârâta a încercat să prelungească, pe cale

judecătorească, contractul de asociere în participațiune, acțiunea acesteia

fiind respinsă irevocabil.

Ca atare, tribunalul

a apreciat că în cauză se aplică art. 7 lit. m) din contract raportat la art. 254

către reclamantă, astfel cum acestea au fost modernizate prin investiții, prima

instanță reținând că părțile nu au prevăzut nimic, în contractul încheiat, cu

privire la restituirea către pârâtă a investițiilor aduse prin aportul său

financiar. Ca atare, pârâta are la dispoziție calea lichidării asocierii în

condițiile dreptului comun, respectiv, ale art. 1530 C. civ., astfel încât

cererea sa reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei la plata

contravalorii investițiilor efectuate și instituirea unui drept de retenție în

acest sens, este nefondată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, pârâta criticând hotărârea atacată pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 11/COM

din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de

apelanta – pârâtă ca nefondat și a obligat pârâta la plata sumei de 6820 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 969 C.

civ. și ale art. 255 C. com., apreciind că, față de conținutul clauzei inserată

de părțile contractante în art. 7 lit. m) din contractul de asociere, clauză ce

trebuie raportată la art. 10.2 din același contract, părțile au prevăzut, la

încetarea asocierii, doar restituirea bunurilor aportate de reclamantă,

neprevăzând nimic în convenția lor cu privire la contravaloarea îmbunătățirilor

constând în aportul financiar al apelantei – pârâte. Ca atare, a reținut

instanța de apel, prima instanță de fond a făcut în mod corect trimitere la

posibilitatea apelantei - pârâte de a solicita lichidarea asocierii conform

art. 1530 C. civ., neputând solicita obligarea intimatei – reclamante la

restituirea investițiilor ca urmare a încetării contractului de asociere în

participațiune, pe calea cererii reconvenționale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, pârâta criticând hotărârea atacată pentru motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de nelegalitate formulate, recurenta – pârâtă a arătat că instanțele

de fond au reținut greșit aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 254 C. com.,

care prevede posibilitatea restituirii în natură a bunurilor aportate de părți,

posibilitate prevăzută în contractul de asociere în participațiune, prin

raportare la forma inițială a contractului de asociere în participațiune.

Astfel, recurenta – pârâtă a arătat că instanțele de fond nu au ținut cont de

modificarea art. 7 lit. m) din contractul de asociere prin actul adițional nr. 7/595

din 23 august 2000, în sensul că, la încetarea asocierii, construcțiile și

bunurile achiziționate din investițiile făcute de recurenta – pârâtă, se cuvin

acesteia, în natură.

Ca atare, a arătat

recurenta – pârâtă, în cauză se aplică dispozițiile art. 255 și ale art. 242 C.

com., în sensul că părțile au prevăzut expres în convenția încheiată,

restituirea în natură a bunurilor aportate de cele două părți contractante, conform

art. 4.2 alin. (3) din actul adițional menționat, convenție ignorată de

instanțele de fond, ceea ce atrage incidența în speță a art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., privind interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Datorită greșitei

interpretări a contractului dedus judecății, a arătat recurenta – pârâtă,

instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a legii în ceea ce privește

instituirea dreptului de retenție solicitat de către pârâta – reclamantă, deși,

în cauză, recurenta – pârâtă avea o creanță în legătură cu imobilul a cărui

restituire s-a solicitat de către intimata – reclamantă.

Intimata a depus

întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.

Examinând motivele de

nelegalitate invocate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat

pentru următoarele considerente.

Actul juridic dedus

judecății în prezenta speță este contractul de asociere în participațiune nr. 242

din 14 mai 1999, astfel cum a fost modificat prin mai multe acte adiționale

succesive aflate la dosarul de fond, filele 15 – 23. Ca atare, analiza de către

instanță a drepturilor și obligațiilor asumate de părțile contractuale prin

acest act juridic, trebuie să țină cont de modificarea succesivă a clauzelor

contractului de asociere prin acordul părților materializat în actele

adiționale arătate.

Înalta Curte reține

că nu toate cele trei acte adiționale prevăd doar prorogarea duratei

contractului de asociere în participațiune, astfel cum au reținut instanțele de

fond, ci, prin actul adițional nr. 595 din 23 august 2008 (filele 15 – 20 din

dosarul de fond) părțile au convenit o modificare de substanță a clauzelor

contractuale invocate, prevăzând modificarea întregului contract nr. 242 din 14

mai 1999.

Esențială pentru

dezlegarea pricinii de față este modificarea art. 7.2 relativă la obligațiile

recurentei – pârâte, în calitate de asociat – administrator, obligații care nu

mai includ și obligația de restituire a activelor intimatei – reclamante astfel

cum au fost modernizate în timpul asocierii, la încetarea acesteia – obligație

prevăzută de art. 7.2 lit. m) din varianta inițială a contractului de asociere

în participațiune și pe care s-a fundamentat soluția instanțelor de fond. În

schimb, prin modificarea acordului lor de voință, la data de 23 august 2000,

părțile au inclus art. 4.2 alin. (3) teza I și II, articol ce prevede

expresis

verbis

, restituirea, la încetarea asocierii, atât a bunurilor și

terenurilor aduse ca aport în natură de intimata – reclamantă reluând, practic,

clauza din art. 7.2 lit. m) din contractul inițial, cât și a construcțiilor

executate și a bunurilor achiziționate în timpul asocierii din investițiile

recurentei – pârâte.

Înalta Curte reține însă

că atât acțiunea principală, cât și cererea reconvențională s-au fundamentat pe

clauzele contractului de asociere în forma inițială, respectiv pe art. 7.2

alin. (1) lit. m), clauză pe care părțile în proces au înțeles să-și

fundamenteze susținerile și apărările, inclusiv în fața instanței de apel,

recurenta – pârâtă invocând actul adițional modificator doar în fața instanței

de recurs.

Totodată, Înalta

Curte reține că, în speță, nu se poate reține greșita interpretare și aplicare

a dispozițiilor art. 252 și art. 254 C. com. de către instanțele de fond,

întrucât, prin actul modificator părțile nu au prevăzut o convenție privind

plata contravalorii investițiilor efectuate de asociatul administrator, în

speță, recurenta – pârâtă, la încetarea asocierii.

Se reține, astfel, că

prin cererea reconvențională cu care recurenta – pârâtă a investit instanța de

fond, aceasta a înțeles să solicite obligarea intimatei – reclamante la plata

contravalorii investițiilor și instituirea unui drept de retenție, iar prin clauza

inclusă în art. 4.2 alin. (3) din actul adițional modificator, părțile au

precizat restituirea în natură către recurenta – pârâtă a construcțiilor

ridicate și a bunurilor achiziționate din investițiile efectuate cerere cu care

instanța de judecată nu a fost investită.

În plus, Înalta

Curte, reține că, în chiar cuprinsul art. 4.2 din contractul de asociere

modificat, părțile au făcut trimitere expresă la lichidarea asocierii conform

cotelor de participare, astfel încât soluția instanțelor de fond în dezlegarea

problemelor de drept din cererea reconvențională, este corectă, singura cale de

recuperare a aportului financiar al recurentei – pârâte, cu excepția bunurilor

achiziționate și a construcțiilor edificate, care pot fi restituite în natură,

la încetarea asocierii – fiind lichidarea asocierii conform art. 153 C. civ.

Cât privește

solicitarea de restituire a bunurilor aduse ca aport de către intimata –

reclamantă, Înalta Curte reține că, practic, prin modificarea adusă

contractului de asociere în participațiune, părțile au reluat clauza inițială

din art. 72 lit. m), convenind asupra restituirii în natură la încetarea

asocierii a bunurilor aduse ca aport de către intimata – reclamantă – părțile

reluând, de fapt, regula aplicabilă în materie de asociere în participațiune.

Pe de altă parte, această soluție a instanțelor de fond se bucură de autoritate

de lucru judecat, soluția dată în cererea principală, nefiind criticată nici în

fața instanței de apel, nici în fața instanței de recurs.

Pentru considerentele

mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul declarat

ca nefondat.

LEGII

Respinge recursul

declarat de recurenta - pârâtă SC R.B. SRL COSTINEȘTI împotriva deciziei nr. 11/COM

din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2011-10-06
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2983/2011
ilegale; 301188,27 lei – reprezentând cheltuieli de conservare a bunurilor din asociere suportate de reclamantă în perioada 1 aprilie 2008 – 1 aprilie 2009. A fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilo
ÎCCJ 2011-03-01
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 896/2011
rilor aduse spațiului de către societate și a instituit în favoarea societății un drept de retenție asupra spațiului până la plata integrală a contravalorii îmbunătățirilor. 4. - Tribunalul a reținut din analiza probatoriului administrat în
ÎCCJ 2017-04-10
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 666/2017
Decizia nr. 666/2017 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția comercială, la data de 24 noiembrie 2000, sub nr. x/2000, reclaman
ÎCCJ 2011-03-15
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1116/2011
vederea folosirii normale a imobilului ori, în această situație, în mod legal și temeinic, față de temeiul de drept invocat de apelantă – îmbogățirea fără just temei – și condițiile de admisibilitate ale acestuia, instanța de fond a dispus
ÎCCJ 2011-11-03
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3436/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Brăila, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 150 din 29 ianuarie 2010 a admis acțiunea principală formulată de r
Sursă