SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 34889/03 prezentate de Hayrettin KAMBUR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa, președintele, A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, mei A. Mularoni, D. Jočienė, judecători, și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 7 octombrie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, domnul Hayrettin Kambur, este un resortisant turc, născut în 1949 și rezident în Istanbul. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Uzuntaș, avocat la Istanbul. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1987, terenul care aparținea reclamantului a fost expropriat de către oraș și i s-a plătit o sentință de expropriere. La 13 ianuarie 1997, reclamantul, considerând că suma primită nu era suficientă, a introdus o acțiune în creștere a dreptului de proprietate la tribunalul de mare instanță din statul de executare. La 15 aprilie 1998, instanța i-a acordat o indemnizație suplimentară de 2 998 202 400 de lire turcești (TRL), aproximativ 11 272 ECU, însoțite de dobânzi restante. Prin Hotărârea din 9 februarie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță, adăugând data la care au început dobânzile moratorii, și anume 13 ianuarie 1997. La 7 aprilie 2003, biroul de executare a hotărârilor pronunțate l-a informat pe reclamant că o sumă de 14 784 000 000 TRL (8 262 La 12 aprilie 2004, o parte din suma echivalentă cu 4 542 300 000 TRL (aproximativ 2 797 EUR) a fost plătită de către primărie. Restul a fost plătit de trei ori: 5 000 000 000 TRL la 29 martie 2004, 5 000 000 TRL la 4 mai 2004 și 5 284 000 TRL la 28 mai 2004, ceea ce reprezintă o sumă de 15 284 000 000 TRL (8 483 EUR). În total, primăria a plătit reclamantului pentru dreptul la despăgubiri suplimentare cu dobânzi restante suma globală de 19 826 300 000 TRL (11 005 EUR) între 12 aprilie 2004 și 28 mai 2004. La 24 iunie 2004, instanța de la executare a unei hotărâri încuviințate a plății și a declarat procedura închisă. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în cauzele Akkuș c. Turcia (hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997 IV), Aka c. Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2682), Gaganuș și alții c. Turcia 39335/98, 5 iunie 2001), Arabacio c. Turcia ((dec.), n 65714/01, 7 martie 2002), Denli c. Turcia 68117/01, 23 iulie 2002) și În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că își încalcă dreptul de a-și respecta bunurile din cauza întârzierii administrării în plata despăgubirii suplimentare de expropriere, cu dobânzi insuficiente în raport cu rata inflației foarte ridicată din Turcia. Reclamantul consideră că situația în litigiu aduce atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr 1 astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Reclamantul susține că, în acest caz, dreptul la echilibru În ceea ce privește cerințele de interes general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor, acestea au fost încălcate din cauza modului în care legislația națională prevede despăgubiri. În această privință, Tribunalul a fost obligat să sesizeze instanța judecătorească de mare instanță din statul membru în cauză în vederea obținerii unei indemnizații suplimentare de expropriere, dat fiind faptul că suma stabilită inițial nu corespunde valorii reale a bunului său. Cu toate acestea, el subliniază că dreptul suplimentar stabilit de instanță a fost plătit cu întârziere. În opinia sa, consecințele acestei întârzieri, combinate cu lipsa intereselor legale în raport cu inflația, au generat, fără îndoială, un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și cele ale publicului care au motivat măsurile de expropriere în cauză. Guvernul susține că reclamantul a atins integral dreptul la despăgubiri stabilit de instanță. Acesta subliniază faptul că: în urma plății sumelor datorate, litigiul a fost astfel soluționat. Prin urmare, guvernul invită Curtea să declare cererea inadmisibilă. Curtea ia notă de faptul că, la 24 iunie 2004, instanța de executare și-a pronunțat hotărârea prin care a constatat că recurentul primise integral creanța, împreună cu dobânzile moratorii. Prin urmare, pe plan intern, hotărârea de încheiere pronunțată a pus în mod indiscutabil capăt contestației referitoare la dreptul de proprietate. ÎN CEEA ce privește examinarea tuturor elementelor dosarului, în opinia Curții, acordul său cu privire la cuantumul plății creanței sale a avut ca efect practic satisfacerea revendicărilor formulate sub unghiul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Guerrera și Fusco c. Italia 406/98, 3 aprilie 2003, Folcheri c. Italia (dec.), nr 61839/00, 3 iunie 2004, Ortiz Ortiz și alții c. Spania (dec.), 50146/99, 15 martie 2001, și Y (1) Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n
o
34889/03
présentée par Hayrettin KAMBUR
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 juin 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P. Costa,
président,
A.B. Baka,
M
mes
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 octobre 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Hayrettin Kambur, est un ressortissant turc, né en 1949 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
e
N.
Uzuntaș, avocat à Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1987, le terrain appartenant au requérant fut exproprié par la ville d’Istanbul et une indemnité d’expropriation lui fut versée.
Le 13 janvier 1997, le requérant, estimant insuffisante la somme reçue, introduisit un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance d’Istanbul.
Le 15 avril 1998, le tribunal lui accorda une indemnité complémentaire de 2
998
202
400 livres turques (TRL), environ 11
272 écus, assortie d’intérêts moratoires.
Par un arrêt du 9 février 1999, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance en ajoutant la date du début des intérêts moratoires, à savoir le 13 janvier 1997.
Le 7 avril 2003, le bureau d’exécution des jugements d’Istanbul informa le requérant qu’une somme de 14
784
000
262
euros (EUR))
devrait lui être payée par la mairie d’Istanbul.
Le 12 avril 2004, une partie de la somme équivalent à 4
542
300
000
TRL (environ 2
797 EUR) fut payée au requérant.
Le restant de l’indemnité fut payé en trois fois
: 5
000
000
000 TRL le 29
mars 2004, 5
000
000
000 TRL le 4 mai 2004 et 5
284
000
000 TRL le 28
mai 2004, soit une somme de 15
284
000
483 EUR). Au total, la mairie versa au requérant au titre de l’indemnité complémentaire assortie d’intérêts moratoires la somme globale de 19
826
300
000
005
EUR) entre les 12 avril 2004 et 28 mai 2004.
Le 24 juin 2004, le tribunal de l’exécution rendit un jugement constatant le paiement et déclara la procédure close.
B.
Le droit interne pertinent
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les affaires
Akkuș c. Turquie
(arrêt du 9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
IV),
Aka c. Turquie
(arrêt du 23 septembre 1998,
Recueil
1998
‑
VI, p.
2682),
Gaganuș et autres c. Turquie
(n
o
39335/98, 5 juin 2001),
Arabacı c.
Turquie
((déc.), n
o
65714/01, 7 mars 2002),
Denli c.
Turquie
(n
o
68117/01, 23 juillet 2002) et
Yıldırım et Durman c. Turquie
((déc.), n
o
49507/99, 3 mai 2005).
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison du retard de l’administration dans le paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie.
Le requérant estime que la situation litigieuse porte atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1 ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le requérant soutient qu’en l’espèce le «
juste équilibre
» devant être ménagé entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu a été rompu en raison de la modalité d’indemnisation prévue par la législation nationale. Il expose à cet égard qu’il a été contraint de saisir le tribunal de grande instance d’Istanbul en vue d’obtenir une indemnité complémentaire d’expropriation, étant donné que l’indemnité initialement fixée ne correspondait pas à la valeur réelle de son bien. Il reconnaît avoir été payé
; toutefois, il souligne que l’indemnité complémentaire fixée par le tribunal lui a été payée tardivement. Selon lui, les conséquences de ce retard, conjuguées avec l’insuffisance des intérêts légaux par rapport à l’inflation, ont incontestablement engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et ceux du public ayant motivé les mesures d’expropriation en cause.
Le Gouvernement soutient que le requérant a touché l’intégralité de l’indemnité fixée par le tribunal. Il fait observer qu’à la suite du paiement des sommes dues, le litige a ainsi été résolu. Le Gouvernement invite donc la Cour à déclarer la requête irrecevable.
La Cour note que, le 24 juin 2004, le tribunal d’exécution a rendu son arrêt constatant que le requérant avait perçu l’intégralité de sa créance assortie des intérêts moratoires. Sur le plan interne, le jugement de clôture rendu a donc mis indiscutablement fin à la contestation portant sur l’indemnité d’expropriation.
A l’analyse de l’ensemble des éléments du dossier, aux yeux de la Cour, son acquiescement quant au montant du paiement de sa créance a eu pour effet pratique de satisfaire ses revendications formulées sous l’angle de l’article
1 du Protocole n
o
1 (voir
Guerrera et Fusco c. Italie
,
n
o
40601/98, 3
avril 2003,
Folcheri c. Italie
(déc.), n
o
61839/00, 3 juin 2004,
Ortiz Ortiz et autres c. Espagne
(déc.), n
o
50146/99, 15 mars 2001, et
Yıldırım et Durman,
précité). De plus la Cour observe qu’en tenant compte des indices figurant sur la liste publiée par l’institut des statistiques de l’Etat, le montant total versé au requérant est conséquent par rapport à l’inflation.
Partant, la Cour estime que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.Dès lors, la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 §§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président