ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile de

față:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la data de 16

iulie 2001, sub nr. 2829/2001, reclamanta F.D.C. Constanța a chemat în judecată

pe pârâții SC T. SA Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând restituirea imobilului spații de depozitare mărfuri nr. 112

U.J.C.C. Constanța, în suprafață de 750 mp, situat în Constanța.

Prin sentința civilă nr.

708 din 28 mai 2004 a aceleiași instanțe, s-a respins acțiunea formulată de

reclamantă.

În pronunțarea acestei

hotărâri, prima instanță a reținut că, prin decizia nr. 644 din 16 noiembrie 1968,

Comitetul executiv al Consiliului popular județean Constanța a transmis în

folosință U.J.C.C. Constanța, fără termen și fără plată, terenul proprietate de

stat, în suprafață de 40.000 mp, în vederea construirii unui complex de

depozite de mărfuri și a unui centru frigorific.

Obiectivele în vederea

cărora a fost transmis terenul spre folosință au fost realizate de I.J.E.C.O.O.P.,

conform autorizațiilor de executare lucrări nr. 16533 din 16 februarie 1969 și

nr. 16534 din 16 februarie 1969.

Prin protocolul încheiat

la 30 iunie 1970 între Ministerul Comerțului Interior și U.C.C.C.C. s-a

stabilit trecerea unor activități de comerț de la întreprinderile economice ale

Cooperației de consum la întreprinderile comerțului cu ridicata din sistemul

Ministerului Comerțului Interior, sens în care s-a hotărât predarea-preluarea

cu plată a construcțiilor proprietate cooperatistă (depozite, remize) către

întreprinderile cu ridicata.

În conținutul

protocolului se arată că, până la data achitării, întreprinderile cu ridicata

primitoare vor prelua construcțiile cu chirie, scop în care vor încheia

contracte de închiriere.

Conform celor stabilite

prin protocol, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 17809 din 17 iulie 1973,

între I.J.E.C.O.O.P., în calitate de locator, și I.C.R.M. Constanța, în

calitate de locatar.

Prin H.C.M. nr. 18 din 19

ianuarie 1974, s-a aprobat plata sumei de 105.000.000 lei, reprezentând

valoarea mijloacelor fixe preluate de către Ministerul Comerțului Interior, în

anul 1973, de la U.C.C.C., în lista mijloacelor fixe întocmite de acest

minister, pentru care s-a propus efectuarea plății în același an, fiind

inserate și depozitele de produse metalo-chimice din Constanța și Tulcea, cu o

valoare de 5.555.000 lei.

Ulterior, printr-un

protocol încheiat între Ministerul Comerțului Interior și C.T.P., în anul 1975,

s-a hotărât retrocedarea depozitelor de mărfuri preluate în anul 1973, de la I.J.E.C.O.O.P.-uri,

restituirea acestora urmând a se face cu plată. Până la data achitării,

întreprinderile economice ale cooperației de consum urmau să preia cu chirie

spațiile de la ICR-uri.

Spațiul în litigiu a

fost trecut în lista mijloacelor fixe predate de I.C.R.M. Constanța la I.J.E.C.O.O.P.,

dar, din niciun înscris, nu rezultă că aceasta din urmă a restituit sumele

reprezentând contravaloarea spațiilor de depozitare.

Imobilul a fost preluat

în patrimoniul SC T. SA, prin protocolul încheiat la 1 octombrie 1990 între I.C.R.M.

Constanța și SC T. SA, aceasta din urmă fiind societate înființată prin

reorganizarea I.C.R.M., conform Legii nr. 15/1990, Legii nr. 31/1990 și H.G.

nr. 1040/1990.

În consecință, imobilul

în litigiu a aparținut, de la data edificării lui și până la predarea către I.C.R.M.

Constanța, sistemului cooperației de consum.

Potrivit dispozițiilor

art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996: „activele imobilizate, proprietatea

organizațiilor cooperației de consum, care au fost trecute fără plată în

proprietatea statului, vor fi restituite acestora”.

Deși reclamanta și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceasta nu este incidentă

în cauză față de legea specială sus-enunțată, aplicabilă domeniului cooperației

de consum.

În art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 nu sunt cuprinse și modalitățile de preluare cum este cea din

speță, respectiv prin protocol (convenție) încheiat între reprezentanții celor

două părți ale convenției.

Dispozițiile art. 162 alin.

(3) din Legea nr. 109/1996 nu cuprind norme contrare celor din Legea nr. 10/2001

și nu pot fi considerate ca fiind abrogate în temeiul art. 52 din ultimul act

normativ indicat, potrivit principiului

„generalia specialibus non derogant

”.

Prin urmare, cererea de

restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă în mod corect

de către SC T. SA, imobilul ce a aparținut cooperației de consum nefăcând

obiect al restituirii în temeiul acestei legi generale de restituire.

Pe de altă parte, din

probele administrate nu se poate reține că preluarea imobilului, realizată prin

protocolul încheiat la 14 iulie 1970, în conformitate cu care s-a făcut plata

clădirilor preluate de I.C.R.M., prin H.C.M. nr. 18/1974, a fost o preluare

abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care

acțiunea a fost respinsă ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 1148/C

din 9 noiembrie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, s-a respins, ca

nefondat, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței civile sus-menționate.

Curtea de Apel a

constatat că reclamanta a formulat notificare în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001,

prin care a solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin

echivalent, notificând pe pârâta SC T. SA Constanța, cu notificarea nr. 576/2002.

Conform art. 23 din

aceeași lege, intimata a emis decizia nr. 1350 din 28 iunie 2001, prin care a

respins pretențiile reclamantei, argumentat de faptul că aceasta nu se

regăsește printre persoanele îndreptățite, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001,

la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent,

bunul nefiind preluat abuziv conform art. 2 din Lege, ci prin înțelegerea

părților și cu plată la nivelul forurilor tutelare – Ministerului Comerțului

Interior și U.C.C. – C.T.P. București.

Aceasta din urmă a

recunoscut, prin adresa nr. 6857/1992, preluarea sumei de 105.000.000 lei,

achitată de Ministerul Comerțului Interior, plata sumei fiind realizată prin H.C.M.

nr. 18/1974, conform anexei la H.C.M. În această sumă se regăsește și valoarea

de 5.555.000 lei, ce reprezintă contravaloarea imobilului revendicat și a unui

alt depozit.

Având în vedere că

imobilul a fost preluat de la apelantă și transmis intimatei în baza protocolului

sus-menționat și că dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu

prevăd, ca modalități de preluare, protocolul încheiat între cele două părți,

Curtea a stabilit că nu poate fi vorba despre o preluare abuzivă.

Prin urmare, în mod

corect, prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantă, nefiind

incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 4771

din 16 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamantă împotriva

hotărârii instanței de apel, care a fost casată; s-a admis apelul declarat de

aceeași parte împotriva sentinței nr. 708/2004 a Tribunalului Constanța, care a

fost desființată și s-a trimis cauza spre soluționare, în fond, către tribunal.

În pronunțarea acestei

hotărâri, instanța de recurs a reținut că Legea nr. 10/2001, prin art. 3 lit. c),

acordă posibilitatea de a obține restituirea imobilelor și pentru persoane

juridice, cu anumite limitări.

De la aplicarea

dispozițiilor legii de reparație sunt excluse doar „ministerele, celelalte

instituții publice ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale,

inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile

naționale, societățile naționale, societățile comerciale cu capital de stat,

precum și cele privatizate potrivit legii…”.

Reclamanta nu face parte

din categoriile enunțate mai sus, astfel încât are calitatea de persoană

îndreptățită.

Legiuitorul a calificat

ca fiind imobile preluate abuziv, potrivit art. 2 lit. i), orice alte imobile

preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale la data

preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale

organelor puterii sau administrației de stat.

Sub acest aspect se

constată că imobilul a fost preluat în baza H.C.M. nr. 18 din 19 ianuarie 1974,

nepublicat, prin protocolul încheiat între Ministerul Comerțului Interior și U.C.C.C.C.

Temeiul de preluare

invocat în protocol îl reprezintă hotărârile Congresului al X-lea și ale

Conferinței Naționale a P.C.R. cu privire la perfecționarea și funcționarea

conducerii și planificării economiei naționale.

Față de dispozițiile

Legii nr. 10/2001 se constată că nu a existat un temei legal al preluării

întrucât un act normativ nepublicat nu poate produce efecte juridice.

O interpretare contrară

a dispozițiilor legale în materie ar conduce și la încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. și a art. 481 C. civ.

Deși instanța de apel a

reținut că preluarea s-a făcut cu plată, potrivit H.C.M. nr. 18/1974, nu a

verificat apărările reclamantei în sensul că nu a primit contravaloarea bunului,

singura probă avută în vedere la soluția pronunțată fiind reprezentată de

adresa nr. 6857/1992 a C.T.P., prin care se atestă primirea, de către această

persoană juridică, în baza H.C.M. enunțate, a unor sume de bani.

În concluzie, instanța

de recurs a reținut calitatea reclamantei, de persoană îndreptățită la

restituire, și preluarea abuzivă a imobilului, dispunând casarea hotărârilor

anterioare pentru a se stabili modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii,

fiind necesară administrarea de probe pe aspectul primirii ori nu a prețului

bunului.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 1521 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Constanța, secția

civilă, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantă.

În esență, instanța de

fond a reținut că, în absența unei dovezi din care să rezulte că trecerea

imobilului în litigiu în proprietatea statului s-a făcut fără plată, sarcina

probei în acest sens revenind reclamantei conform art. 1169 C. civ., preluarea

bunului s-a realizat cu plată, în baza H.C.M. nr. 18/1974. Potrivit acestui

document, clădirile au fost preluate din patrimoniul fostei cooperații de

consum cu plată.

Această soluție a fost

menținută prin decizia civilă nr. 266/C din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, conform căreia s-a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.

Curtea a reținut că, în

afara cererii de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și respinsă

prin decizia nr. 1530/2001, de către SC T. SA, care face obiectul prezentului

dosar, reclamanta a formulat o altă cerere de restituire a aceluiași imobil, în

procesul în care a contestat decizia nr. 4 din 27 octombrie 2005 emisă de

Consiliul de Administrație al SC T. SA.

În acel proces, prin

sentința civilă nr. 1291 din 15 iunie 2006, Tribunalul Constanța, secția civilă,

a respins solicitarea reclamantei F.D.C. Constanța, hotărâre rămasă definitivă

prin decizia nr. 267/C/ din 3 septembrie 2007 a Curții de Apel Constanța și

irevocabilă prin decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a

respins recursul declarat de reclamantă.

Instanțele au reținut,

prin aceste hotărâri, că preluarea imobilului „nu s-a făcut abuziv, ci s-a

realizat în baza protocolului încheiat la 29 iunie 1970, când toate părțile au

fost de acord, acest act reprezentând un titlu valabil încheiat cu respectarea

dispozițiilor de la acea dată, iar plata bunurilor preluate în baza acestui protocol

s-a aprobat prin H.C.M. nr. 18/1974”.

Deși, în speță, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.,

referitoare la excepția autorității de lucru judecat, cele două cereri având un

obiect diferit în privința deciziei contestate, nu se pot ignora efectele

hotărârilor pronunțate în legătură cu acest imobil, cu atât mai mult cu cât, în

prezenta cauză, este vorba despre aceeași procedură în care a fost verificată

și acțiunea soluționată deja irevocabil, respectiv procedura Legii nr. 10/2001.

Acesta este efectul

pozitiv al puterii de lucru judecat, care împiedică posibilitatea prezentei

instanțe de a statua diferit față de cele stabilite în procesul anterior,

soluționat irevocabil, în legătură cu caracterul consensual, legal, de

preluare, de către stat, a imobilului în litigiu, aspect ce nu mai poate fi

contrazis.

Separat de efectul

pozitiv al puterii de lucru judecat, Curtea de Apel a reținut că, la 30 iunie 1970,

între Ministerul Comerțului Interior și U.C.C.C.C. a intervenit un acord

denumit „protocol”, prin care s-a convenit preluarea cu plată a unor

construcții aparținând C.T.P., de către Ministerul Comerțului Interior, în

scopul îmbunătățirii desfășurării comerțului cu ridicata.

La pct. 3 lit. b) din

protocol s-a stabilit că, până la data achitării de către M.C.I., a

construcțiilor proprietate cooperatistă, pentru acestea se vor încheia

contracte de închiriere.

În executarea acestor

clauze ale acordului s-a întocmit contractul de închiriere nr. 17809 din 17

iulie 1973 între I.J.E.C.O.O.P. Constanța și I.C.R.M. Constanța, prin care

prima închiria celei de-a doua imobilul situat în incinta depozitelor de

mărfuri de la Halta Traian, care face obiectul prezentului litigiu.

Potrivit datelor

prezentate chiar de către reclamantă și care au ca sursă documentele deținute

de „C.T.P.” U.N.C.C., organizație din structura căreia face parte și

reclamanta, contravaloarea mijloacelor fixe care au făcut obiectul protocolului

încheiat în anul 1970 a fost achitată parțial, de către dobânditorul Ministerul

Comerțului Interior către C.T.P., respectiv în anul 1974, în baza H.C.M. nr. 18/1974,

s-a achitat suma de 105.000.000 lei, iar în anul 1977, prin dispoziția de plată

nr. 167 din 28 decembrie 1977, s-a achitat suma de 54.859.959 lei.

Susținerea reclamantei

că depozitul din Constanța, care face obiectul litigiului de față, nu a fost

achitat de către Ministerul Comerțului Interior nu a fost primită întrucât

acest depozit a fost predat în anul 1973 către I.C.R.M., conform contractului

de închiriere sus-menționat, fiind cuprins în lista anexă la H.C.M. nr. 18/1974, la poziția 19, suma plătită fiind de 5.555.000 lei, sumă componentă a

sumei globale de 105.000.000 lei, cu privire la care C.T.P. nu ar fi negat că a

primit-o.

Împrejurarea că,

ulterior primirii sumei de 105.000.000 lei, de către C.T.P., calculată pentru

imobilele menționate în lista anexă la H.C.M. nr. 18/1974, inclusiv pentru

imobilul în litigiu, aceasta nu a mai distribuit sumele primite către uniunile

județene ale cooperației de la care bunurile au fost efectiv preluate în 1973

nu-i poate fi imputat Ministerului Comerțului Interior, acesta îndeplinind, cel

puțin pentru imobilul în litigiu, obligația de plată prevăzută în protocolul

încheiat în anul 1970.

C.T.P. a acționat ca

reprezentant al uniunilor județene, în calitatea sa de organ central al

cooperației, astfel încât desocotirea între acesta și uniunile județene de la

care s-au preluat efectiv aceste bunuri reprezintă o chestiune care nu face

obiectul analizei instanței în prezenta cauză și care nu prezintă relevanță

pentru analiza caracterului abuziv al preluării, de către stat, a bunului în

litigiu.

În consecință, Curtea a

constatat că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu plată și că Tribunalul

a respins, în mod corect, cererea de restituire, nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute de Legea nr. 10/2001, și anume ca reclamanta să aibă calitatea de

persoană îndreptățită, iar imobilul să fi fost preluat abuziv.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:

este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece încalcă dispozițiile

art. 18 din Legea nr. 6/1970, conform cărora „bunurile mobile și imobile”,

mijloace fixe, proprietate a organizațiilor cooperației de consum, nu pot fi

transmise în proprietate sau date în folosință decât numai cu plată și în

cazurile și în condițiile prevăzute de lege și statut.

Nici un text de lege din

actul normativ sus-menționat nu conferea C.T.P. împuternicirea să vândă vreun imobil

al Cooperativei de consum sau al U.J.C.C., să încaseze vreo sumă de bani pentru

un asemenea imobil și să redistribuie sumele încasate către cooperativă sau U.J.C.C.,

protocolul încheiat de aceasta nefiind opozabil reclamantei.

Singura în drept să vândă

imobilul în litigiu era U.J.C.C. Constanța, a cărei continuatoare este

reclamanta, aceasta neconvenind prețul imobilului, ci doar cuantumul chiriei

conform contractului nr. 17809/1973 încheiat cu I.C.R.M. Constanța.

Potrivit adresei nr. 22519

din 20 mai 1997 a Ministerului Finanțelor Publice, rezultă că U.J.C.C. a fost

înscrisă la organele fiscale cu acest imobil și a achitat impozitele și taxele

la zi, până în anul 1992, probă asupra căreia instanța de apel nu s-a

pronunțat.

Conform art. 5 alin. (2)

și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 6/1970, protocolul de predare a imobilului în

litigiu trebuia aprobat de Conferința delegațiilor cooperativelor asociate ale

județului Constanța și semnat de organul colectiv de conducere ales potrivit

prevederilor statuare ale U.J.C.C. Constanța, respectiv președintele acesteia.

De asemenea, instanța a

ignorat și adresa nr. 1/2209 din 12 octombrie 1990 a Ministerului Comerțului și

Turismului, prin care acesta s-a arătat de acord să fie restituite depozitele

pentru care nu au fost achitate sumele datorate, din cauza insuficienței

sumelor primite de la Ministerul Comerțului Interior. Răspunsul Ministerului

Comerțului și Turismului face referire directă la depozitele din Tulcea și

Constanța.

invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei irevocabile

nr. 8882 din 2 noiembrie 2009, neredactată la data recursului din 11 noiembrie

2009, și cu privire la care instanța a presupus că ar contrazice decizia irevocabilă

pronunțată în prezentul dosar, nr. 4771 din 16 mai 2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

De asemenea, instanța a

reținut în mod greșit că acțiunea de față este ulterioară celei soluționate

irevocabil prin decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009, în acel proces fiind

contestată o decizie emisă în 2005 de către SC T. SA, în timp ce, în prezentul

litigiu, a fost contestată o decizie emisă de aceeași societate în anul 2001.

fost încălcat caracterul obligatoriu

al deciziei de casare nr. 4471 din 16 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, consacrat prin art. 315

alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Astfel, instanța a supus

din nou dezbaterii calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum și caracterul abuziv al

preluării imobilului, cu privire la care instanța de recurs a dispus în mod

irevocabil prin decizia nr. 4471 din 16 mai 2006.

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului are garantează dreptul la proprietate și art. 481 C.

civ.

încălcarea următoarelor dispoziții din Legea nr. 10/2001:

- art. 2 lit. f), HCM

nr. 18/1974 nefiind publicată în Buletinul Oficial;

- art. 3 lit. c)

determinat de faptul că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind succesoarea de drept

a U.J.C.C. Constanța, în baza art. 190 din Legea nr. 109/1996;

- art. 7 alin. (1) care

prevede, ca regulă, restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv;

- art. 11 alin. (1) față

de argumentul instanței că C.T.P. ar fi încasat sume de bani, deși s-au prezentat

dovezi în sensul că nici acesta și nici reclamanta nu au primit vreo sumă de

bani pentru imobilul în litigiu;

- art. 22 referitor la

termenul de notificare, instanța de apel reținând autoritatea de lucru judecat

în prezentul litigiu față de o notificare contestată în alt proces, formulată

în anul 2005;

- art. 46 alin. (3) care

prevede, în cazul respingerii cererii de restituire în natură într-un proces

soluționat irevocabil, că termenul de notificare curge de la data pronunțării

hotărârii respective;

- art. 47, care prevede

posibilitatea solicitării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

de către persoanele îndreptățite, în cazul în care, până la data intrării în

vigoare a acestei legi, acestor persoane li s-au respins acțiunile având ca obiect

bunuri preluate în mod abuziv de către stat, prin hotărâri definitive și

irevocabile.

motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, se reține

efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce privește sentința nr. 1291/2006,

rămasă definitivă și irevocabilă conform hotărârilor sus-menționate, prin care

instanțele respective au reținut că preluarea imobilului nu s-a făcut abuziv,

că părțile au fost de acord cu aceasta, fiind respectate dispozițiile legale în

vigoare, iar plata s-a aprobat prin HCM nr. 18/1974.

Pe de altă parte,

decizia nr. 4771/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, reține că motivele de recurs formulate de

reclamantă în acel dosar sunt fondate, aceasta având calitatea de persoană

îndreptățită la reparație, cât timp imobilul pretins a fi în proprietatea sa a

fost preluat abuziv, în baza unui act normativ nepublicat și a unui act

administrativ încheiat între Ministerul Comerțului Interior și C.T.P.

Instanța de apel face

referire la decizia nr. 8882/2009 neredactată, la o notificare tardivă, alta

decât cea din 2001, care face obiectul prezentului dosar, precum și la texte de

lege din Codul civil (art. 1200, art. 1201, art. 1202), ignorând art. 46 și art.

47 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta reclamantă a

solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate și admiterea

acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Deși legal citați cu

mențiunea depunerii întâmpinării, intimații nu au înregistrat, în dosar, un

asemenea act procedural, recurenta și intimata pârâtă SC T. SA Constanța formulând

concluzii scrise.

Analizând decizia civilă

recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9

și 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prioritate în examinarea

motivelor de recurs, astfel cum au fost structurate în precedent, o are critica

privind greșita reținere a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat

deoarece Curtea a reținut relevanța hotărârilor judecătorești respective inclusiv

în ceea ce privește natura consensuală și valabilă a preluării imobilului, de

către stat, aspect contestat, de asemenea, de către recurentă, în cadrul altor

motive de recurs.

susținerile recurentei sunt neîntemeiate.

În mod corect, Curtea a

reținut efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce privește sentința civilă

nr. 1291 din 15 iunie 2006 a Tribunalului Constanța, rămasă definitivă prin

decizia nr. 267 C din 3 septembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, și

irevocabilă prin decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a acestei instanțe.

Efectul pozitiv al

lucrului judecat permite oricăreia dintre părțile interesate din noul litigiu

să se folosească și să opună lucrul anterior judecat într-un alt proces, în

măsura în care ar avea legătură cu soluționarea pricinii ulterioare. În acest

caz, hotărârile din procesul ulterior nu pot contrazice cele soluționate

irevocabil în celălalt proces.

În speță, prin hotărârea

sus-menționată, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta din

prezentul dosar în contradictoriu, printre alții, cu pârâta SC T. SA, având ca

obiect anularea deciziei nr. 4 din 27 octombrie 2005 emisă de Consiliul de

Administrație al acestei pârâte, precum și restituirea în natură a imobilului

„depozit de mărfuri 112 U.J.C.C. Constanța”, situat în Constanța, în suprafață

de 750 mp, imobil ce formează și obiectul prezentului dosar. Acțiunea a fost

formulată în litigiul anterior în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

S-a reținut, în esență,

că, în mod greșit, acțiunea a fost formulată în temeiul legii enunțate mai sus,

față de incidența unei alte legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 109/1996

privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de

credit, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, s-a stabilit

că preluarea imobilului nu s-a făcut în mod abuziv, în condițiile art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, ci în mod valabil, prin acordul de voință al

părților semnatare ale protocolului încheiat la 29 iunie 1970, încheiat cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, și cu plată, aprobată

prin H.C.M. nr. 18/1974 și recunoscută a fi încasată de către C.T.P.

Cum s-a arătat deja,

hotărârea a rămas irevocabilă, bucurându-se, astfel, de putere de lucru judecat

în condițiile art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 1200

pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

Prezumția lucrului

judecat prin hotărârile anterioare se impune cu efect pozitiv în procesul de

față deoarece vizează aceeași chestiune juridică cu cea din prezentul proces și

tranșată irevocabil în litigiul anterior. Astfel, reclamanta a solicitat

restituirea în natură a aceluiași bun, de la aceeași pârâtă și în temeiul

aceluiași act normativ.

Chiar dacă nu este

întrunită cerința triplei identități pentru reținerea autorității de lucru

judecat, care să împiedice desfășurarea procesului de față, deoarece unele

dintre părțile celor două litigii sunt diferite, ca, de altfel, și obiectul

lor, fiind contestate decizii diferite emise de SC T. SA, prezumția puterii de

lucru judecat a hotărârilor anterioare determină imposibilitatea ca reclamanta

să poată combate cele stabilite în mod irevocabil în celălalt proces și, în

final, ca cele două hotărâri să se contrazică pe aspectul astfel judecat.

Faptul că decizia nr. 8882

din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, nu ar fi fost redactată la data pronunțării deciziei

Curții de Apel, atacată în prezentul dosar, nu prezintă relevanță față de

înscrisul depus la fila 121 dosar apel, din care rezultă că recursurile

declarate de reclamantă și de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor împotriva deciziei nr. 267 C din 3 septembrie 2007 a Curții de

Apel Constanța au fost respinse, ca nefondate, confirmând, astfel, hotărârile

pronunțate în fazele procesuale anterioare.

De asemenea, față de

cele stabilite prin sentința civilă din 2006, rămasă irevocabilă în condițiile

arătate mai sus, privind legea aplicabilă, precum și înlăturarea caracterului

abuziv al preluării imobilului, în mod corect, Curtea de Apel nu a mai dat

eficiență celor stabilite prin decizia pronunțată în recurs, într-un prim ciclu

procesual al prezentului dosar, în legătură cu natura abuzivă a preluării

bunului și a calității reclamantei, de persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001.

Într-adevăr, aspectele

în discuție (actul normativ incident, natura preluării, cu consecința dreptului

reclamantei la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001) au fost

soluționate diferit în cele două procese, în prezenta cauză impunându-se, însă,

hotărârea irevocabilă pronunțată în celălalt dosar, prioritar celor stabilite

prin decizia nr. 4471/2006, pronunțată într-un prim recurs, în dosarul de față.

Astfel, în litigiul

anterior, s-a stabilit, în mod irevocabil, că reclamanta nu putea urma Legea

nr. 10/2001 pentru obținerea imobilului și, pe de altă parte, bunul a ieșit din

patrimoniul său, în mod legal, prin acordul de voință al părților implicate în

transmiterea sa, la nivelul anului 1970, transmiterea făcându-se cu plată.

În litigiul finalizat

prin decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a avut cunoștință de

prezentul proces, după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 267/C din 3

septembrie 2007 a Curții de Apel Constanța (pagina 4, paragraful nr. 9 din

hotărâre-fila 123 dosar apel), astfel încât toate apărările în legătură cu cele

dezlegate în drept, prin decizia nr. 4471/2006 a acestei instanțe, trebuia să

fie formulate și în celălalt proces.

Indiferent că astfel de

apărări au fost formulate sau nu în litigiul anterior (în prezentul dosar

nefiind depusă decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în forma redactată),

rezolvând în mod irevocabil aceleași pretenții ale reclamantei cu cele din

cauza de față, anterior soluționării prezentului litigiu, sentința civilă

1291/2006 rămasă irevocabilă se impune cu forța lucrului judecat în acest dosar

și cu prezumția absolută irefragabilă de adevăr în privința celor stabilite în

cuprinsul său sub aspectul legii incidente și a preluării valabile a imobilului

solicitat de reclamantă.

De asemenea, nu prezintă

relevanță că acțiunea din celălalt litigiu a fost pornită ulterior celui de

față, iar dispoziția contestată în dosarul respectiv a fost emisă, de SC T. SA,

după dispoziția contestată în prezentul dosar, ci faptul că dispozițiile

soluționează aceleași pretenții, iar procesul anterior a fost finalizat

irevocabil înaintea cauzei de față, determinând, astfel, operarea prezumției de

lucru judecat a sentinței nr. 1291/2006, rămasă irevocabilă. Ca atare, în mod

corect, Curtea a reținut prezumția de lucru judecat a hotărârii respective, cu

efectele constatate în ceea ce privește soluționarea prezentului litigiu,

nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

prezentate în cadrul primului motiv de recurs pun în discuție natura preluării

imobilului, aspect care nu mai poate fi reevaluat de prezenta instanță față de

hotărârea judecătorească sus-menționată, în care, cum s-a arătat, a stabilit cu

putere de lucru judecat, că transferul bunului a operat cu titlu valabil,

inclusiv din perspectiva efectuării plății către C.T.P.

încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei de casare nr. 4471 din 16 mai 2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, nici această susținere nu poate fi primită față de circumstanțele

concrete ale speței.

Într-adevăr, potrivit

art. 315 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, de către instanța

de recurs, este obligatorie în rejudecare.

În speță, însă, anterior

soluționării recursului de față, s-a pronunțat decizia irevocabilă nr. 8882 din

2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, puterea de lucru judecat a acestei hotărâri având

prioritate, pentru instanța de față, în raport de obligația respectării textului

de lege sus-menționat.

Cele statuate

jurisdicțional anterior nu mai pot fi contrazise în litigiul de față, deoarece,

în caz contrar, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri

irevocabile, care, cum s-a arătat, include o prezumție absolută de adevăr a

celor statuate în cuprinsul său, pe care partea ce a figurat în procesul

respectiv nu le mai poate combate. Or, dacă s-ar da eficiență dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ. în cauza de față, s-ar ajunge la contrazicerea unei

hotărâri irevocabile, ceea ce nu mai este posibil.

că, prin soluția pronunțată, s-ar fi încălcat dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici pe cele ale art. 481 C. civ.

Astfel, stabilindu-se,

în procesul anterior, că reclamanta nu-și poate valorifica pretențiile în baza

Legii nr. 10/2001, care reprezintă și temeiul de drept al prezentei acțiuni, precum

și faptul că preluarea nu a avut caracter abuziv, în sensul art. 2 din această

lege, nu se poate verifica în litigiul de față în ce măsură reclamanta are un

drept de proprietate sau „un bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului, care să-i permită restituirea în natură.

Ca atare, nu se poate

constata nici încălcarea dispozițiilor enunțate în procedura demarată de

reclamantă în acest dosar (cea a Legii nr. 10/2001), dar care nu este

incidentă, după cum s-a constatat irevocabil.

dispozițiilor legale indicate în cadrul acestui motiv de recurs, cum toate

aceste dispoziții sunt cuprinse în Legea nr. 10/2001, act normativ inaplicabil

pretențiilor reclamantei pentru argumentele arătate, critica recurentei în

sensul celor menționate nu va fi examinată de prezenta instanță.

motivarea contradictorie a deciziei recurate nu se subsumează motivului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, doar prima parte

a criticii privind reținerea, de către Curte, a efectului pozitiv al puterii de

lucru judecat al sentinței civile nr. 1296/2006 rămasă irevocabilă este

corectă, recurenta nearătând, însă, cu ce parte din hotărâre (dispozitiv sau

alte considerente), aceste argumente sunt contradictorii, în sensul că, fie ar

conduce la o altă soluție decât cea reținută în dispozitiv (contradicție între

considerente și dispozitiv), fie din alte considerente ar rezulta temeinicia

pretențiilor reclamantei (contradicție între considerente).

În realitate, în cadrul

acestor critici, recurenta reiterează aspecte de nelegalitate a deciziei recurate,

pentru încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei nr. 4771/2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și

art. 46, art. 47 din Legea nr. 10/2001, critici ce deja au fost examinate,

respectiv nu au putut fi cenzurate pentru considerentele arătate în precedent.

În consecință, Înalta

Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, astfel încât,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.

În baza art. 316 cu

referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca

parte căzută în pretenții, la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată, către

intimata pârâtă SC T. SA, reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli reduse în

condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. față de activitatea desfășurată, în

concret, de către apărătorul părții, de faptul că nu s-a depus întâmpinare în

dosar, pentru partea reprezentată, și de numărul termenelor la care s-a

asigurat asistența judiciară, în cauză fiind acordate doar două termene de

judecată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta F.D.C. Constanța împotriva deciziei civile nr. 266/C

din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurentă la

plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T. SA

Constanța, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.