ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei civile de față: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la data de 16 iulie 2001, sub nr. 2829/2001, reclamanta F.D.C. Constanța a chemat în judecată pe pârâții SC T. SA Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea imobilului spații de depozitare mărfuri nr. 112 U.J.C.C. Constanța, în suprafață de 750 mp, situat în Constanța. Prin sentința civilă nr. 708 din 28 mai 2004 a aceleiași instanțe, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă. În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, prin decizia nr. 644 din 16 noiembrie 1968, Comitetul executiv al Consiliului popular județean Constanța a transmis în folosință U.J.C.C.
Constanța, fără termen și fără plată, terenul proprietate de stat, în suprafață de 40.000 mp, în vederea construirii unui complex de depozite de mărfuri și a unui centru frigorific. Obiectivele în vederea cărora a fost transmis terenul spre folosință au fost realizate de I.J.E.C.O.O.P., conform autorizațiilor de executare lucrări nr. 16533 din 16 februarie 1969 și nr. 16534 din 16 februarie 1969. Prin protocolul încheiat la 30 iunie 1970 între Ministerul Comerțului Interior și U.C.C.C.C. s-a stabilit trecerea unor activități de comerț de la întreprinderile economice ale Cooperației de consum la întreprinderile comerțului cu ridicata din sistemul Ministerului Comerțului Interior, sens în care s-a hotărât predarea-preluarea cu plată a construcțiilor proprietate cooperatistă (depozite, remize) către întreprinderile cu ridicata.
În conținutul protocolului se arată că, până la data achitării, întreprinderile cu ridicata primitoare vor prelua construcțiile cu chirie, scop în care vor încheia contracte de închiriere. Conform celor stabilite prin protocol, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 17809 din 17 iulie 1973, între I.J.E.C.O.O.P., în calitate de locator, și I.C.R.M. Constanța, în calitate de locatar. Prin H.C.M. nr. 18 din 19 ianuarie 1974, s-a aprobat plata sumei de 105.000.000 lei, reprezentând valoarea mijloacelor fixe preluate de către Ministerul Comerțului Interior, în anul 1973, de la U.C.C.C., în lista mijloacelor fixe întocmite de acest minister, pentru care s-a propus efectuarea plății în același an, fiind inserate și depozitele de produse metalo-chimice din Constanța și Tulcea, cu o valoare de 5.555.000 lei.
Ulterior, printr-un protocol încheiat între Ministerul Comerțului Interior și C.T.P., în anul 1975, s-a hotărât retrocedarea depozitelor de mărfuri preluate în anul 1973, de la I.J.E.C.O.O.P.-uri, restituirea acestora urmând a se face cu plată. Până la data achitării, întreprinderile economice ale cooperației de consum urmau să preia cu chirie spațiile de la ICR-uri. Spațiul în litigiu a fost trecut în lista mijloacelor fixe predate de I.C.R.M. Constanța la I.J.E.C.O.O.P., dar, din niciun înscris, nu rezultă că aceasta din urmă a restituit sumele reprezentând contravaloarea spațiilor de depozitare. Imobilul a fost preluat în patrimoniul SC T. SA, prin protocolul încheiat la 1 octombrie 1990 între I.C.R.M.
Constanța și SC T. SA, aceasta din urmă fiind societate înființată prin reorganizarea I.C.R.M., conform Legii nr. 15/1990, Legii nr. 31/1990 și H.G. nr. 1040/1990. În consecință, imobilul în litigiu a aparținut, de la data edificării lui și până la predarea către I.C.R.M. Constanța, sistemului cooperației de consum. Potrivit dispozițiilor art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996: „activele imobilizate, proprietatea organizațiilor cooperației de consum, care au fost trecute fără plată în proprietatea statului, vor fi restituite acestora”. Deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceasta nu este incidentă în cauză față de legea specială sus-enunțată, aplicabilă domeniului cooperației de consum.
În art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt cuprinse și modalitățile de preluare cum este cea din speță, respectiv prin protocol (convenție) încheiat între reprezentanții celor două părți ale convenției. Dispozițiile art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996 nu cuprind norme contrare celor din Legea nr. 10/2001 și nu pot fi considerate ca fiind abrogate în temeiul art. 52 din ultimul act normativ indicat, potrivit principiului „generalia specialibus non derogant ”. Prin urmare, cererea de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă în mod corect de către SC T. SA, imobilul ce a aparținut cooperației de consum nefăcând obiect al restituirii în temeiul acestei legi generale de restituire.
Pe de altă parte, din probele administrate nu se poate reține că preluarea imobilului, realizată prin protocolul încheiat la 14 iulie 1970, în conformitate cu care s-a făcut plata clădirilor preluate de I.C.R.M., prin H.C.M. nr. 18/1974, a fost o preluare abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă ca nefondată. Prin decizia civilă nr. 1148/C din 9 noiembrie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței civile sus-menționate. Curtea de Apel a constatat că reclamanta a formulat notificare în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, notificând pe pârâta SC T. SA Constanța, cu notificarea nr. 576/2002.
Conform art. 23 din aceeași lege, intimata a emis decizia nr. 1350 din 28 iunie 2001, prin care a respins pretențiile reclamantei, argumentat de faptul că aceasta nu se regăsește printre persoanele îndreptățite, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, bunul nefiind preluat abuziv conform art. 2 din Lege, ci prin înțelegerea părților și cu plată la nivelul forurilor tutelare – Ministerului Comerțului Interior și U.C.C. – C.T.P. București. Aceasta din urmă a recunoscut, prin adresa nr. 6857/1992, preluarea sumei de 105.000.000 lei, achitată de Ministerul Comerțului Interior, plata sumei fiind realizată prin H.C.M. nr. 18/1974, conform anexei la H.C.M.
În această sumă se regăsește și valoarea de 5.555.000 lei, ce reprezintă contravaloarea imobilului revendicat și a unui alt depozit. Având în vedere că imobilul a fost preluat de la apelantă și transmis intimatei în baza protocolului sus-menționat și că dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu prevăd, ca modalități de preluare, protocolul încheiat între cele două părți, Curtea a stabilit că nu poate fi vorba despre o preluare abuzivă. Prin urmare, în mod corect, prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantă, nefiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 4771 din 16 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de apel, care a fost casată; s-a admis apelul declarat de aceeași parte împotriva sentinței nr. 708/2004 a Tribunalului Constanța, care a fost desființată și s-a trimis cauza spre soluționare, în fond, către tribunal. În pronunțarea acestei hotărâri, instanța de recurs a reținut că Legea nr. 10/2001, prin art. 3 lit. c), acordă posibilitatea de a obține restituirea imobilelor și pentru persoane juridice, cu anumite limitări.
De la aplicarea dispozițiilor legii de reparație sunt excluse doar „ministerele, celelalte instituții publice ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile naționale, societățile naționale, societățile comerciale cu capital de stat, precum și cele privatizate potrivit legii…”. Reclamanta nu face parte din categoriile enunțate mai sus, astfel încât are calitatea de persoană îndreptățită. Legiuitorul a calificat ca fiind imobile preluate abuziv, potrivit art. 2 lit. i), orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor puterii sau administrației de stat.
Sub acest aspect se constată că imobilul a fost preluat în baza H.C.M. nr. 18 din 19 ianuarie 1974, nepublicat, prin protocolul încheiat între Ministerul Comerțului Interior și U.C.C.C.C. Temeiul de preluare invocat în protocol îl reprezintă hotărârile Congresului al X-lea și ale Conferinței Naționale a P.C.R. cu privire la perfecționarea și funcționarea conducerii și planificării economiei naționale. Față de dispozițiile Legii nr. 10/2001 se constată că nu a existat un temei legal al preluării întrucât un act normativ nepublicat nu poate produce efecte juridice. O interpretare contrară a dispozițiilor legale în materie ar conduce și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.
și a art. 481 C. civ. Deși instanța de apel a reținut că preluarea s-a făcut cu plată, potrivit H.C.M. nr. 18/1974, nu a verificat apărările reclamantei în sensul că nu a primit contravaloarea bunului, singura probă avută în vedere la soluția pronunțată fiind reprezentată de adresa nr. 6857/1992 a C.T.P., prin care se atestă primirea, de către această persoană juridică, în baza H.C.M. enunțate, a unor sume de bani. În concluzie, instanța de recurs a reținut calitatea reclamantei, de persoană îndreptățită la restituire, și preluarea abuzivă a imobilului, dispunând casarea hotărârilor anterioare pentru a se stabili modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, fiind necesară administrarea de probe pe aspectul primirii ori nu a prețului bunului.
În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1521 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantă. În esență, instanța de fond a reținut că, în absența unei dovezi din care să rezulte că trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului s-a făcut fără plată, sarcina probei în acest sens revenind reclamantei conform art. 1169 C. civ., preluarea bunului s-a realizat cu plată, în baza H.C.M. nr. 18/1974. Potrivit acestui document, clădirile au fost preluate din patrimoniul fostei cooperații de consum cu plată. Această soluție a fost menținută prin decizia civilă nr. 266/C din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, conform căreia s-a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.
Curtea a reținut că, în afara cererii de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și respinsă prin decizia nr. 1530/2001, de către SC T. SA, care face obiectul prezentului dosar, reclamanta a formulat o altă cerere de restituire a aceluiași imobil, în procesul în care a contestat decizia nr. 4 din 27 octombrie 2005 emisă de Consiliul de Administrație al SC T. SA. În acel proces, prin sentința civilă nr. 1291 din 15 iunie 2006, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins solicitarea reclamantei F.D.C. Constanța, hotărâre rămasă definitivă prin decizia nr. 267/C/ din 3 septembrie 2007 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a respins recursul declarat de reclamantă.
Instanțele au reținut, prin aceste hotărâri, că preluarea imobilului „nu s-a făcut abuziv, ci s-a realizat în baza protocolului încheiat la 29 iunie 1970, când toate părțile au fost de acord, acest act reprezentând un titlu valabil încheiat cu respectarea dispozițiilor de la acea dată, iar plata bunurilor preluate în baza acestui protocol s-a aprobat prin H.C.M. nr. 18/1974”. Deși, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., referitoare la excepția autorității de lucru judecat, cele două cereri având un obiect diferit în privința deciziei contestate, nu se pot ignora efectele hotărârilor pronunțate în legătură cu acest imobil, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, este vorba despre aceeași procedură în care a fost verificată și acțiunea soluționată deja irevocabil, respectiv procedura Legii nr. 10/2001.
Acesta este efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care împiedică posibilitatea prezentei instanțe de a statua diferit față de cele stabilite în procesul anterior, soluționat irevocabil, în legătură cu caracterul consensual, legal, de preluare, de către stat, a imobilului în litigiu, aspect ce nu mai poate fi contrazis. Separat de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, Curtea de Apel a reținut că, la 30 iunie 1970, între Ministerul Comerțului Interior și U.C.C.C.C. a intervenit un acord denumit „protocol”, prin care s-a convenit preluarea cu plată a unor construcții aparținând C.T.P., de către Ministerul Comerțului Interior, în scopul îmbunătățirii desfășurării comerțului cu ridicata.
La pct. 3 lit. b) din protocol s-a stabilit că, până la data achitării de către M.C.I., a construcțiilor proprietate cooperatistă, pentru acestea se vor încheia contracte de închiriere. În executarea acestor clauze ale acordului s-a întocmit contractul de închiriere nr. 17809 din 17 iulie 1973 între I.J.E.C.O.O.P. Constanța și I.C.R.M. Constanța, prin care prima închiria celei de-a doua imobilul situat în incinta depozitelor de mărfuri de la Halta Traian, care face obiectul prezentului litigiu. Potrivit datelor prezentate chiar de către reclamantă și care au ca sursă documentele deținute de „C.T.P.” U.N.C.C., organizație din structura căreia face parte și reclamanta, contravaloarea mijloacelor fixe care au făcut obiectul protocolului încheiat în anul 1970 a fost achitată parțial, de către dobânditorul Ministerul Comerțului Interior către C.T.P., respectiv în anul 1974, în baza H.C.M.
nr. 18/1974, s-a achitat suma de 105.000.000 lei, iar în anul 1977, prin dispoziția de plată nr. 167 din 28 decembrie 1977, s-a achitat suma de 54.859.959 lei. Susținerea reclamantei că depozitul din Constanța, care face obiectul litigiului de față, nu a fost achitat de către Ministerul Comerțului Interior nu a fost primită întrucât acest depozit a fost predat în anul 1973 către I.C.R.M., conform contractului de închiriere sus-menționat, fiind cuprins în lista anexă la H.C.M. nr. 18/1974, la poziția 19, suma plătită fiind de 5.555.000 lei, sumă componentă a sumei globale de 105.000.000 lei, cu privire la care C.T.P. nu ar fi negat că a primit-o. Împrejurarea că, ulterior primirii sumei de 105.000.000 lei, de către C.T.P., calculată pentru imobilele menționate în lista anexă la H.C.M.
nr. 18/1974, inclusiv pentru imobilul în litigiu, aceasta nu a mai distribuit sumele primite către uniunile județene ale cooperației de la care bunurile au fost efectiv preluate în 1973 nu-i poate fi imputat Ministerului Comerțului Interior, acesta îndeplinind, cel puțin pentru imobilul în litigiu, obligația de plată prevăzută în protocolul încheiat în anul 1970. C.T.P. a acționat ca reprezentant al uniunilor județene, în calitatea sa de organ central al cooperației, astfel încât desocotirea între acesta și uniunile județene de la care s-au preluat efectiv aceste bunuri reprezintă o chestiune care nu face obiectul analizei instanței în prezenta cauză și care nu prezintă relevanță pentru analiza caracterului abuziv al preluării, de către stat, a bunului în litigiu.
În consecință, Curtea a constatat că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu plată și că Tribunalul a respins, în mod corect, cererea de restituire, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, și anume ca reclamanta să aibă calitatea de persoană îndreptățită, iar imobilul să fi fost preluat abuziv. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:
Hotărârea pronunțată este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece încalcă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 6/1970, conform cărora „bunurile mobile și imobile”, mijloace fixe, proprietate a organizațiilor cooperației de consum, nu pot fi transmise în proprietate sau date în folosință decât numai cu plată și în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și statut. Nici un text de lege din actul normativ sus-menționat nu conferea C.T.P. împuternicirea să vândă vreun imobil al Cooperativei de consum sau al U.J.C.C., să încaseze vreo sumă de bani pentru un asemenea imobil și să redistribuie sumele încasate către cooperativă sau U.J.C.C., protocolul încheiat de aceasta nefiind opozabil reclamantei. Singura în drept să vândă imobilul în litigiu era U.J.C.C. Constanța, a cărei continuatoare este reclamanta, aceasta neconvenind prețul imobilului, ci doar cuantumul chiriei conform contractului nr. 17809/1973 încheiat cu I.C.R.M. Constanța. Potrivit adresei nr. 22519 din 20 mai 1997 a Ministerului Finanțelor Publice, rezultă că U.J.C.C. a fost înscrisă la organele fiscale cu acest imobil și a achitat impozitele și taxele la zi, până în anul 1992, probă asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat. Conform art. 5 alin. (2) și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 6/1970, protocolul de predare a imobilului în litigiu trebuia aprobat de Conferința delegațiilor cooperativelor asociate ale județului Constanța și semnat de organul colectiv de conducere ales potrivit prevederilor statuare ale U.J.C.C. Constanța, respectiv președintele acesteia. De asemenea, instanța a ignorat și adresa nr. 1/2209 din 12 octombrie 1990 a Ministerului Comerțului și Turismului, prin care acesta s-a arătat de acord să fie restituite depozitele pentru care nu au fost achitate sumele datorate, din cauza insuficienței sumelor primite de la Ministerul Comerțului Interior. Răspunsul Ministerului Comerțului și Turismului face referire directă la depozitele din Tulcea și Constanța.
În mod greșit s-a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei irevocabile nr. 8882 din 2 noiembrie 2009, neredactată la data recursului din 11 noiembrie 2009, și cu privire la care instanța a presupus că ar contrazice decizia irevocabilă pronunțată în prezentul dosar, nr. 4771 din 16 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. De asemenea, instanța a reținut în mod greșit că acțiunea de față este ulterioară celei soluționate irevocabil prin decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009, în acel proces fiind contestată o decizie emisă în 2005 de către SC T. SA, în timp ce, în prezentul litigiu, a fost contestată o decizie emisă de aceeași societate în anul 2001.
A fost încălcat caracterul obligatoriu al deciziei de casare nr. 4471 din 16 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, consacrat prin art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Astfel, instanța a supus din nou dezbaterii calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum și caracterul abuziv al preluării imobilului, cu privire la care instanța de recurs a dispus în mod irevocabil prin decizia nr. 4471 din 16 mai 2006.
Au fost încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului are garantează dreptul la proprietate și art. 481 C. civ.
Recurentul susține și încălcarea următoarelor dispoziții din Legea nr. 10/2001: - art. 2 lit. f), HCM nr. 18/1974 nefiind publicată în Buletinul Oficial; - art. 3 lit. c) determinat de faptul că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind succesoarea de drept a U.J.C.C. Constanța, în baza art. 190 din Legea nr. 109/1996; - art. 7 alin. (1) care prevede, ca regulă, restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv; - art. 11 alin. (1) față de argumentul instanței că C.T.P. ar fi încasat sume de bani, deși s-au prezentat dovezi în sensul că nici acesta și nici reclamanta nu au primit vreo sumă de bani pentru imobilul în litigiu; - art. 22 referitor la termenul de notificare, instanța de apel reținând autoritatea de lucru judecat în prezentul litigiu față de o notificare contestată în alt proces, formulată în anul 2005; - art. 46 alin. (3) care prevede, în cazul respingerii cererii de restituire în natură într-un proces soluționat irevocabil, că termenul de notificare curge de la data pronunțării hotărârii respective; - art. 47, care prevede posibilitatea solicitării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de către persoanele îndreptățite, în cazul în care, până la data intrării în vigoare a acestei legi, acestor persoane li s-au respins acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de către stat, prin hotărâri definitive și irevocabile.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Astfel, se reține efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce privește sentința nr. 1291/2006, rămasă definitivă și irevocabilă conform hotărârilor sus-menționate, prin care instanțele respective au reținut că preluarea imobilului nu s-a făcut abuziv, că părțile au fost de acord cu aceasta, fiind respectate dispozițiile legale în vigoare, iar plata s-a aprobat prin HCM nr. 18/1974. Pe de altă parte, decizia nr. 4771/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, reține că motivele de recurs formulate de reclamantă în acel dosar sunt fondate, aceasta având calitatea de persoană îndreptățită la reparație, cât timp imobilul pretins a fi în proprietatea sa a fost preluat abuziv, în baza unui act normativ nepublicat și a unui act administrativ încheiat între Ministerul Comerțului Interior și C.T.P. Instanța de apel face referire la decizia nr. 8882/2009 neredactată, la o notificare tardivă, alta decât cea din 2001, care face obiectul prezentului dosar, precum și la texte de lege din Codul civil (art. 1200, art. 1201, art. 1202), ignorând art. 46 și art. 47 din Legea nr. 10/2001. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Deși legal citați cu mențiunea depunerii întâmpinării, intimații nu au înregistrat, în dosar, un asemenea act procedural, recurenta și intimata pârâtă SC T. SA Constanța formulând concluzii scrise. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prioritate în examinarea motivelor de recurs, astfel cum au fost structurate în precedent, o are critica privind greșita reținere a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat deoarece Curtea a reținut relevanța hotărârilor judecătorești respective inclusiv în ceea ce privește natura consensuală și valabilă a preluării imobilului, de către stat, aspect contestat, de asemenea, de către recurentă, în cadrul altor motive de recurs. 2. Din această perspectivă, susținerile recurentei sunt neîntemeiate. În mod corect, Curtea a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce privește sentința civilă nr. 1291 din 15 iunie 2006 a Tribunalului Constanța, rămasă definitivă prin decizia nr. 267 C din 3 septembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, și irevocabilă prin decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a acestei instanțe. Efectul pozitiv al lucrului judecat permite oricăreia dintre părțile interesate din noul litigiu să se folosească și să opună lucrul anterior judecat într-un alt proces, în măsura în care ar avea legătură cu soluționarea pricinii ulterioare. În acest caz, hotărârile din procesul ulterior nu pot contrazice cele soluționate irevocabil în celălalt proces. În speță, prin hotărârea sus-menționată, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta din prezentul dosar în contradictoriu, printre alții, cu pârâta SC T. SA, având ca obiect anularea deciziei nr. 4 din 27 octombrie 2005 emisă de Consiliul de Administrație al acestei pârâte, precum și restituirea în natură a imobilului „depozit de mărfuri 112 U.J.C.C. Constanța”, situat în Constanța, în suprafață de 750 mp, imobil ce formează și obiectul prezentului dosar. Acțiunea a fost formulată în litigiul anterior în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. S-a reținut, în esență, că, în mod greșit, acțiunea a fost formulată în temeiul legii enunțate mai sus, față de incidența unei alte legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, s-a stabilit că preluarea imobilului nu s-a făcut în mod abuziv, în condițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci în mod valabil, prin acordul de voință al părților semnatare ale protocolului încheiat la 29 iunie 1970, încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, și cu plată, aprobată prin H.C.M. nr. 18/1974 și recunoscută a fi încasată de către C.T.P. Cum s-a arătat deja, hotărârea a rămas irevocabilă, bucurându-se, astfel, de putere de lucru judecat în condițiile art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. Prezumția lucrului judecat prin hotărârile anterioare se impune cu efect pozitiv în procesul de față deoarece vizează aceeași chestiune juridică cu cea din prezentul proces și tranșată irevocabil în litigiul anterior. Astfel, reclamanta a solicitat restituirea în natură a aceluiași bun, de la aceeași pârâtă și în temeiul aceluiași act normativ. Chiar dacă nu este întrunită cerința triplei identități pentru reținerea autorității de lucru judecat, care să împiedice desfășurarea procesului de față, deoarece unele dintre părțile celor două litigii sunt diferite, ca, de altfel, și obiectul lor, fiind contestate decizii diferite emise de SC T. SA, prezumția puterii de lucru judecat a hotărârilor anterioare determină imposibilitatea ca reclamanta să poată combate cele stabilite în mod irevocabil în celălalt proces și, în final, ca cele două hotărâri să se contrazică pe aspectul astfel judecat. Faptul că decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nu ar fi fost redactată la data pronunțării deciziei Curții de Apel, atacată în prezentul dosar, nu prezintă relevanță față de înscrisul depus la fila 121 dosar apel, din care rezultă că recursurile declarate de reclamantă și de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva deciziei nr. 267 C din 3 septembrie 2007 a Curții de Apel Constanța au fost respinse, ca nefondate, confirmând, astfel, hotărârile pronunțate în fazele procesuale anterioare. De asemenea, față de cele stabilite prin sentința civilă din 2006, rămasă irevocabilă în condițiile arătate mai sus, privind legea aplicabilă, precum și înlăturarea caracterului abuziv al preluării imobilului, în mod corect, Curtea de Apel nu a mai dat eficiență celor stabilite prin decizia pronunțată în recurs, într-un prim ciclu procesual al prezentului dosar, în legătură cu natura abuzivă a preluării bunului și a calității reclamantei, de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001. Într-adevăr, aspectele în discuție (actul normativ incident, natura preluării, cu consecința dreptului reclamantei la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001) au fost soluționate diferit în cele două procese, în prezenta cauză impunându-se, însă, hotărârea irevocabilă pronunțată în celălalt dosar, prioritar celor stabilite prin decizia nr. 4471/2006, pronunțată într-un prim recurs, în dosarul de față. Astfel, în litigiul anterior, s-a stabilit, în mod irevocabil, că reclamanta nu putea urma Legea nr. 10/2001 pentru obținerea imobilului și, pe de altă parte, bunul a ieșit din patrimoniul său, în mod legal, prin acordul de voință al părților implicate în transmiterea sa, la nivelul anului 1970, transmiterea făcându-se cu plată. În litigiul finalizat prin decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a avut cunoștință de prezentul proces, după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 267/C din 3 septembrie 2007 a Curții de Apel Constanța (pagina 4, paragraful nr. 9 din hotărâre-fila 123 dosar apel), astfel încât toate apărările în legătură cu cele dezlegate în drept, prin decizia nr. 4471/2006 a acestei instanțe, trebuia să fie formulate și în celălalt proces. Indiferent că astfel de apărări au fost formulate sau nu în litigiul anterior (în prezentul dosar nefiind depusă decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în forma redactată), rezolvând în mod irevocabil aceleași pretenții ale reclamantei cu cele din cauza de față, anterior soluționării prezentului litigiu, sentința civilă 1291/2006 rămasă irevocabilă se impune cu forța lucrului judecat în acest dosar și cu prezumția absolută irefragabilă de adevăr în privința celor stabilite în cuprinsul său sub aspectul legii incidente și a preluării valabile a imobilului solicitat de reclamantă. De asemenea, nu prezintă relevanță că acțiunea din celălalt litigiu a fost pornită ulterior celui de față, iar dispoziția contestată în dosarul respectiv a fost emisă, de SC T. SA, după dispoziția contestată în prezentul dosar, ci faptul că dispozițiile soluționează aceleași pretenții, iar procesul anterior a fost finalizat irevocabil înaintea cauzei de față, determinând, astfel, operarea prezumției de lucru judecat a sentinței nr. 1291/2006, rămasă irevocabilă. Ca atare, în mod corect, Curtea a reținut prezumția de lucru judecat a hotărârii respective, cu efectele constatate în ceea ce privește soluționarea prezentului litigiu, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. Susținerile prezentate în cadrul primului motiv de recurs pun în discuție natura preluării imobilului, aspect care nu mai poate fi reevaluat de prezenta instanță față de hotărârea judecătorească sus-menționată, în care, cum s-a arătat, a stabilit cu putere de lucru judecat, că transferul bunului a operat cu titlu valabil, inclusiv din perspectiva efectuării plății către C.T.P. 2. În ceea ce privește încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei de casare nr. 4471 din 16 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nici această susținere nu poate fi primită față de circumstanțele concrete ale speței. Într-adevăr, potrivit art. 315 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, de către instanța de recurs, este obligatorie în rejudecare. În speță, însă, anterior soluționării recursului de față, s-a pronunțat decizia irevocabilă nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, puterea de lucru judecat a acestei hotărâri având prioritate, pentru instanța de față, în raport de obligația respectării textului de lege sus-menționat. Cele statuate jurisdicțional anterior nu mai pot fi contrazise în litigiul de față, deoarece, în caz contrar, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, care, cum s-a arătat, include o prezumție absolută de adevăr a celor statuate în cuprinsul său, pe care partea ce a figurat în procesul respectiv nu le mai poate combate. Or, dacă s-ar da eficiență dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. în cauza de față, s-ar ajunge la contrazicerea unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu mai este posibil. 3. Nu se poate reține că, prin soluția pronunțată, s-ar fi încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici pe cele ale art. 481 C. civ. Astfel, stabilindu-se, în procesul anterior, că reclamanta nu-și poate valorifica pretențiile în baza Legii nr. 10/2001, care reprezintă și temeiul de drept al prezentei acțiuni, precum și faptul că preluarea nu a avut caracter abuziv, în sensul art. 2 din această lege, nu se poate verifica în litigiul de față în ce măsură reclamanta are un drept de proprietate sau „un bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care să-i permită restituirea în natură. Ca atare, nu se poate constata nici încălcarea dispozițiilor enunțate în procedura demarată de reclamantă în acest dosar (cea a Legii nr. 10/2001), dar care nu este incidentă, după cum s-a constatat irevocabil. 4. Referitor la nesocotirea dispozițiilor legale indicate în cadrul acestui motiv de recurs, cum toate aceste dispoziții sunt cuprinse în Legea nr. 10/2001, act normativ inaplicabil pretențiilor reclamantei pentru argumentele arătate, critica recurentei în sensul celor menționate nu va fi examinată de prezenta instanță. 5. Susținerile privind motivarea contradictorie a deciziei recurate nu se subsumează motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, doar prima parte a criticii privind reținerea, de către Curte, a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 1296/2006 rămasă irevocabilă este corectă, recurenta nearătând, însă, cu ce parte din hotărâre (dispozitiv sau alte considerente), aceste argumente sunt contradictorii, în sensul că, fie ar conduce la o altă soluție decât cea reținută în dispozitiv (contradicție între considerente și dispozitiv), fie din alte considerente ar rezulta temeinicia pretențiilor reclamantei (contradicție între considerente). În realitate, în cadrul acestor critici, recurenta reiterează aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, pentru încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei nr. 4771/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și art. 46, art. 47 din Legea nr. 10/2001, critici ce deja au fost examinate, respectiv nu au putut fi cenzurate pentru considerentele arătate în precedent. În consecință, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ. În baza art. 316 cu referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată, către intimata pârâtă SC T. SA, reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli reduse în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. față de activitatea desfășurată, în concret, de către apărătorul părții, de faptul că nu s-a depus întâmpinare în dosar, pentru partea reprezentată, și de numărul termenelor la care s-a asigurat asistența judiciară, în cauză fiind acordate doar două termene de judecată. PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.D.C. Constanța împotriva deciziei civile nr. 266/C din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurentă la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T. SA Constanța, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.