ÎCCJ, Decizia nr. 274/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 350 din 1 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3217/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată a dispus: - menținerea arestării preventive a inculpatului C.I., în conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (5 1 ), combinat cu art. 143 și art. 148 lit. h) și i) C. proc. pen.: - respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate de petentul C.I. privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel Ploiești; - trimiterea cauzei, Curții de Apel Ploiești, în vederea soluționării cererii de recuzare a tuturor magistraților Tribunalului Prahova, formulată de același petent.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că la data de 17 mai 2005, inculpatul C.I. a învederat Judecătoriei Ploiești, că înțelege să recuze magistrații tuturor instanțelor aflate pe raza județului Prahova. Cauza, trimisă Tribunalului Prahova, a fost scoasă de pe rol și trimisă Curții de Apel Ploiești care, la rându-i, constatând că cererea de recuzare privește și judecătorii acestei curți, a înaintat-o, spre competentă soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție. Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat, cu referire la cererea privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel Ploiești, că nu a fost îndeplinită condiția prevăzută de art. 52 alin. (5) C. proc.

pen. Totodată, instanța a constatat că petentul se află în stare de arest, iar temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, subzistă și impun privarea de libertate, în continuare, a acestuia. Împotriva acestei încheieri, petentul-inculpat C.I. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. S-a susținut că în mod greșit, instanța s-a pronunțat asupra menținerii măsurii arestării preventive, prin hotărâre definitivă, atâta timp, cât legea procesuală a statuat asupra controlului judiciar al încheierii, prin exercitarea recursului. La data de 28 iulie 2005, Judecătoria Ploiești a dispus prelungirea măsurii arestării preventive.

Sesizată cu critica menționată, instanța de fond a susținut că nu poate examina hotărârea unei instanțe superioare. În concluzie, petentul a solicitat admiterea recursului și modificarea încheierii atacate, în sensul menținerii soluției privind cererea de recuzare și constatării netemeiniciei și nelegalității soluției de menținere a măsurii arestării preventive. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Din economia dispozițiilor Părții Speciale Titlul II Cap. III Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora, potrivit legii procesual-penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de petent împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Ploiești, precum și asupra măsurii arestării preventive, conform art. 52 alin. (5 1 ) C. proc. pen. Or, potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs. Așadar, pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie prevăzută expres de lege.

În cauză, urmare a abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs. O altă interpretare, cu referire la controlul judiciar al încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, prin exercitarea împotriva acesteia, separat, a căilor de atac, prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen., este exclusă. Este de reținut în acest sens, intenția legiuitorului, la care nu se poate adăuga, rezultând fără echivoc din preambulul O.U.G. nr. 55/2004, potrivit căreia motivul abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc.

pen., consistă în „ necesitatea eliminării neîntârziate a posibilității de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, care împietează asupra desfășurării normale a procesului penal și poate conduce la punerea în libertate a unor infractori periculoși”. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că legea procesual-penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile nr. 361 sau, după caz, art. 385 1 C. proc. pen. Ca atare, accesul la justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea procesual-penală.

În fine, în raport cu datele dosarului, cu referire la termenul fixat pentru soluționarea cererii de recuzare, data până la care a fost prelungită măsura arestării preventive, instanța competentă a dispune asupra măsurii arestării preventive, încheierea recurată se constată a fi legală, nesusceptibilă de critică. Pe de altă parte, aspectele invocate de inculpat, cu referire la măsura arestării preventive, nu pot fi examinate contrar dispozițiilor legii procesual-penale, într-o cale de atac în care excepția de inadmisibilitate a acesteia prevalează. Astfel, așa cum s-a arătat, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală. Din economia textului menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate de lege. Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale, părților din proces. Or, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul. Pentru ca încheierile să poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunțării în fond sau apel, după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul menționat, adică să fie prevăzute expres de lege. Or în acest sens, sub denumirea marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță, în cursul judecății, privind măsurile preventive”, prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția legală menționată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale. Prin art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003, se prevede: „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea, impun, în continuare, privarea de libertate (...), instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”, fără a dispune că, în cazul menținerii detenției preventive, de către instanța sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul ultim al textului menționat se face trimitere la art. 160 a C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art. 141 din același cod. Ca atare, dispozițiile art. 160 b C. proc. pen., nu reglementează o excepție de la regula generală stabilită prin art. 385 1 din același cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanța de recurs, menținerea arestării preventive. Potrivit art. 385 1 alin. (3) C. proc. pen. „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor”. Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, statuată în art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen., încheierile date în cursul judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă procesuală. Însă, în raport cu dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen., cu referire la hotărârile judecătorești susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătorești nedefinitive. Or, hotărârea prin care se soluționează recursul, este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou recurs. Ca atare, în raport cu dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate ca instanță de recurs, în acest caz, nu sunt supuse controlului judiciar prin exercitarea, separat, a recursului.

În consecință, cum deciziile pronunțate în recurs, definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, ca instanță de recurs, instanța de judecată a dispus în sensul menținerii măsurii detenției preventive a inculpatului, în temeiul art. 52 alin. (5 1 ) C. proc. civ., nu se încadrează în excepția prevăzută de art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., inculpații nu pot solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale. Este adevărat că secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost sesizată cu soluționarea cauzei penale privind judecarea, în etapa recursului, a infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului menționat.

Însă, secția penală este instanța firească de recurs în acest caz, potrivit legii procesual-penale, iar împrejurarea pronunțării și asupra detenției preventive reprezintă aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (5 1 ) C. proc. pen. Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuia să se pronunțe asupra detenției preventive, întrucât erau incidente cele două condiții prevăzute de art. 52 alin. (5 1 ) C. proc. pen., cu referire la expirarea duratei arestării preventive a inculpatului, anterior datei la care instanța recuzată urma să dispună asupra măsurii și învestirea instanței recuzate, cu menținerea, între altele, a arestării preventive. Însă, prin textul amintit, legiuitorul a realizat o prorogare a competenței cu privire la dispunerea măsurii preventive în favoarea instanței care soluționează cererea de recuzare.

Prin urmare, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a substituit în acest caz, în temeiul legii, instanței recuzate, respectiv Curții de Apel Ploiești. Ca atare, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție își păstrează în cauză statutul de instanță firească de recurs, dispozițiile legale menționate, cu referire la art. 385 1 C. proc. pen., fiind incidente și, în consecință, înlăturând posibilitatea provocării unui control judiciar al încheierii atacate, prin exercitarea recursului, separat, împotriva acesteia. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.I.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva încheierii nr. 350 din 1 iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3217/2005. Obligă inculpatul C.I., să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 lei vechi), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.