ÎCCJ, Decizia nr. 274/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 274/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 350 din

1 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3217/2005, al secției penale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată a dispus:

- menținerea arestării

preventive a inculpatului C.I., în conformitate cu dispozițiile art. 52 alin.

(5

1

), combinat cu art. 143 și art. 148 lit. h) și i) C. proc. pen.:

- respingerea, ca

inadmisibilă, a cererii formulate de petentul C.I. privind recuzarea tuturor

judecătorilor Curții de Apel Ploiești;

- trimiterea cauzei, Curții

de Apel Ploiești, în vederea soluționării cererii de recuzare a tuturor

magistraților Tribunalului Prahova, formulată de același petent.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a constatat că la data de 17 mai 2005, inculpatul C.I. a învederat

Judecătoriei Ploiești, că înțelege să recuze magistrații tuturor instanțelor

aflate pe raza județului Prahova.

Cauza, trimisă Tribunalului

Prahova, a fost scoasă de pe rol și trimisă Curții de Apel Ploiești care, la

rându-i, constatând că cererea de recuzare privește și judecătorii acestei

curți, a înaintat-o, spre competentă soluționare, Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție a constatat, cu referire la cererea privind

recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel Ploiești, că nu a fost

îndeplinită condiția prevăzută de art. 52 alin. (5) C. proc. pen.

Totodată, instanța a

constatat că petentul se află în stare de arest, iar temeiurile care au

determinat luarea măsurii arestării preventive, subzistă și impun privarea de

libertate, în continuare, a acestuia.

Împotriva acestei încheieri,

petentul-inculpat C.I. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile

de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

S-a susținut că în mod

greșit, instanța s-a pronunțat asupra menținerii măsurii arestării preventive,

prin hotărâre definitivă, atâta timp, cât legea procesuală a statuat asupra

controlului judiciar al încheierii, prin exercitarea recursului.

La data de 28 iulie 2005,

Judecătoria Ploiești a dispus prelungirea măsurii arestării preventive.

Sesizată cu critica menționată, instanța de fond a susținut că nu poate examina

hotărârea unei instanțe superioare.

În concluzie, petentul a

solicitat admiterea recursului și modificarea încheierii atacate, în sensul

menținerii soluției privind cererea de recuzare și constatării netemeiniciei și

nelegalității soluției de menținere a măsurii arestării preventive.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din economia dispozițiilor

Părții Speciale Titlul II Cap. III Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă

condiționarea admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora, potrivit

legii procesual-penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile

a fi supuse controlului judiciar.

În cauză, completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursul declarat de petent împotriva unei

încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

pronunțat asupra cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel

Ploiești, precum și asupra măsurii arestării preventive, conform art. 52 alin.

(5

1

) C. proc. pen.

Or, potrivit art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu

sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit

legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.

Așadar, pentru ca o

încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula

generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie

prevăzută expres de lege.

În cauză, urmare a abrogării

alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la

încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei

de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia,

separat, cu recurs.

O altă interpretare, cu

referire la controlul judiciar al încheierii prin care s-a respins cererea de

recuzare, prin exercitarea împotriva acesteia, separat, a căilor de atac, prin

interpretarea

per a contrario

a dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc.

pen., este exclusă.

Este de reținut în acest

sens, intenția legiuitorului, la care nu se poate adăuga, rezultând fără

echivoc din preambulul O.U.G. nr. 55/2004, potrivit căreia motivul abrogării

alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., consistă în „

necesitatea eliminării neîntârziate

a posibilității de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, care împietează

asupra desfășurării normale a procesului penal și poate conduce la punerea în

libertate a unor infractori periculoși”.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că legea

procesual-penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din

Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la

justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind

examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în

condițiile nr. 361 sau, după caz, art. 385

1

C. proc. pen.

Ca atare, accesul la

justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale

menționate, stabilită de legea procesual-penală.

În fine, în raport cu datele

dosarului, cu referire la termenul fixat pentru soluționarea cererii de

recuzare, data până la care a fost prelungită măsura arestării preventive,

instanța competentă a dispune asupra măsurii arestării preventive, încheierea

recurată se constată a fi legală, nesusceptibilă de critică.

Pe de altă parte, aspectele

invocate de inculpat, cu referire la măsura arestării preventive, nu pot fi examinate

contrar dispozițiilor legii procesual-penale, într-o cale de atac în care

excepția de inadmisibilitate a acesteia prevalează.

Astfel, așa cum s-a arătat, potrivit

art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor

judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de

atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea

provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată

prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului

menționat rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile

premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de

atac determinate de lege.

Legea procesuală penală,

prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea

oricărei vătămări materiale sau morale, părților din proces.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., „încheierile

pot fi atacate cu recurs numai odată cu

sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot

fi atacate separat cu recurs”.

Așadar, prin textul menționat a fost

stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunțate în primă

instanță, ca și cele ale instanței de apel, sunt supuse recursului, odată cu

fondul.

Pentru ca încheierile să

poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunțării în fond sau apel,

după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepția prevăzută de textul

menționat, adică să fie prevăzute expres de lege.

Or în acest sens, sub

denumirea marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță,

în cursul judecății, privind măsurile preventive”,

prin art. 141 C.

proc. pen. s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanță și în apel, prin

care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei

măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării

preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat”.

Așadar, prin dispoziția

legală menționată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva

încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunțate în cursul

judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.

Prin art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2003,

se prevede: „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea,

impun, în continuare, privarea de libertate (...), instanța dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive”,

fără a dispune că,

în cazul menținerii detenției preventive, de către instanța sesizată cu

judecarea recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.

Dimpotrivă, prin alineatul

ultim al textului menționat se face trimitere la art. 160

a

C. proc.

pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art.

141 din același cod.

Ca atare, dispozițiile art.

160

b

C. proc. pen., nu reglementează o excepție de la regula

generală stabilită prin art. 385

1

din același cod, ci, dimpotrivă, o

consacrare a acesteia cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către

instanța de recurs, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 385

1

alin. (3) C. proc. pen. „recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se

socotește făcut și împotriva încheierilor”.

Din economia acestui din

urmă text legal rezultă că, în afara excepției de la regula generală, statuată

în art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul

judecății urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse,

regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunța în cauză, în acea etapă

procesuală.

Însă, în raport cu

dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen., cu referire la hotărârile

judecătorești susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de

atac, hotărârile judecătorești nedefinitive.

Or, hotărârea prin care se

soluționează recursul, este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin

art. 417 C. proc. pen., așa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou

recurs.

Ca atare, în raport cu

dispozițiile legale menționate, nici încheierile pronunțate ca instanță de

recurs, în acest caz, nu sunt supuse controlului judiciar prin exercitarea,

separat, a recursului.

În consecință, cum deciziile

pronunțate în recurs, definitive și executorii fiind, nu sunt supuse nici unei

căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, ca instanță de recurs, instanța

de judecată a dispus în sensul menținerii măsurii detenției preventive a

inculpatului, în temeiul art. 52 alin. (5

1

) C. proc. civ., nu se

încadrează în excepția prevăzută de art. 385

1

alin. (2) C. proc.

pen., inculpații nu pot solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea

încheierii pe această cale.

Este adevărat că secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost sesizată cu

soluționarea cauzei penale privind judecarea, în etapa recursului, a

infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului menționat.

Însă, secția penală este

instanța firească de recurs în acest caz, potrivit legii procesual-penale, iar

împrejurarea pronunțării și asupra detenției preventive reprezintă aplicarea în

cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (5

1

) C. proc. pen.

Secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție trebuia să se pronunțe asupra detenției

preventive, întrucât erau incidente cele două condiții prevăzute de art. 52

alin. (5

1

) C. proc. pen., cu referire la expirarea duratei arestării

preventive a inculpatului, anterior datei la care instanța recuzată urma să

dispună asupra măsurii și învestirea instanței recuzate, cu menținerea, între

altele, a arestării preventive.

Însă, prin textul amintit,

legiuitorul a realizat o prorogare a competenței cu privire la dispunerea

măsurii preventive în favoarea instanței care soluționează cererea de recuzare.

Prin urmare, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a substituit în acest caz, în temeiul

legii, instanței recuzate, respectiv Curții de Apel Ploiești. Ca atare, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție își păstrează în cauză statutul

de instanță firească de recurs, dispozițiile legale menționate, cu referire la

art. 385

1

C. proc. pen., fiind incidente și, în consecință,

înlăturând posibilitatea provocării unui control judiciar al încheierii

atacate, prin exercitarea recursului, separat, împotriva acesteia.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de petentul C.I.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul C.I.

împotriva încheierii nr. 350 din 1 iunie 2005, pronunțată de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3217/2005.

Obligă inculpatul

C.I., să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi), cu titlu de

cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 lei vechi),

reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 noiembrie 2005.