AFFAIRE TOPCIOV c. ROUMANIE

AFFAIRE TOPCIOV c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 17369/02 prezentate de Ioan TOPCIOV împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 15 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Caflisch Bîrsan Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și grefier de secțiune al dlui Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 18 aprilie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, domnul Ioan Topciov, este un resortisant român, născut în 1960 și rezident în Arad. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Petronela Topciov, economist. Guvernul român ( Acțiunea în despăgubire a reclamantului împotriva D.L. Prin hotărârea din 3 ianuarie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Arrad a dat dreptul la despăgubirea reclamantului împotriva D.L. și l-a condamnat pe acesta din urmă să plătească suma de 45 000 000 de lei românești (ROL), adică 2 385,62 EUR (EUR), cu titlu de despăgubiri și de 6 145 000 ROL, adică 325,77 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată. Printr-o hotărâre din 12 aprilie 2000, tribunalul județean d.L.Arad a anulat recursul D.L. pentru neplătirea taxei de timbru. În plus, tribunalul a condamnat D.L. să plătească reclamantului suma de 430 000 ROL, adică 22,82 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată. Din înscrisurile din dosar reiese că părțile nu au formulat nicio acțiune împotriva acestei decizii și, prin urmare, hotărârea din 3 ianuarie 2000 a devenit definitivă. La 7 februarie 2001, la cererea reclamantului, a fost inclusă formula executorie. La o dată nespecificată, reclamantul l-a mandatat pe executorul de drept V.P. să execute sentința din 3 ianuarie 2000. La data de 3 ianuarie 2000 l-a pus în întârziere pe debitor să se supună sentinței menționate anterior datei de 22 februarie 2001, dar nu a executat. La 15 martie 2001, executorul de justiție l-a invitat pe reclamant să se mute cu el la domiciliul debitorului pentru a-i confisca bunurile. La 29 mai 2001, reclamantul a depus la Ministerul Justiției o plângere împotriva executorului de justiție, exprimându-și nemulțumirea cu privire la diligențele acestuia din urmă. Ministerul a transmis plângerea reclamantului la tribunalul juvenil din Arad. La 6 iulie 2001, reclamantul a informat că nu era disponibil să se deplaseze împreună cu executorul la domiciliul debitorului și a emis un mandat executorului de a proceda singur la confiscarea bunurilor debitorului. Printr-un proces-verbal din 9 iulie 2001, procurorul judiciar a constatat că debitorul nu mai locuia la adresa indicată, că nu dispunea de bunuri reținute și că domiciliul său actual era necunoscut; prin urmare, a considerat că debitorul era insolvent și că nu putea fi localizat. Acest proces-verbal a fost transmis reclamantului la 11 iulie 2001. Printr-o scrisoare din 12 iulie 2001, ca răspuns la plângerea reclamantului împotriva executorului judiciar, tribunalul departamental la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, tribunalul nota quel a aparținut reclamantului de a identifica noua adresă a debitorului pentru a putea continua executarea forțată. Reclamantul a declarat că a fost informat la serviciul de stare civilă (Serviciu de evidențe a (u) lânga poliție cu privire la noua adresă a debitorului, dar aceasta din urmă nu figura. Acesta afirmă că a revăzut debitorul la volanul unui vehicul al cărui număr de înmatriculare a fost reținut, dar că, atunci când a fost adresat ulterior poliției pentru a-l ajuta să găsească adresa debitorului, aceasta din urmă și-a respins cererile și susține că, în lunile iulie, august și septembrie 2003, acesta se adresează din nou procurorului judiciar V.P. pentru a-i cere să continue executarea forțată a hotărârii, în special prin solicitarea de a depune o plângere penală împotriva debitorului. Guvernul susține că reclamantul nu a depus nicio cerere la poliție pentru a obține informații cu privire la adresa debitorului. În plus, după 29 mai 2001, reclamantul nu a depus nicio plângere scrisă la Ministerul Justiției sau la Uniunea Națională a Aprozilor de Justiție, pentru a se plânge de inactivitatea P.V. Din dosar reiese că, după 9 iulie 2001, nu s-a efectuat niciun act de punere în aplicare. Dreptul intern relevant Codul de procedură civilă rejudecată anterior datei de 2 mai 2001 art. 373 Hotărârile sunt executate prin intermediul instanței care a avut loc în temeiul cauzei. (2) Executarea se face de către aprozii de justiție. (3) În cazurile prevăzute de lege sau în cazul în care procurorul consideră necesar acest lucru, organele de poliție au obligația de a participa la executarea executării. Acest articol a fost modificat prin Regulamentul guvernului (Ordonanța de urgența a Guvernului) , nr 138/2000, din 14 septembrie 2000, publicat în Buletinul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000 și intrat în vigoare la 2 mai 2001, adică la șapte luni de la data publicării sale (articolul IX din Regulamentul 138/2000, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de procedură al guvernului 290/2000). art. 3712 alineatul (1) Se pot aplica numai obligațiile de a plăti o sumă de bani, de a restitui un bun, de a demola o construcție, o plantație sau o altă lucrare sau de a lua măsuri permise de lege. art. 373 În cazurile prevăzute de lege sau în cazul în care procurorul consideră necesar acest lucru, organele de poliție sunt obligate să își ofere sprijinul pentru executarea execuției. art. 399 Împotriva executării forțate sau împotriva oricărui act de punere în aplicare, persoanele interesate sau vătămate de executare pot formula o opoziție la executare. De asemenea, se poate formula o opoziție în cazul în care ...lemnul de executare refuză să efectueze un act de executare în condițiile legii. Acțiunea prevăzută de art. 399 menționat anterior este deschisă creditorului care poate sesiza instanțele naționale cu privire la o cauză în cazul în care organismul de executare refuză să efectueze un act de executare în condițiile prevăzute de lege. Termenul prevăzut la art. 401 alineatul (1) litera (a) din Codul de procedură civilă pentru această opoziție este de 15 zile de la data la care a luat cunoștință de actul de punere în aplicare contestat sau de refuzul executorului de a încheia un act de punere în aplicare. Legea nr. 188/2000 privind executorii de judecată art. 1 alineatul (1) art. 44 Responsabilitatea disciplinară a executorului judiciar are loc pentru următoarele fapte: (...) întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor.art. 45 Lanțul de acțiune disciplinară este exercitat de ministrul justiției sau de colegiul director al Camerei aprozilor de justiție și este examinat de consiliul de disciplină al acesteia, compus din trei membri aleși de adunarea generală a Camerei pentru o perioadă de trei ani. (...) Consiliul de disciplină al Camerei Arbitrilor de Justiție transmite o notificare părților și emite o decizie motivată care le este comunicată. Decizia Consiliului de disciplină poate fi contestată în termen de cincisprezece ani. în termen de cinci zile de la comunicarea către comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a aprozilor de justiție care examinează contestația într-o formare a cinci membri. Decizia comisiei superioare este definitivă și poate face obiectul unei acțiuni judecate de instanța de judecată în statul din care se află sediul profesional al executorului. art. 53 (1) Refuzul executorului judecătoresc de a efectua un act sau de a executa o executare forțată este motivat, în cazul în care părțile persistă în cererea de executare a actului, în termen de maximum cinci zile de la data refuzului. (2) În cazul în care se refuză în mod nejustificat executarea unui act, partea interesată poate formula o plângere în termen de cinci zile de la data la care a luat cunoștință de acest refuz în fața instanței de primă instanță din statul membru în care se află sediul procurorului judiciar. (3) În cazul în care reclamația este acceptată, instanța indică modalitățile prin care actul trebuie încheiat. (4) Hotărârea instanței este supusă acțiunii. (5) Lacul judecătoresc este obligat să efectueze procedura de judecată irevocabilă. art. 57 (1) Actele aprozilor de justiție sunt supuse controlului instanțelor competente, în condițiile prevăzute de lege. (2) Activitatea aprozilor de justiție este supusă controlului profesional, în condițiile prezentei legi. Persoanele interesate sau vătămate de actele de punere în aplicare pot formula o opoziție la executare, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Activitatea aprozilor de justiție este supusă controlului profesional exercitat de Ministerul Justiției, fie de corpul de specialitate al acestuia, fie de Uniunea Națională a aprozilor de justiție. Printre altele, se numără calitatea actelor și a lucrărilor efectuate de executorii justiției și comportamentul acestora în rapoartele lor de serviciu cu autoritățile publice și cu persoanele fizice. Invocând, pe fond, art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de executarea hotărârii din 3 ianuarie 2000 pronunțate în favoarea sa de către instanța de primă instanță, în special de pasivitatea autorităților, și anume executorul justiției și poliția. De asemenea, acesta invocă, în esență, o încălcare a dreptului său de proprietate contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1, din cauza faptului că hotărârea respectivă nu a fost executată. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că a obținut executarea sentinței din 3 ianuarie 2000 a Tribunalului de Primă Instanță din Arrad, care l-a obligat pe D.L. să-i plătească o sumă de bani. În esență, se referă la dreptul la o protecție judiciară efectivă, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, care se citește astfel în partea sa relevantă. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. Acesta se bazează pe faptul că dreptul intern pune la dispoziția reclamantului mijloace procedurale adecvate, accesibile, eficiente și suficiente, pentru a se putea executa hotărârea pronunțată în favoarea sa. Cu titlu introductiv, guvernul consideră că a fost legal pentru reclamant, fie să se opună executării în temeiul articolului 399 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, fie să sesizeze instanțele și autoritățile competente în materie de acțiuni împotriva executorului justiției în temeiul articolelor 53 și 58 din Legea nr. 188/2000 privind aprozii de justiție (a se vedea partea de mai sus). Legislația internă relevantă mai) Guvernul furnizează mai multe copii ale hotărârilor pronunțate în cursul anului 2004 de comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a aprozilor de justiție pentru a demonstra eficiența acțiunii disciplinare. Guvernul constată că, în speță, reclamantul nu a luat măsuri disciplinare împotriva executorului justiției. Deși a depus o plângere la Ministerul Justiției la 29 mai 2001, aceasta a fost tratată la 12 iulie 2001 și, în orice caz, nicio pasivitate nu putea fi reprovocată la executor înainte de această dată. În plus, guvernul consideră că acțiunile indicate îndeplinesc criteriile impuse de jurisprudența Curții cu privire la calitatea unei legi: acestea sunt adecvate, accesibile, eficiente și suficiente (Stögmuller c. Austria, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A. n 9, p. 42, § 62 și De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, Hotărârea din 18 iunie 1971, seria A n 12, p. 34). Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne; pe de altă parte, consideră că instanța de primă instanță din Arrad nu a examinat în mod corect plângerea sa împotriva executorului justiției și că acesta din urmă nu a acționat cu prisosință în executarea executării, în ciuda informațiilor furnizate cu privire la domiciliul debitorului. Curtea consideră că excepția de neobosire a căilor de atac interne ridicate de guvern este strâns legată de fondul fondului pe care reclamantul îl trage din art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel încât aceasta trebuie anexată la fond (a se vedea mutatis mutandis Gnahoré c. Franța, 4001/98, § 26 CEDH 2000-IX. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesară examinarea problemei eficienței în speță a unei eventuale opoziții la executare sau a unei plângeri disciplinare împotriva executorului justiției, deoarece, în orice caz, persoana reclamantă este inadmisibilă din motivele menționate mai jos. Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia art. 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul de acces la justiție, care are drept corolar dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive ( Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., p. Cu toate acestea, acest drept nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe. ; pe de altă parte, îi revine sarcina de a dispune de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Curtea are sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România 34467/97, § 66, 17 iunie 2003), deoarece, atunci când acestea sunt obligate să acționeze în executarea unei hotărâri judecătorești și omit să facă acest lucru, această inerție implică răspunderea pentru la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În prezenta cauză, în cazul în care se face trimitere la o hotărâre prin care se introduce o obligație de plată unei persoane fizice. În această privință, statul avea obligația de a pune la dispoziția reclamantului un sistem care să îi permită să obțină de la debitor plata sumelor alocate de instanțe (a se vedea mutatis mutandis, Dachar c. Franța (dec.), 42358/98, 6 iunie 2000). Cu toate acestea, nu se poate deduce din deduce că: el trebuie să fie considerat răspunzător pentru neplata unei creanțe executorii datorate insolvenței unui debitor privat (a se vedea mutatis mutandis, Sangier c. France 50342/99, § 39, 27 mai 2003). În ceea ce privește obligația autorităților de a lua măsuri adecvate pentru a executa hotărârea din 3 ianuarie 2000, Curtea constată că aceasta a fost acoperită de formula executorie, la 7 februarie 2001 și că executorul justiției l-a pus în întârziere pe debitor în fața hotărârii menționate anterior înainte de 22 februarie 2001. O tentativă de executare a avut loc la 9 februarie 2001. iulie 2001, adică la trei zile după ce reclamantul a răspuns la cererea executorului de a se deplasa împreună la domiciliul debitorului, pentru a pune sub sechestru bunurile acestuia din urmă. Plângerea reclamantului împotriva executorului judiciar a făcut obiectul unei decizii motivate a autorității competente conform căreia, până la data deciziei sale, executorul și-a îndeplinit bine funcțiile. Prin urmare, până la 9 iulie 2001, autoritățile în cauză nu au încălcat obligația de a-l asista pe reclamant în executarea acesteia. Cu toate că nu este responsabilitatea reclamantului de a furniza el însuși executorului de justiție mijloacele necesare pentru a proceda la executarea efectivă (Ruianu c. România 34467/97, § 68, 17 iunie 2003), trebuie însă să acționeze cu o anumită diligență și să vegheze la executarea în cauzele civile. Prin urmare, acesta l-a obligat pe solicitant să utilizeze mijloacele puse la dispoziția sa prin legislația națională și să facă apel, dacă este cazul, la forța publică pentru a-l asista în execuție (Ciprofloxacina c. Republica Cehă (dec.), 33273/03, 22 martie 2005).În plus, trebuie menționat că, în conformitate cu dispozițiile legale interne, acesta nu aparține executorului de justiție d a identifica domiciliul unui debitor dispărut. Or, spre deosebire de cauzele Ruianu menționate anterior și Pini și altele c. România 78028/01 și 78030/01, § 177, CEDH 2004 V) în cazul în care reclamanții au făcut demersuri regulate prin solicitarea executării, în prezenta cauză, nu s-a stabilit că: după 9 iulie 2001, reclamantul i-a cerut executorului să continue executarea hotărârii în cauză. Într-adevăr, după această dată, după cum reiese din dosar, nu s-a plâns de inalizarea executorului la autoritățile competente. În plus, Curtea constată că, deși recurentul susține în repetate rânduri solicitarea adresată poliției de a-i furniza adresa debitorului și executorului justiției de a face alte acte de punere în aplicare, nicio piesă din dosar nu confirmă afirmațiile sale. Pe de altă parte, din documentele furnizate de Õ a reieșit că nu a fost înregistrată nicio cerere scrisă din partea reclamantului la poliție și nici la executorul justiției în acest scop. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea nu constată o neîndeplinire a obligațiilor imputabilă autorităților naționale în executarea hotărârii din 3 ianuarie 2000. Prin urmare, cauza întemeiat pe neexecutarea hotărârii respective se dovedește în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge că neexecutarea hotărârii din 3 ianuarie 2000 și-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul nu contestă faptul că reclamantul are o creanță suficient de stabilită pentru a fi exigibilă. Cu toate acestea, el observă că, în speță, nu există nici o ingerință a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tribunalul constată că, în prezenta cauză, hotărârea din 3 ianuarie 2000 a creat în patrimoniul reclamantului o creanță certă și exigibilă, care constituie un "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu se poate în speă că autorităile naionale nu l-au asistat pe reclamant în executarea hotărârii menionate anterior, în măsura în care nu s-a făcut nicio diligenă pentru continuarea acestei execuii. Din motive similare celor expuse în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, Curtea consideră, având în vedere cele de mai sus, că această cauză trebuie, de asemenea, respinsă pentru lipsa vădită a temeiului, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

17369/02

présentée par Ioan TOPCIOV

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 juin 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

L.

Caflisch

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

E.

Myjer

,

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 18 avril 2002,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Ioan Topciov, est un ressortissant roumain, né en 1960 et résidant à Arad. Il est représenté devant la Cour par M

me

Petronela

Topciov, économiste. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

Beatrice Rămășcanu.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Action en réparation du requérant contre D.L.

Par un jugement du 3 janvier 2000, le tribunal de première instance d’Arad fit droit à l’action en réparation du requérant contre D.L. et condamna ce dernier à lui verser la somme de 45

000

000 lei roumains

(ROL), soit 2

385,62 euros (EUR), à titre de dommages et intérêts et de 6

145

000 ROL, soit 325,77 EUR, à titre de frais de justice.

Par un arrêt du 12 avril 2000, le tribunal départemental d’Arad annula l’appel de D.L., pour non-paiement du droit de timbre. En outre, le tribunal condamna D.L. à verser au requérant la somme de 430

000 ROL, soit 22,82

EUR, à titre de frais de justice.

Il ressort des pièces du dossier que les parties n’ont pas formé de recours contre cette décision et, par conséquent, le jugement du 3 janvier 2000 est devenu définitif. Il fut revêtu de la formule exécutoire le 7 février 2001 sur demande du requérant.

2.

Démarches faites par le requérant afin d’obtenir les sommes ordonnées par les juridictions

A une date non précisée, le requérant mandata l’huissier de justice V.P. pour faire exécuter le jugement du 3 janvier 2000.

L’huissier de justice mit le débiteur en demeure d’obtempérer au jugement précité avant le 22 février 2001, mais il ne s’exécuta pas. Le 15

mars 2001, l’huissier de justice invita le requérant à se déplacer avec lui au domicile du débiteur afin de saisir ses biens.

Le 29 mai 2001, le requérant déposa auprès du ministère de la Justice une plainte contre l’huissier de justice P.V., en manifestant son mécontentement quant aux diligences de ce dernier. Le ministère transmit la plainte du requérant au tribunal départemental d’Arad.

Le 6 juillet 2001, le requérant fit savoir qu’il n’était pas disponible pour se déplacer avec l’huissier au domicile du débiteur et donna mandat à l’huissier de procéder seul à la saisie des biens du débiteur.

Par un procès-verbal du 9 juillet 2001, l’huissier de justice constata que le débiteur n’habitait plus à l’adresse indiquée, qu’il n’y avait pas de biens saisissables et que son domicile actuel était inconnu. Dès lors, il considéra que le débiteur était insolvable et qu’il ne pouvait pas être localisé. Ce procès-verbal fut transmis au requérant le 11 juillet 2001.

Par une lettre du 12 juillet 2001, en réponse à la plainte du requérant contre l’huissier de justice, le tribunal départemental l’informa que, compte tenu des actes réalisés jusqu’alors par l’huissier, celui-ci avait correctement rempli toutes ses obligations. En outre, le tribunal nota qu’il appartenait au requérant d’identifier la nouvelle adresse du débiteur afin de pouvoir continuer l’exécution forcée.

Le requérant dit s’être renseigné auprès du service de l’état civil (

Serviciul de evidență a populației

) près la police au sujet de la nouvelle adresse du débiteur, mais celle-ci n’y figurait pas. Il affirme qu’il a aperçu le débiteur au volant d’un véhicule dont il a retenu le numéro d’immatriculation, mais que lorsqu’il s’est adressé ultérieurement à la police afin de l’aider à trouver l’adresse du débiteur, cette dernière a rejeté ses demandes. Il soutient également que pendant les mois de juillet, août et septembre 2003, il s’est à nouveau adressé à l’huissier de justice V.P. afin de lui demander de continuer l’exécution forcée du jugement, en particulier en lui demandant de déposer une plainte pénale contre le débiteur.

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a déposé aucune demande auprès de la police afin d’obtenir des informations sur l’adresse du débiteur. En outre, après le 29 mai 2001, le requérant n’a pas déposé de plainte écrite auprès du ministère de la Justice ou de l’Union nationale des huissiers de justice, pour se plaindre de l’inactivité de P.V.

Il ressort du dossier qu’après le 9 juillet 2001, aucun acte d’exécution n’a été effectué.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Le code de procédure civile

a)

Rédaction antérieure au 2 mai 2001

Article 373

«

Les décisions sont exécutées par l’intermédiaire du tribunal qui a connu du fond de l’affaire.

(2)

L’exécution est faite par les huissiers de justice.

(3)

Dans les cas prévus par la loi ou si l’huissier le considère nécessaire, les organes de police sont tenus d’apporter leur concours à la réalisation de l’exécution.

»

Cet article a été modifié par le règlement du gouvernement

(Ordonanța de urgență a Guvernului)

, n

o

138/2000, du 14 septembre 2000, publié au Bulletin Officiel n

o

479 du 2

octobre 2000 et entré en vigueur le 2 mai 2001, soit sept mois après la date de sa publication (article IX du règlement

n

o

138/2000, tel que modifié par le règlement du gouvernement

n

o

290/2000).

Article 411

«

Lorsque le débiteur ne paie pas la somme due dans un délai de vingt quatre heures à compter de sa mise en demeure, l’huissier de justice procède à la saisie de ses biens meubles...

»

b)

Rédaction postérieure au 2

mai

2001

Article 371² § 1

«

Seules peuvent faire l’objet de l’exécution forcée les obligations de payer une somme d’argent, de remettre un bien, de démolir une construction, une plantation ou un autre ouvrage ou de prendre des mesures permises par la loi.

»

Article 373 § 1

«

L’exécution est faite par les huissiers de justice (...)

»

Article 373² § 1

«

Dans les cas prévus par la loi ou si l’huissier le considère nécessaire, les organes de police sont tenus d’apporter leur concours à la réalisation de l’exécution.

»

Article 399

«

Contre l’exécution forcée ou contre tout acte d’exécution, les personnes intéressées ou lésées par l’exécution peuvent formuler une opposition à l’exécution. De même...une opposition peut être formée dans le cas où...l’organe d’exécution refuse d’accomplir un acte d’exécution dans les conditions de la loi.

»

Le recours prévu par l’article 399 précité est ouvert au créancier qui peut saisir les juridictions nationales d’une contestation dans le cas où l’organe d’exécution refuse d’accomplir un acte d’exécution dans les conditions prévues par la loi. Le délai prévu par l’article 401 § 1 a) du code de procédure civile pour cette opposition est de 15 jours à partir du moment où l’intéressé a pris connaissance de l’acte d’exécution contesté ou du refus de l’huissier d’accomplir un acte d’exécution.

2.

La loi n

o

188/2000 sur les huissiers de justice

Article 1 § 1

«

Les huissiers de justice sont chargés de l’exécution forcée des obligations civiles prévues par les titres exécutoires.

»

Article 44

«

La responsabilité disciplinaire de l’huissier de justice survient pour les faits suivants

: (...)

e)

le retard systématique et la négligence dans l’accomplissement des travaux.

»

Article 45

«

1.

L’action disciplinaire est exercée par le ministre de la Justice ou par le collège directeur de la Chambre des huissiers de justice et est examinée par le conseil de discipline de celle-ci, composé de trois membres élus par l’assemblée générale de la Chambre pour une durée de trois ans.

(...)

4.

Le conseil de discipline de la Chambre des huissiers de justice adresse une notification aux parties et prononce une décision motivée qui leur est communiquée.

5.

La décision du conseil de discipline peut être contestée dans un délai de quinze

jours à compter de la communication à la commission supérieure de discipline de l’Union nationale des huissiers de justice qui examine la contestation dans une formation de cinq membres. La décision de la commission supérieure est définitive et peut faire l’objet d’un recours jugé par la cour d’appel dans l’arrondissement de laquelle se trouve le siège professionnel de l’huissier.

»

Article 53

«

(1)

Le refus de l’huissier de justice d’accomplir un acte ou d’effectuer une exécution forcée est motivé, si les parties persistent dans la demande d’accomplissement de l’acte, dans un délai maximum de cinq jours à compter du refus.

(2)

En cas de refus injustifié d’accomplir un acte, la partie intéressée peut formuler une plainte dans un délai de cinq jours à compter de la date où elle a pris connaissance de ce refus devant le tribunal de première instance de l’arrondissement où se trouve le siège de l’huissier de justice.

(3)

L’examen de la plainte suppose une notification faite aux parties. Si la plainte est admise, la juridiction indique les modalités selon lesquelles l’acte doit être accompli.

(4)

La décision de la juridiction est soumise au recours.

(5)

L’huissier de justice est tenu d’accomplir le dispositif du jugement irrévocable.

»

Article 57

«

(1)

Les actes des huissiers de justice sont soumis au contrôle des juridictions compétentes, dans les conditions prévues par la loi.

(2)

L’activité des huissiers de justice est soumise au contrôle professionnel, dans les conditions de la présente loi.

»

Article 58

«

Les personnes intéressées ou lésées par les actes d’exécution peuvent formuler une opposition à l’exécution, dans les conditions prévues par le code de procédure civile.

»

L’activité des huissiers de justice est soumise au contrôle professionnel exercé par le ministère de la Justice, soit par son corps de spécialité, soit par l’Union nationale des huissiers de justice. L’objet de ce contrôle est parmi d’autres, la qualité des actes et des travaux effectués par les huissiers de justice et leur comportement dans leurs rapports de service avec les autorités publiques et les personnes physiques.

GRIEFS

1.

Invoquant, en substance, l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’inexécution du jugement du 3 janvier 2000 rendu en sa faveur par le tribunal de première instance et plus particulièrement de la passivité des autorités, à savoir l’huissier de justice et la police.

2.

Il allègue aussi, en substance, une atteinte à son droit de propriété contraire à l’article 1 du Protocole nº 1, en raison de l’inexécution dudit jugement.

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’impossibilité d’obtenir l’exécution du jugement du 3 janvier 2000 du tribunal de première instance d’Arad qui a condamné D.L. à lui payer une somme d’argent. Il invoque, en substance, le droit à une protection judiciaire effective, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention qui se lit ainsi dans sa partie pertinente

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il s’appuie sur le fait que le droit interne mettait à la disposition du requérant des voies procédurales adéquates, accessibles, efficaces et suffisantes, afin de voir exécuter le jugement prononcé en sa faveur.

A titre liminaire, le Gouvernement considère qu’il était loisible au requérant, soit de faire opposition à l’exécution en vertu de l’article 399 § 1 du code de procédure civile, soit de saisir les juridictions et autorités compétentes d’actions contre l’huissier de justice en vertu des articles 53 et

58 de la loi n

o

188/2000 sur les huissiers de justice (voir ci-dessus la partie «

Le droit interne pertinent

»). Le Gouvernement fournit plusieurs copies des décisions rendues au cours de l’année 2004 par la commission supérieure de discipline de l’Union nationale des huissiers de justice pour démontrer l’effectivité de l’action disciplinaire.

Le Gouvernement constate qu’en l’espèce, le requérant n’a pas formé d’action disciplinaire contre l’huissier de justice. Bien qu’il ait déposé une plainte auprès du ministère de la Justice le 29 mai 2001, celle-ci a été traitée le 12 juillet 2001, et en tout état de cause, aucune passivité ne pouvait être reprochée à l’huissier avant cette date.

En outre, le Gouvernement considère que les recours indiqués remplissaient les critères imposés par la jurisprudence de la Cour quant à la qualité d’une loi

: ils sont adéquats, accessibles, efficaces et suffisants (

Stögmuller c. Autriche,

arrêt du 10 novembre 1969, série A. n

o

9, p. 42, §

62 et

De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique

, arrêt du 18 juin 1971, série

A n

o

12, p. 34).

Le requérant considère qu’il a épuisé les voies de recours internes. Par ailleurs, il estime que le tribunal de première instance d’Arad n’a pas examiné correctement sa plainte contre l’huissier de justice et que ce dernier n’a pas agi avec célérité dans l’exécution, malgré les informations fournies sur le domicile du débiteur.

La Cour estime que l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement est étroitement liée au fond du grief que le requérant tire de l’article 6 § 1 de la Convention, de sorte qu’il y a lieu de la joindre au fond (voir,

mutatis mutandis

,

Gnahoré c. France

, n

o

40031/98, § 26, CEDH 2000-IX). Néanmoins, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner la question de l’efficacité en l’espèce d’une éventuelle opposition à l’exécution ou d’une plainte disciplinaire contre l’huissier de justice car, en tout état de cause, le grief du requérant est irrecevable pour les motifs indiqués ci-dessous.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l’article 6 de la Convention garantit à chacun le droit d’accès à la justice, lequel a pour corollaire le droit à l’exécution des décisions judiciaires définitives (

Hornsby c. Grèce

, arrêt du 19 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, § 40). Ce droit ne peut cependant obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu’il soit et quelles que soient les circonstances

; il lui appartient en revanche de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. La Cour a uniquement pour tâche d’examiner si les mesures adoptées par les autorités nationales ont été adéquates et suffisantes (

Ruianu c. Roumanie

,

n

o

34647/97, § 66, 17 juin 2003), car lorsque celles-ci sont tenues d’agir en exécution d’une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l’Etat sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention (

Scollo c. Italie

, arrêt du 28

septembre 1995, série A n

o

315-C, § 44).

Dans la présente affaire, il s’agissait d’exécuter un jugement enjoignant une obligation de paiement à un particulier. A cet égard, l’Etat était tenu de mettre à la disposition du requérant un système lui permettant d’obtenir du débiteur le paiement des sommes allouées par les juridictions (voir,

mutatis mutandis, Dachar c.

France

(déc.), n

o

42338/98, 6 juin 2000). On ne saurait pourtant en déduire qu’il doit être tenu pour responsable du défaut de paiement d’une créance exécutoire dû à l’insolvabilité d’un débiteur «

privé

» (voir,

mutatis mutandis, Sanglier c. France

,

n

o

50342/99, §

39, 27

mai 2003).

En ce qui concerne l’obligation pour les autorités de prendre des mesures adéquates afin d’exécuter le jugement du 3 janvier 2000, la Cour note que celui-ci a été revêtu de la formule exécutoire, le 7 février 2001 et que l’huissier de justice a mis le débiteur en demeure d’obtempérer au jugement précité avant le 22 février 2001. Une tentative d’exécution a eu lieu le 9

juillet 2001, soit trois jours après la réponse du requérant à la demande de l’huissier de se déplacer ensemble au domicile du débiteur afin de mettre sous séquestre les biens de ce dernier.

La plainte du requérant contre l’huissier de justice a fait l’objet d’une décision motivée de l’autorité compétente constatant que jusqu’à la date de sa décision, l’huissier avait bien rempli ses fonctions. Donc, jusqu’au 9

juillet 2001, les autorités saisies n’ont pas manqué à l’obligation incombant à l’Etat d’assister le requérant dans l’exécution.

Bien qu’il n’appartienne pas au requérant de fournir lui

‑

même à l’huissier de justice les moyens nécessaires afin de procéder à l’exécution effective (

Ruianu c. Roumanie

,

n

o

34647/97, § 68, 17 juin 2003), il doit toutefois agir avec une certaine diligence et veiller à l’exécution dans les affaires civiles. Dès lors, il incombait au requérant de se servir des moyens mis à sa disposition par la législation nationale et de faire appel, le cas échéant, à la force publique pour l’assister dans l’exécution (

Ciprova c. la République tchèque

(déc.), n

o

33273/03, 22 mars 2005). Par ailleurs, il convient de noter que, selon les dispositions légales internes, il n’appartient pas à l’huissier de justice d’identifier le domicile d’un débiteur disparu.

Or, à la différence des affaires

Ruianu

précitée et

Pini et autres c.

Roumanie

(n

os

78028/01 et 78030/01, §

177, CEDH

2004

‑

V) où les requérants avaient accompli des démarches régulières en demandant l’exécution, dans la présente affaire, il n’est pas établi qu’après le 9

juillet 2001, le requérant ait demandé à l’huissier de continuer l’exécution du jugement en cause. En effet, après cette date, comme il ressort du dossier, il ne s’est pas plaint de l’inactivité de l’huissier auprès des autorités compétentes.

En outre, la Cour observe que, bien que le requérant soutienne avoir demandé à plusieurs reprises à la police de lui fournir l’adresse du débiteur et à l’huissier de justice de faire d’autres actes d’exécution, aucune pièce du dossier ne confirme ses dires. Par ailleurs, il ressort des documents fournis par le Gouvernement qu’aucune demande écrite du requérant n’a été enregistrée à cette fin auprès de la police ni auprès de l’huissier de justice.

Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour ne constate pas de défaillance imputable aux autorités nationales dans l’exécution du jugement du 3 janvier 2000. Par conséquent, le grief tiré de la non-exécution dudit jugement se révèle manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Le requérant se plaint de ce que la non-exécution du jugement du 3

janvier 2000 a méconnu son droit au respect de ses biens. Il invoque l’article 1 du Protocole nº 1 qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement ne conteste pas que le requérant a une créance suffisamment établie pour être exigible. Toutefois, il note qu’en l’espèce il n’y a pas d’ingérence de l’Etat dans le droit de propriété du requérant et que l’impossibilité pour ce dernier d’obtenir l’exécution du jugement en cause est due à sa propre inactivité.

Le requérant n’a pas présenté d’observations en réponse à celles du Gouvernement sur ce point.

La Cour observe que dans la présente affaire le jugement du 3

janvier 2000 a créé dans le patrimoine du requérant une créance certaine et exigible qui constitue un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président