ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 525/2006

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Pe cale de notificare adresată RA L. București în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, C.I. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București. RA L. București a emis dispoziția nr. 73 din 28 septembrie 2001, prin care a respins cererea obiect al notificării , motivând că solicitantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul prevederilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și nici a inaplicabilității acordului încheiat între România și Statele Unite ale Americii la 30 martie 1960 privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. C.I.

a formulat contestație în condițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, susținând că prin probele pe care le va administra va face dovada calității sale de moștenitor al fostului proprietar al imobilului și a preluării de către stat fără titlu valabil, astfel încât este îndreptățit la restituirea în natură conform art. 20 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 245 din 27 martie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins contestația ca nefondată, pe care a intitulat-o „acțiune”, judecând pricina în contradictoriu cu RA A.P.P.S. București succesoare a fostei RA L. București și cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost introdus în cauză la cererea contestatorului C.I.

Tribunalul a reținut că, fără a-și însuși motivarea deciziei atacate, constată că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, întrucât contestatorul nu a făcut dovada că foștii proprietari C.C. și C.G. erau exceptați de la dispozițiile de naționalizare cuprinse în Decretul nr. 92/1950, iar cererea formulată de contestator la data de 17 martie 2003 cu prilejul dezbaterilor fondului cauzei, având ca obiect obligarea pârâților la plata echivalentului valoric al imobilului, contravine dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Contestatorul a declarat apel împotriva sentinței tribunalului. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 48 din 20 ianuarie 2004, prin care admis apelul și a schimbat sentința primei instanțe în sensul că a admis contestația, a anulat dispoziția nr. 73 din 28 septembrie 2001 emisă de RA L. și a dispus restituirea în natură de către RA A.P.P.S.

către contestatorul C.I. a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 310 mp și construcția amplasată pe acesta împreună cu garajul. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recursuri RA A.P.P.S. București și Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, amândoi recurenții solicitând casarea deciziei atacate și păstrarea sentinței primei instanțe, scop în care au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta RA A.P.P.S. mai invocând și cazul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Recursurile nu sunt întemeiate pentru cele ce succed. 1)Dezvoltând motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., RA A.P.P.S. a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății sale întrucât a statuat greșit că G.M.C., soția supraviețuitoare a lui C.C., a fost proprietara imobilului, neobservând că numai C.C. a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40579 din 17 decembrie 1935, iar contestatorul nu a făcut dovada prin certificat de moștenitor că G.M.C. a acceptat testamentul prin care defunctul ei soț a instituit-o legatara sa universală, dat fiind că, potrivit art. 802 C. civ., testamentul nu face dovadă nici asupra calității de moștenitor, nici a transmisiunii succesorale. În consecință, recurenta conchide că dovezile administrate nu demonstrează calitatea contestatorului de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

Din examinarea deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a reținut că imobilul a fost coproprietatea soților C. și M.G.C., terenul fiind dobândit de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40579 din 17 decembrie 1935, iar construcția a fost edificată de ei în baza autorizației de construire nr. 12756 din 3 august 1936, iar la data naționalizării, 9 noiembrie 1959, trăia numai M.G.C., coproprietară potrivit celor mai sus arătate și legatară universală a defunctului ei soț, care, în termenul de opțiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ., a început exercitarea posesiunii imobilului și l-a posedat neîntrerupt până la data naționalizării, așa cum atestă și procesul verbal de preluare întocmit în urma naționalizării, posesiunea analizată având valoarea unui act de acceptare tacită a moștenirii în sensul art. 689 C. civ.

Pentru aceste considerente, instanța de apel a concluzionat că singura proprietară a imobilului litigios la momentul preluării lui de către stat era M.G.C. Constatările privind modalitatea dobândirii imobilului în timpul căsătoriei de către soții C. și privind exercitarea posesiei asupra imobilului de către soția supraviețuitoare sunt chestiuni de fapt rezultate din modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate, ceea ce constituie atributul său exclusiv, necenzurabil pe calea recursului după abrogarea pct. 1 din art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000, așa încât criticile referitoare la aceste aspecte din recursul analizat vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, fiind astfel inadmisibile.

În raport cu atare stare de fapt, instanța de apel a aplicat corect legea stabilind calitatea M.G.C. de unic proprietar al imobilului la data naționalizării, calitate conferită de art. 30 alin. (2) C. fam. pentru cota de jumătate din imobil și de statutul de legatară universală a defunctului coproprietar pentru cealaltă jumătate, posesiunea exercitată în condițiile descrise având semnificația acceptării tacite a moștenirii în sensul reglementat prin art. 689 C. civ. Criticile de mai sus au fost examinate în raport cu conținutul lor, deși nu se încadrează în cazul de recurs în care au fost dezvoltate, în realitate acest motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. având în vedere altă situație de nelegalitate decât cele susținute de recurentă, și anume împrejurarea în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Așadar, motivul de recurs interzice judecătorilor să se substituie părților dintr-un raport juridic, modificând sau înlocuind cele convenite, ori schimbând natura juridică a actului încheiat, însă același motiv de recurs nu poate fi folosit în ipoteza în care din probele administrate, coroborate cu susținerile părților, ar rezulta un dubiu asupra naturii juridice sau conținutului actului juridic supus judecății. Cu atât mai mult, pe calea acestui motiv de recurs, nu se poate invoca greșita apreciere a conținutului unor probe administrate, cum este cazul în speță, în care recurenta a dat alt înțeles fostei probante a unui contract de vânzare-cumpărare și a negat acceptarea tacită a moștenirii de către soția supraviețuitoare.

2)Corespunzător motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceeași recurentă a formulat o primă critică a cărei esență constă în faptul că instanța de apel a soluționat cauza dând eficiență unor acte doveditoare depuse de contestator pentru prima dată în justiție.

Susține recurenta că astfel au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la depunerea actelor doveditoare într-un anume termen, obligație a cărei neîndeplinire are consecințe constând în decăderea contestatorului din dreptul de a se folosi de asemenea acte doveditoare și împiedicarea instanțelor de a accepta probe noi, altele decât cele depuse până la soluționarea notificării, dat fiind că rolul instanțelor este de a controla legalitatea deciziei sau dispoziției contestate numai în raport cu actele depuse la momentul emiterii acelei decizii sau dispoziții, în caz contrar încălcându-se dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 prin prelungirea artificială a termenului în care pot fi depuse actele doveditoare.

Susținerea de mai sus a fost invocată ca mijloc de apărare în fața instanței de apel, care a înlăturat-o statuând că în atare ipoteză exercitarea căilor de atac împotriva deciziei contestate ar fi lipsită de eficiență. Instanța de apel a procedat legal. Este adevărat că art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificat succesiv prin ordonanțe de urgență, prevedea la data soluționării prezentei cauze în apel că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare, o dată cu aceasta, sau până la 1 iulie 2003, iar prin alin. (2) din articolul unic al O.U.G. nr. 10/2003 s-a dispus că, în toate cazurile, actele depuse sau invocate de persoana îndreptățită după expirarea termenului de mai sus nu mai pot fi admise ca probe pentru soluționarea cauzei.

Aceste dispoziții legale trebuie aplicate însă în deplină coroborare cu prevederile art. 21 din Constituție și cu conținutul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru că altfel ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție și încălcarea dreptului la un proces echitabil. Or, un proces echitabil presupune în mod obligatoriu un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.

3)Secunda critică din același motiv de recurs are ca obiect lipsa de identitate dintre imobilul trecut în proprietatea statului și cel cerut a fi restituit în natură, recurenta RA A.P.P.S. susținând că greșit instanța de apel a hotărât că există identitate, deși autorizația de construcție nu cuprinde planuri anexă ale imobilului, iar prin raportul de expertiză întocmit de ing. G.V. s-au constatat unele elemente de identificare și cele constructive ale imobilului cerut a fi restituit în natură, fără a se concluziona că este unul și același cu cel trecut în proprietatea statului. Și aceste susțineri au fost invocate în apel pe cale de apărare, iar instanța de apel a statuat că imobilul a fost identificat ca fiind unul și același prin raportul de expertiză tehnică, lucrare în cadrul căreia au fost avute în vedere contractul de vânzare-cumpărare și autorizația de construire, apărarea actualei recurente fiind nefondată, astfel că a fost înlăturată.

Așadar, instanța de apel, interpretând probele administrate, a concluzionat că sunt suficiente și convingătoare pentru lămurirea unei situații de fapt. În aceste condiții, critica opusă din prezentul recurs vizează o eventuală eroare de fapt decurgând din greșeli de interpretare a probelor, deci este o critică de netemeinicie, nicidecum de legalitate, care nu se încadrează nici în motivul de recurs folosit și nici în celelalte cazuri de casare reglementate prin art. 304 C. proc. civ., fiind astfel inadmisibilă.

4)În recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se susține în primul rând că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil dat de faptul că actul de naționalizare, anume Decretul nr. 92/1950, a fost emis cu respectarea ordinii constituționale de la acea dată, neputând fi raportat la Constituția din anul 1991, iar naționalizarea s-a făcut cu respectarea acelui act normativ, întrucât autoarea contestatorului deținea și o altă locuință, greșit instanța de apel reținând că autoarea contestatorului „nu poate fi considerată ca un element al marii burghezii sau ca exploatator de locuințe…deținând în proprietate un singur imobil, care îi asigura nevoile proprii de locuit”.

Critica este nefondată. Instanța de apel a constatat că imobilul nu a făcut obiectul aplicării imediate a Decretului nr. 92/1950, ci a fost preluat de stat prin procesul verbal din 21 decembrie 1959, după ce a fost trecut în lista anexă la decretul nr.92/1950 ca urmare a H.C.M. nr. 1480 din 6 octombrie 1959 prin care s-a dispus completarea acelor liste anexă. Ori, indiferent de considerentele, de altfel corecte, ale instanței de apel, care a calificat preluarea în speță ca fiind fără titlu valabil, cert este că statul nu are titlu valabil, deoarece în concret la data preluării imobilului au fost încălcate înseși prevederile Decretului nr. 92/1950, întrucât unica proprietară M.G.C. era exceptată de la naționalizare potrivit art. II din decret, având calitatea de pensionară, calitate necontestată pe calea prezentului recurs și nici în celelalte grade de jurisdicție.

5)Secunda critică din același motiv de recurs privește încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data soluționării apelului, potrivit căreia „în situația imobilelor ocupate de…misiuni diplomatice, oficii consulare…, precum și de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare continuării activităților… foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile prezentei legi”. În sprijinul acestei susțineri recurentul a arătat și dovedit că imobilul în litigiu este ocupat de o ambasadă cu începere de la 6 februarie 2001 pe bază de contract de închiriere.

Instanța de recurs constată că această critică nu mai poate constitui motiv de recurs, deoarece interdicția restituirii în natură instituită prin art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în urma cărora este permisă restituirea în natură a imobilelor ocupate de sedii ale misiunilor diplomatice, dar contractele de locațiune se prelungesc de drept pentru o perioadă de 3 ani cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului. 6)Pentru toate cele ce preced recursurile sunt nefondate și vor fi respinse ca atare în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de RA A.P.P.S. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 48 din 20 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2006.