ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6967/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 26/2003,

tribunalul Sibiu a respins acțiunea introdusă de reclamantul N.G. și continuată

de succesoarea acestuia O.M., având ca obiect anularea dispoziției nr. 589/2002

emisă de Primăria Mediaș și restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. Mediaș

situat în natură în piața R. sau acordarea de despăgubiri bănești.

Sentința a fost menținută prin

decizia civilă nr. 365/2003 a Curții de Apel Alba Iulia ca urmare a respingerii

apelului declarat de reclamantă.

Ambele instanțe, în fundamentarea

hotărârilor pronunțate au invocat faptul că imobilul a cărui restituire în

natură sau în echivalent se pretinde, nu a aparținut reclamantului. Faptul că

acesta posedă un act sub semnătură privată de cumpărare, nu-i conferă calitatea

de proprietar deoarece, potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938,

proprietar este numai cel înscris în C.F.

Împotriva acestor hotărâri, în

termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta

O.M. solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei Curții de Apel în

sensul admiterii apelului și în consecință, admiterea acțiunii așa după cum a

fost formulată.

În motivarea recursului s-au adus

următoarele critici deciziei Tribunalului:

În mod greșit s-a apreciat că reclamanta

nu are calitatea procesuală activă decurgând din lipsa calității sale de

proprietar asupra imobilului revendicat greșeala provenind din ignorarea

sentinței nr. 3102/96 a Judecătoriei Mediaș prin care se constată intervenirea

contractului de vânzare–cumpărare a imobilului în litigiu, între antecesorul

reclamantei și proprietarul tabular. Această hotărâre judecătorească

demonstrează intrarea bunului în patrimoniul reclamantei prin autorul său

astfel încât, este legal ca în prezent să i se restituie fie în natură, fie în

echivalent.

În opinia recurentei, actul sub

semnătură privată recunoscut ori confirmat printr-o hotărâre judecătorească,

dobândește același efect ca și actul autentic iar Normele de aplicare a Legii

10/2001 îi recunosc puterea de act doveditor al calității de proprietar.

Examinând recursul reclamantei prin

prisma criticilor formulate se constată că acesta este nefondat iar decizia

Curții de Apel este legală și temeinică.

Astfel, atât instanța de fond și cea

de apel, a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantei ci lipsa

calității de proprietar a antecesorului său, la data naționalizării imobilului.

Acesta din urmă a trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950,

la data de 20 aprilie. Anterior publicării decretului menționat, respectiv la

data de 1 aprilie 1950 proprietarul C.G. a încheiat un antecontract de

vânzare–cumpărare a acestui imobil cu numitul N.G.

Transferul proprietății nu a operat

însă, naționalizarea operând prin preluare de la numitul C.G.

Prin urmare, existența unui drept

înscris în C.F. în favoarea altei persoane decât autorul reclamantei, preluarea

imobilului în baza Decretului 92/50 de la acea persoană și nu de la așa-zisul

cumpărător, fac să nu existe dubii în privința proprietarului imobilului care

este C.G. și nu N.G.

Faptul că printr-o hotărâre

judecătorească s-a constatat ceea ce s-a cunoscut, respectiv intervenirea unui

antecontract de vânzare–cumpărare, nu este de natură a duce la concluzia

existenței unui titlu legal de dobândire a dreptului de proprietate sau a

transferului de proprietății atâta timp cât, aceeași hotărâre nu constată

producerea acestui transfer de proprietate. De vreme ce dispozițiile art. 17

din Decretul-lege nr. 115/1938 condiționează transferul proprietății de

înscrierea acestuia în cartea funciară, caracterul constitutiv de drepturi al

unei astfel de înscrieri, este evident. În absența lui, în mod corect, instanța

de apel a reținut faptul neoperării transferului de proprietate.

Susținerea recurentei potrivit căreia,

dovada proprietății, în sensul cerut de Legea 10/2001, poate fi făcută și prin

antecontract de vânzare–cumpărare, este contrazisă de chiar prevederile art. 2.6.

din Normele metodologice de aplicare a acestei legi care condiționează

acordarea drepturilor pretinse de dovada proprietății la data rechiziționării.

Cum în sistemul de C.F. această dovadă nu putea fi făcută decât prin înscrierea

dreptului în CF, rezultă că, dovada proprietății asupra bunului în litigiu, nu

a fost făcută în condițiile legii.

De astfel, pentru lipsa titlului de

proprietate, autorului reclamantei respectiv, numitului N.G., i s-a respins și

contestația împotriva deciziei Consiliului județean Sibiu de refuz a

restituirii în natură sau plata de despăgubiri (sent. 5102/97).

Pe cale de consecință, nefiind

îndeplinit nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 404 C. proc. civ.,

în temeiul art. 312 coroborat cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ. recursul

reclamantei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta O.M. împotriva deciziei nr. 365/A din 12 iunie 2003 a

Curții de Apel Alba–Iulia.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 septembrie 2005.