ÎCCJ, Decizia nr. 202/2006
ÎCCJ, Decizia nr. 202/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 355/P/2004 din 5 octombrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații B.A., S.M., P.V., P.A., C.E. și M.E., sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., la sesizarea părții vătămate D.E., prin soțul acesteia, D.I., în calitate de procurator. S-a reținut că, la data de 14 februarie 2003, partea vătămată menționată a formulat plângere penală, cu privire la săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale și fals material, de către funcționari și foști funcționari ai Primăriei orașului Fieni.
Aceasta a susținut că, la data de 24 martie 1986, I.D., L.I., P.C., I.G., S.I., G.G., D.I.O., S.E., V.S., I.I., I.G. și U.S. au întocmit un proces-verbal, în care au atestat date necorespunzătoare adevărului, cu privire la două imobile cu destinație de locuință și terenul aferent acestora, care fuseseră preluate în proprietatea Statului, în anul 1986, consecință a părăsirii țării și stabilirii sale în Germania. Cu privire la aceleași imobile, date nereale au fost consemnate în memoriul tehnic și procesul-verbal, întocmite de T.V., V.L., I.G., S.I. și G.G., în dosarul nr. 2354/1988 al Primăriei Fieni. Prin rezoluția nr. 191//2003 din 2 aprilie 2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. b) și g) C. proc.
pen., neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii menționați. Ulterior, procuratorul părții vătămate a formulat plângere penală împotriva magistratului I.M., de la Tribunalul Dâmbovița, susținând că acesta, cu ocazia judecării dosarului nr. 5810/1998, a încheiat un proces-verbal de cercetare la fața locului, în care a consemnat fapte contrare realității, cu privire la imobilele preluate de Statul Român. Totodată, acesta a susținut că judecătorii B.A., S.M., P.V., P.A., C.E. și E.M., din cadrul Curții de Apel Ploiești, au săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, constând în aceea că au pronunțat hotărâri, prin nerespectarea drepturilor procesuale ale părții vătămate D.E., în cauzele civile privind-o pe aceasta.
Prin ordonanța nr. 57/P/2004 din 9 iunie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmăririi penale față magistratul I.M., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen. și declinarea competenței, în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la ceilalți magistrați. În raport cu actele premergătoare, organul competent de urmărire penală a reținut următoarea situație de fapt. 1. Prin decizia civilă nr. 776 din 7 martie 2000, pronunțată în dosarul nr. 1093/2000, completul format din judecătorii B.A., D.E. și T.I. a respins, ca nefondat, recursul declarat de D.E. împotriva deciziei nr. 2673/1999, a Tribunalului Dâmbovița.
Deși hotărârea a fost luată în unanimitate de judecători, persoana vătămată a înțeles să formuleze plângere penală, numai împotriva judecătorului B.A. În cauză nu a fost exercitată o cale extraordinară de atac. 2. Prin decizia nr. 756 din 9 aprilie 2002, pronunțată în dosarul nr. 1609/2002, completul compus din judecătorii S.M., P.V. și P.A. a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D.E. și B.M. împotriva deciziei civile nr. 42 din 16 ianuarie 2002, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții M.I., M.M. și Primăria orașului Fieni. Memoriul formulat de persoana vătămată D.E., prin care a solicitat declararea recursului în anulare împotriva acestor hotărâri, a fost respins, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție comunicând petentei că instanțele nu au depășit atribuțiile puterii judecătorești și nici nu s-au constatat motive de nelegalitate ori de netemeinicie.
3. Prin decizia nr. 232 din 28 octombrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 5407/2003, completul format din judecătorii C.E. și M.E., din cadrul secției civile a Curții de Apel Ploiești, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.E. împotriva sentinței nr. 171 din 3 aprilie 2003, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâta Primăria Fieni. Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 16 decembrie 2003, în vederea soluționării recursului declarat de D.E.. Organul de urmărire penală a apreciat că, în raport cu situația de fapt expusă, rezultă neîndeplinirea condițiilor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., întrucât simpla nemulțumire a părții vătămate, cu privire la soluțiile dispuse de magistrații menționați nu înseamnă că aceștia au omis să îndeplinească un act ori că și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu.
A admite teza contrară, ar însemna posibilitatea cenzurării pe cale penală, a principiului consfințit în art. 123 alin. (2) din Constituție, ceea ce ar reprezenta o atingere adusă garanțiilor statului de drept. Rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată prin rezoluția nr. 29361/2226/2004 din 23 noiembrie 2004, a procurorului șef de secție. Împotriva soluției de netrimitere în judecată, petenta D.E. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 356 din 8 iunie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, reținând că în raport cu probatoriul administrat în cauză, în mod corect organul de urmărire penală a constatat nerealizarea elementelor constitutive ale infracțiunii ce se pretinde că ar fi fost săvârșită de judecători.
Împotriva hotărârii primei instanțe, la data de 13 ianuarie 2006, petenta a declarat recurs. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”.
Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale. Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”. Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reținut, cu privire la dezlegarea dată cauzei civile, că aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispozițiilor legii procesuale. Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar, exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor. Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat, a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.
Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de petentă în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-civilă a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.
Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Totodată, pretinsele erori jurisdicționale și de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia. Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în cauza civilă invocată de petentă, nu pot fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menționate. Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei civile, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a o prejudicia pe petentă și, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.
În consecință, respingând plângerea, și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petenta susține că s-ar fi pronunțat hotărâri de natură a vătăma interesele legitime ale acesteia. Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc.
pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petentă, așa încât simplele afirmații ale acesteia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta-petentă D.E.
va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta D.E. împotriva sentinței nr. 356 din 8 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 341/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurenta menționată, să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2006.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.