ÎCCJ, Decizia nr. 202/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 202/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 355/P/2004 din 5

octombrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6),

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi

penale față de magistrații B.A., S.M., P.V., P.A., C.E. și M.E., sub aspectul

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art.

246 C. pen., la sesizarea părții vătămate D.E., prin soțul acesteia, D.I., în

calitate de procurator.

S-a reținut că, la data de 14

februarie 2003, partea vătămată menționată a formulat plângere penală, cu

privire la săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale și

fals material, de către funcționari și foști funcționari ai Primăriei orașului

Fieni.

Aceasta a susținut că, la data de 24

martie 1986, I.D., L.I., P.C., I.G., S.I., G.G., D.I.O., S.E., V.S., I.I., I.G.

și U.S. au întocmit un proces-verbal, în care au atestat date necorespunzătoare

adevărului, cu privire la două imobile cu destinație de locuință și terenul

aferent acestora, care fuseseră preluate în proprietatea Statului, în anul

1986, consecință a părăsirii țării și stabilirii sale în Germania.

Cu privire la aceleași imobile, date

nereale au fost consemnate în memoriul tehnic și procesul-verbal, întocmite de T.V.,

V.L., I.G., S.I. și G.G., în dosarul nr. 2354/1988 al Primăriei Fieni.

Prin rezoluția nr. 191//2003 din 2

aprilie 2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa a dispus, în temeiul art.

228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. b) și g) C. proc. pen., neînceperea

urmăririi penale față de făptuitorii menționați.

Ulterior, procuratorul părții

vătămate a formulat plângere penală împotriva magistratului I.M., de la Tribunalul Dâmbovița, susținând că acesta, cu ocazia judecării dosarului nr. 5810/1998, a

încheiat un proces-verbal de cercetare la fața locului, în care a consemnat

fapte contrare realității, cu privire la imobilele preluate de Statul Român.

Totodată, acesta a susținut că

judecătorii B.A., S.M., P.V., P.A., C.E. și E.M., din cadrul Curții de Apel

Ploiești, au săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, constând în aceea că au pronunțat hotărâri, prin nerespectarea

drepturilor procesuale ale părții vătămate D.E., în cauzele civile privind-o pe

aceasta.

Prin ordonanța nr. 57/P/2004 din 9

iunie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea

urmăririi penale față magistratul I.M., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art.

289 C. pen. și declinarea competenței, în favoarea Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la ceilalți magistrați.

În raport cu actele premergătoare,

organul competent de urmărire penală a reținut următoarea situație de fapt.

martie 2000, pronunțată în dosarul nr. 1093/2000, completul format din

judecătorii B.A., D.E. și T.I. a respins, ca nefondat, recursul declarat de D.E.

împotriva deciziei nr. 2673/1999, a Tribunalului Dâmbovița.

Deși hotărârea a fost luată în

unanimitate de judecători, persoana vătămată a înțeles să formuleze plângere

penală, numai împotriva judecătorului B.A.

În cauză nu a fost exercitată o cale

extraordinară de atac.

aprilie 2002, pronunțată în dosarul nr. 1609/2002, completul compus din

judecătorii S.M., P.V. și P.A. a respins, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantele D.E. și B.M. împotriva deciziei civile nr. 42 din 16 ianuarie

2002, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții M.I., M.M.

și Primăria orașului Fieni.

Memoriul formulat de persoana

vătămată D.E., prin care a solicitat declararea recursului în anulare împotriva

acestor hotărâri, a fost respins, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție comunicând petentei că instanțele nu au depășit atribuțiile puterii

judecătorești și nici nu s-au constatat motive de nelegalitate ori de

netemeinicie.

octombrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 5407/2003, completul format din

judecătorii C.E. și M.E., din cadrul secției civile a Curții de Apel Ploiești,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.E. împotriva sentinței nr.

171 din 3 aprilie 2003, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu

cu pârâta Primăria Fieni.

Dosarul a fost înaintat Înaltei

Curți de Casație și Justiție, la data de 16 decembrie 2003, în vederea

soluționării recursului declarat de D.E..

Organul de urmărire penală a

apreciat că, în raport cu situația de fapt expusă, rezultă neîndeplinirea

condițiilor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., întrucât simpla nemulțumire a părții vătămate, cu privire la soluțiile dispuse de

magistrații menționați nu înseamnă că aceștia au omis să îndeplinească un act

ori că și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu.

A admite teza contrară, ar însemna

posibilitatea cenzurării pe cale penală, a principiului consfințit în art. 123 alin.

(2) din Constituție, ceea ce ar reprezenta o atingere adusă garanțiilor

statului de drept.

Rezoluția primară de neîncepere a

urmăririi penale a fost confirmată prin rezoluția nr. 29361/2226/2004 din 23

noiembrie 2004, a procurorului șef de secție.

Împotriva soluției de netrimitere în

judecată, petenta D.E. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 356 din 8 iunie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, reținând că în raport cu probatoriul administrat în cauză,

în mod corect organul de urmărire penală a constatat nerealizarea elementelor

constitutive ale infracțiunii ce se pretinde că ar fi fost săvârșită de

judecători.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

la data de 13 ianuarie 2006, petenta a declarat recurs.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor legale

ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public,

prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o

astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea

că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea

obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”

a

fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor

sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei

persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește

elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o

gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu

intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul administrat nu

a confirmat susținerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut

o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care

constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune,

să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu

fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat

rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci

exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care

a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin.

(2) C. pen., s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii

penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele

menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să

armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu

care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la

prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului

urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea

procesual penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a

acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare,

nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea

procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când

urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea

acesteia.

În cauză, constându-se inexistența

infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în

sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea,

sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a

pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, organul de

urmărire penală a reținut, cu privire la dezlegarea dată cauzei civile, că

aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării

riguros exacte a dispozițiilor legii procesuale. Pe de altă parte, orice

hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar, exclusiv prin

exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la

încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție

ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat, a probelor

administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina

acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească

faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Într-adevăr, cu referire la critica

privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății,

invocată de petentă în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-civilă

a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a

dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care,

împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează

sistemul procesului penal.

Acest sistem, același pentru

persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având

ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor

corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii

perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată

de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este

supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru

procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de

jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească,

în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori

jurisdicționale și de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului

legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut în acest sens că determinarea

riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea

drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură

finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei

magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3)

din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul

plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității

de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru

soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de

eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de

drept.

Așadar, reținând că legalitatea și

temeinicia soluției pronunțate în cauza civilă invocată de petentă, nu pot fi

examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere

corectă, corespunzătoare normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se

reține în sarcina judecătorilor cauzei civile, comiterea infracțiunii de abuz

în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu

intenția de a o prejudicia pe petentă și, constatând că această împrejurare nu

este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale,

procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea,

și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanță

a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art.

385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac,

are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată.

Acest control privește exclusiv

temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în

condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză,

respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în

condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu

plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control

judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un alt proces, petenta

susține că s-ar fi pronunțat hotărâri de natură a vătăma interesele legitime

ale acesteia.

Ca atare, lipsește plângerii

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui

control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac

legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită,

așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca

atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și

vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a

fost sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu

au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și

instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în

serviciu de către persoanele nominalizate de către petentă, așa încât simplele

afirmații ale acesteia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator

administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și

pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurenta-petentă D.E. va fi obligată la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta

D.E.

împotriva sentinței nr. 356 din 8 iunie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 341/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală.

Obligă recurenta menționată, să plătească statului, suma de

260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2006.