ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4951/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 14 martie 2001 pe rolul Tribunalului București, reclamantul L.A.M. a chemat în judecată D.G.V.-D.R.V. București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, în temeiul art. 998 C. civ. să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 200 milioane lei, reprezentând contravaloarea chiriei datorate în perioada august 1998–august 2000 pentru imobilul din București, precum și la plata unor daune cominatorii „de 1% din valoarea finală a echivalentului”. S-a susținut că reclamantul a devenit proprietarul imobilului la 13 august 1998, prin cumpărare și în ciuda notificării adresate, pârâta nu a răspuns în sensul dorit de reclamant privind cuantumul chiriei ce urma a-i fi achitat pentru imobilul în care își desfășura activitatea, redobândit prin hotărâre judecătorească de foștii proprietari, care apoi l-au vândut cu 500 milioane lei reclamantului.

S-a mai menționat că pârâta a eliberat imobilul la 21 iulie 2000 în urma executării sentinței de evacuare. La 5 aprilie 2001 reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că solicită echivalentul lipsei de folosință pe perioada 1 ianuarie 1999–august 2000, la care se adaugă beneficiul nerealizat pe aceeași perioadă, menținându-se ultimul capăt al cererii inițiale privind daunele cominatorii. Acțiunea a fost timbrată cu 12 milioane lei. Instanța a dispus efectuarea unei expertize contabile, iar prin sentința civilă nr. 257 din 21 februarie 2002 a admis cererea precizată, a obligat pârâta la plata contravalorii lipsei de folosință în cuantum de 276.793,44 dolari SUA pentru perioada august 1999–august 2000, reclamantul fiind dat în debit cu diferența de taxă de timbru neachitată, în cuantum de 101.504.000 lei.

Apelul pârâtei a fost respins prin decizia civilă nr. 185 din 7 mai 2002 a Curții de apel București, decizie casată de Curtea Supremă de Justiție, care prin decizia civilă nr. 4667 din 17 decembrie 2002 a dispus rejudecarea cauzei de către aceeași instanță de fond, care a acordat reclamantului mai mult decât a cerut, ignorând și dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Primind cauza spre rejudecare, Tribunalul București a soluționat-o la primul termen, și a admis acțiunea, a obligat pe pârâtă la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobil în cuantum de 276.793,44 dolari SUA pentru perioada ianuarie 1999-august 2000, precum și la cheltuieli de judecată.

A reținut instanța în motivarea acestei soluții că până la predarea imobilului de către pârâtă, reclamantul a suferit o pagubă, ce constă în beneficiul nerealizat. În apelul formulat, pârâta a susținut că nu există culpă din partea sa, ca instituție publică în întârzierea eliberării imobilului și în plus, erau operante dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 40/1999, în temeiul căruia a solicitat în două rânduri fostului proprietar care a redobândit imobilul, precum și reclamantului, reînnoirea locațiunii, cereri rămase fără răspuns. Prin decizia nr. 339 din 17 iulie 2003, Curtea de apel București, secția a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtei. S-a motivat succint hotărârea prin aceea că dispozițiile art. 4 din O.U.G.

nr. 40/1999 nu sunt demonstrate ca atare, iar culpa în producerea prejudiciului cauzat aparține pârâtei în condițiile art. 998 C. civ. Împotriva acestei decizii în termen legal pârâta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 (nelegalitatea) și pct. 10 (nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii) din Codul de procedură civilă. Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare în combaterea recursului. Recursul este fondat, urmând ca în temeiul art. 312 C. proc. civ. să fie admis, cu consecința casării celor două hotărâri pronunțate și pe fond a respingerii acțiunii, pentru următoarele considerente.

Reclamantul și-a bazat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 998 C. civ., care consacră răspunderea civilă delictuală a unei persoane. Din analiza prevederii legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite patru condiții, cumulative: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența ca care a acționat. În speță se constată că aceste patru condiții nu sunt întrunite cumulativ. Cu privire la prejudiciu, reclamantul a afirmat că el constă în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului plus beneficiul nerealizat, datorită faptei ilicite și culpabile a pârâtei.

A fost întocmită o expertiză (necomunicată pârâtei) din care instanța a ales varianta pentru instituții bancare, chiria fiind calculată atât pentru construcții, cât și pentru teren. Din nici o probă nu rezultă însă că reclamantul desfășura o asemenea activitate sau era în tratative cu o unitate bancară în vederea închirierii, pentru a se reține caracterul cert al prejudiciului. Într-adevăr, din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că F.Ș. și F.C. au vândut reclamantului cu prețul de 500 milioane lei imobilul pe care îl dobândiseră prin sentința civilă nr. 8178/1997 a Judecătoriei sectorului 1, contractul purtând mențiunea că la data autentificării, 13 august 1998, cumpărătorul intră în stăpânirea de fapt a imobilului, fără nici o formalitate de punere în posesie.

În realitate, astfel cum rezultă din ansamblul dosarului, imobilul nu era liber, ci era ocupat de o instituție publică, respectiv de pârâta D.G.V.-D.R.V. București. Cum s-a susținut în apărare de către această pârâtă pe tot parcursul judecății și, s-a dovedit, în speță erau incidente dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 40/1999, potrivit cu care pentru imobilele, terenuri și construcții, redobândite de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora și folosite la data cererii de retrocedare de (…) instituții publice, proprietarul va încheia, la cererea locatarului, un contract de închiriere pe o perioadă de 3 ani. Cum foștii proprietari au redobândit bunul în anul 1997, apare cu evidență că până în anul 2000, în condițiile textului de lege menționat, pârâta avea dreptul să folosească imobilul închiriat.

Ca atare, lipsește caracterul ilicit al faptei de a continua folosirea bunului, ca o condiție sine qua non a angajării răspunderii civile delictuale. Reclamantului îi revenea sarcina probei, conform art. 1169 C. civ. Cum ambele instanțe au ignorat, în hotărârile pronunțate, exigențele art. 998 și art. 1169 C. civ. și ale art. 4 din O.U.G. nr. 40/1999 sunt întrunite cerințele art. 309 pct. 9 C. proc. civ. De asemeni, s-au ignorat probele administrate, constând în caracterul de instituție publică al pârâtei, care beneficia de protecția oferită de lege pentru continuarea locațiunii, coroborat cu preluarea necritică a concluziilor expertizei, care a stabilit o sumă exorbitantă pentru lipsa de folosință pe o perioadă de 1 an și jumătate a unui imobil pentru proprietatea căruia reclamantul plătise, cu numai un an înainte, doar 500 milioane lei.

Sunt întrunite astfel și cerințele art. 304 pct. 10 C. proc. civ., invocate în recurs. În concluzie, recursul va fi admis, urmând a fi modificată decizia Curții de apel, în sensul că, admițându-se apelul pârâtei, va fi schimbată sentința și pe fond acțiunea va fi respinsă, pentru neîntrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta D.G.V.-D.R.V. împotriva deciziei nr. 339 din 17 iulie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică această decizie în sensul că admite apelul pârâtei împotriva sentinței civile nr. 325 din 25 martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o schimbă și respinge acțiunea formulată de reclamantul L.A.M. ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2004.