ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8903/2005

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 420 din 21

iunie 2004 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția civilă, s-a respins

contestația formulată de către contestatoarea Z.M. împotriva deciziei nr. 238

din 17 noiembrie 2003 emisă de către intimata SC R. SRL. S-a respins cererea de

repunere în termen pentru acordarea de măsuri reparatorii.

Pentru soluționarea cauzei instanța

a avut în vedere următoarele considerente:

Procedura necontencioasă

reglementată de Legea nr. 10/2001, inițiată prin formularea notificării și finalizată

prin soluționarea acesteia, prin decizie sau dispoziție motivată emisă de

persoana juridică deținătoare, are caracter obligatoriu, ceea ce rezultă atât

dintr-o interpretare gramatică a textelor de lege care o reglementează cu

caracter imperativ, cât și dintr-o interpretare sistematică a acestora, în

ansamblul actului normativ.

Art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, prevede că nerespectarea termenului de 6 luni (prelungit ulterior)

prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent.

După cum rezultă din textul art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termenul de trimitere a notificării este un

termen de decădere față de sancțiunea aplicabilă în caz de nerespectare.

Cererea de repunere în termen

formulată de către contestatoare este neîntemeiată, întrucât termenul

procedural de trimitere a notificării este un termen de decădere, nesusceptibil

de incidența instituției repunerii în termen.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă,

a dispus respingerea ca nefondat a apelului formulat de către contestatoare

împotriva sentinței civile nr. 420 din 21 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul

Brașov, reținându-se următoarele considerente.

Instanța de fond a făcut o corectă

interpretare și aplicare a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 constatând

că termenul de trimitere a notificării este un termen de decădere.

Art. 103 C. proc. civ. nu sunt

aplicabile în cauză, întrucât este un termen de decădere din afara procesului

civil, căruia nu îi sunt aplicabile aceste dispoziții speciale.

Totodată, împrejurările invocate de

către apelantă nu pot fi asimilate cazurilor de forță majoră, întrucât forța

majoră este un eveniment insurmontabil care nu poate fi nici prevăzut și nici

prevenit, referindu-se deci la o faptă naturală care nu are legătură cu

conduita umană.

Împotriva deciziei de apel a

formulat recurs apelanta-contestatoare, criticând-o pentru următoarele motive

ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Notificarea prin care s-a solicitat

restituirea apartamentelor nevândute și despăgubiri pentru cele vândute, a fost

respinsă de către intimată, cu motivarea că a fost depusă cu depășirea

termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cu actele depuse la dosar a dovedit

cazul de forță majoră ce a împiedicat-o să respecte termenul prevăzut de lege.

Nerespectarea acestui termen nu

poate duce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate pe care îl are în

calitate de moștenitoare a defunctului S.V.

Nedepunerea unei notificări în

termenul legal pentru motive independente de voința persoanei îndreptățite nu

poate conduce la pierderea drepturilor de proprietate.

Comparația dintre uzucapiune și

termenul de depunere a notificării este forțată; uzucapiunea își are rațiunea

în dezinteresul total al proprietarilor pentru bunul său pe de o parte și

stăpânirea ca proprietar a acestui bun de către o altă persoană fără tulburare

și fără violență. În speță este vorba despre faptul că nu a cunoscut că ar fi

proprietar, din motive independente de voința sa, deci nu poate fi vorba despre

un dezinteres prelungit.

Forța majoră este apreciată de către

instanță iar aspectul invocat se încadrează în această noțiune. Notificarea a

fost depusă imediat ce a aflat despre existența acestei case naționalizate.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat.

De la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, respectiv data de 14 februarie 2001, restituirea în natură

sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv se face numai în

temeiul acestei legi. Prin urmare după data de 14 februarie 2001 nu este

posibilă o acțiune direct în justiție pentru recuperarea, în natură sau în

echivalent, a imobilelor ce cad sub incidența acestei legi.

Această lege specială în materie de

reparații prevede o procedură de urmat pentru a se beneficia de prevederile

sale.

Astfel, întreaga procedură este

declanșată prin notificarea care trebuie trimisă de către persoana îndreptățită

către diverse unități deținătoare sau instituții publice, astfel cum se prevede

în normele legale.

Art. 21 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 prevede că persoana îndreptățită va notifica, în termen „de 6 luni de

la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului”.

Termenul de 6 luni a fost prelungit

cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și cu încă 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001,

ajungând astfel la 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 prevede că „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru

trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

Față de prevederile acestui text

legal și sancțiunea nerespectării acestuia, termenul de formulare a notificării

este un termen de decădere, după cum în mod corect s-a reținut în cauză de

către instanța de fond.

Efectul nerespectării unui termen de

decădere îl reprezintă pierderea unui drept care nu a fost exercitat în

termenul legal.

Deși art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 prevede că persoanele care au fost deposedate de imobil nu și-au

pierdut calitatea de proprietar avută la data preluării, prevederile imperative

ale art. 21 alin. (1) și (5) din aceeași lege impun pierderea de către persoana

îndreptățită nu numai a măsurilor reparatorii în justiție ci și revendicarea

potrivit dreptului comun, respectiv însăși dreptul de proprietate asupra

imobilelor preluate fără titlu sau fără titlu valabil.

Solicitarea de restituire a

imobilelor este supusă condiției de a fi formulată într-un termen strict

reglementat de Legea nr. 10/2001, deși revendicarea este imprescriptibilă

extinctiv și aceasta datorită caracterului perpetuu al dreptului de proprietate.

Față de modul de reglementare al

Legii nr. 10/2001, decăderea produce efecte nu numai pe plan procedural ci și

pe planul dreptului material.

În acest context s-a făcut referirea

de către instanța de apel la pierderea dreptului de proprietate prin uzucapiune,

care presupune însă un termen de prescripție achizitivă.

Pentru a se justifica repunerea în

termenul de formulare a notificării, apelanta-contestatoare a invocat forța

majoră, sub următoarele aspecte: nu este succesoarea legală a autorului său S.V.

ci succesoare testamentară; în această calitate nu a cunoscut întinderea averii

acestuia, a aflat despre existența unei proprietăți la Brașov atunci când

făcând demersuri pentru recuperarea unui pământ aflat în orașul Sf. Gheorghe,

județul Covasna, a aflat că vânzând o proprietate în acest oraș, S.V. s-a mutat

în Brașov unde a cumpărat casa de pe str. Bălcescu.

În anexa Decretului nr. 92/1950 la

poziția 456 figurează S.V. cu patru apartamente în Brașov.

Fostul proprietar a decedat în anul

1977 iar moștenitorii săi legali au fost soția S.V. și S.D.M. în calitate de

fiu (certificat de moștenitor nr. 1365/1977 eliberat de Notariatul de stat

Brașov).

S.V. a decedat în anul 1977, având

un singur moștenitor în calitate de fiu S.D.M.(certificat de moștenitor nr. 301/1978

eliberat de Notariatul de stat Brașov).

Potrivit certificatului de

moștenitor nr. 402/1983 eliberat de pe urma defunctului S.D.M. decedat în anul

1983 a rămas în calitate de moștenitor testamentar contestatoarea-recurentă.

Prin testament olograf defunctul S.D.M.

îi lasă contestatoarei-recurente întreaga sa avere mobilă și imobilă, arătând

că au copilărit împreună, au avut o stimă și afecțiune reciprocă deosebită.

Defunctul S.D.M. s-a născut în anul

1933, ceea ce înseamnă că la data decretului de naționalizare în 1952 avea

vârsta de 19 ani; imobilul a fost dobândit de tatăl său în anul 1945 de la H.A.,

când avea doar vârsta de 12 ani.

În anul 1977 la decesul ambilor săi

părinți, defunctul S.D.M. locuia împreună cu aceștia în imobilul în litigiu din

Brașov.

Date fiind relațiile dintre

contestatoarea-recurentă și fiul fostului proprietar cu care a copilărit și

care a testat în favoarea sa, este evident că situația familială a acestuia îi

era cunoscută și mai ales că acesta a locuit în continuare în imobilul preluat

de stat, domiciliind în acesta în anul 1977 când au decedat părinții săi.

Potrivit propriei declarații a

defunctului S.V. și a certificatului emis de Comitetul Executiv al fostului

Consiliu Popular al orașului Brașov (fila nr. 24 și 25 dosar de fond) în anul

1971-1972 acesta deținea în proprietate apartamente în imobilul în litigiu,

unde avea și domiciliul.

Totodată

în certificatul menționat mai sus se arată că defunctul S.V. a declarat prin

înscrisul înregistrat sub nr. 25859/1972 situația apartamentelor pe care le are

în proprietate în Brașov, în sensul că apartamentul nr. 1 se reține pentru

proprietar, apartamentul nr. 2 se înstrăinează iar apartamentul nr. 3 se

donează fiului S.D.

În

contextul reținut, obținerea datelor necesare în vederea formulării notificării

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o împrejurare mai

presus de voința părții, imposibil de prevăzut.

Reținând

prin urmare că în mod corect s-a reținut în cauză incidența art. 21 alin. (5) C.

proc. civ., cu consecințele legale, și că nu s-a făcut o dovadă în sensul

înlăturării intervenirii acestui text legal, aspecte ce atrag incidența art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea urmează să dispună respingerea recursului ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta Z.M. împotriva deciziei civile nr. 464/Ap din 18 mai 2005 a

Curții de Apel Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2005.