ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8903/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 420 din 21 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția civilă, s-a respins contestația formulată de către contestatoarea Z.M. împotriva deciziei nr. 238 din 17 noiembrie 2003 emisă de către intimata SC R. SRL. S-a respins cererea de repunere în termen pentru acordarea de măsuri reparatorii. Pentru soluționarea cauzei instanța a avut în vedere următoarele considerente: Procedura necontencioasă reglementată de Legea nr. 10/2001, inițiată prin formularea notificării și finalizată prin soluționarea acesteia, prin decizie sau dispoziție motivată emisă de persoana juridică deținătoare, are caracter obligatoriu, ceea ce rezultă atât dintr-o interpretare gramatică a textelor de lege care o reglementează cu caracter imperativ, cât și dintr-o interpretare sistematică a acestora, în ansamblul actului normativ.

Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prevede că nerespectarea termenului de 6 luni (prelungit ulterior) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent. După cum rezultă din textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termenul de trimitere a notificării este un termen de decădere față de sancțiunea aplicabilă în caz de nerespectare. Cererea de repunere în termen formulată de către contestatoare este neîntemeiată, întrucât termenul procedural de trimitere a notificării este un termen de decădere, nesusceptibil de incidența instituției repunerii în termen. Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a dispus respingerea ca nefondat a apelului formulat de către contestatoare împotriva sentinței civile nr. 420 din 21 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul Brașov, reținându-se următoarele considerente.

Instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 constatând că termenul de trimitere a notificării este un termen de decădere. Art. 103 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât este un termen de decădere din afara procesului civil, căruia nu îi sunt aplicabile aceste dispoziții speciale. Totodată, împrejurările invocate de către apelantă nu pot fi asimilate cazurilor de forță majoră, întrucât forța majoră este un eveniment insurmontabil care nu poate fi nici prevăzut și nici prevenit, referindu-se deci la o faptă naturală care nu are legătură cu conduita umană. Împotriva deciziei de apel a formulat recurs apelanta-contestatoare, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Notificarea prin care s-a solicitat restituirea apartamentelor nevândute și despăgubiri pentru cele vândute, a fost respinsă de către intimată, cu motivarea că a fost depusă cu depășirea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001. Cu actele depuse la dosar a dovedit cazul de forță majoră ce a împiedicat-o să respecte termenul prevăzut de lege. Nerespectarea acestui termen nu poate duce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate pe care îl are în calitate de moștenitoare a defunctului S.V. Nedepunerea unei notificări în termenul legal pentru motive independente de voința persoanei îndreptățite nu poate conduce la pierderea drepturilor de proprietate. Comparația dintre uzucapiune și termenul de depunere a notificării este forțată; uzucapiunea își are rațiunea în dezinteresul total al proprietarilor pentru bunul său pe de o parte și stăpânirea ca proprietar a acestui bun de către o altă persoană fără tulburare și fără violență.

În speță este vorba despre faptul că nu a cunoscut că ar fi proprietar, din motive independente de voința sa, deci nu poate fi vorba despre un dezinteres prelungit. Forța majoră este apreciată de către instanță iar aspectul invocat se încadrează în această noțiune. Notificarea a fost depusă imediat ce a aflat despre existența acestei case naționalizate. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat. De la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv data de 14 februarie 2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv se face numai în temeiul acestei legi. Prin urmare după data de 14 februarie 2001 nu este posibilă o acțiune direct în justiție pentru recuperarea, în natură sau în echivalent, a imobilelor ce cad sub incidența acestei legi.

Această lege specială în materie de reparații prevede o procedură de urmat pentru a se beneficia de prevederile sale. Astfel, întreaga procedură este declanșată prin notificarea care trebuie trimisă de către persoana îndreptățită către diverse unități deținătoare sau instituții publice, astfel cum se prevede în normele legale. Art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptățită va notifica, în termen „de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”. Termenul de 6 luni a fost prelungit cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și cu încă 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, ajungând astfel la 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Față de prevederile acestui text legal și sancțiunea nerespectării acestuia, termenul de formulare a notificării este un termen de decădere, după cum în mod corect s-a reținut în cauză de către instanța de fond. Efectul nerespectării unui termen de decădere îl reprezintă pierderea unui drept care nu a fost exercitat în termenul legal.

Deși art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că persoanele care au fost deposedate de imobil nu și-au pierdut calitatea de proprietar avută la data preluării, prevederile imperative ale art. 21 alin. (1) și (5) din aceeași lege impun pierderea de către persoana îndreptățită nu numai a măsurilor reparatorii în justiție ci și revendicarea potrivit dreptului comun, respectiv însăși dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate fără titlu sau fără titlu valabil. Solicitarea de restituire a imobilelor este supusă condiției de a fi formulată într-un termen strict reglementat de Legea nr. 10/2001, deși revendicarea este imprescriptibilă extinctiv și aceasta datorită caracterului perpetuu al dreptului de proprietate.

Față de modul de reglementare al Legii nr. 10/2001, decăderea produce efecte nu numai pe plan procedural ci și pe planul dreptului material. În acest context s-a făcut referirea de către instanța de apel la pierderea dreptului de proprietate prin uzucapiune, care presupune însă un termen de prescripție achizitivă. Pentru a se justifica repunerea în termenul de formulare a notificării, apelanta-contestatoare a invocat forța majoră, sub următoarele aspecte: nu este succesoarea legală a autorului său S.V. ci succesoare testamentară; în această calitate nu a cunoscut întinderea averii acestuia, a aflat despre existența unei proprietăți la Brașov atunci când făcând demersuri pentru recuperarea unui pământ aflat în orașul Sf.

Gheorghe, județul Covasna, a aflat că vânzând o proprietate în acest oraș, S.V. s-a mutat în Brașov unde a cumpărat casa de pe str. Bălcescu. În anexa Decretului nr. 92/1950 la poziția 456 figurează S.V. cu patru apartamente în Brașov. Fostul proprietar a decedat în anul 1977 iar moștenitorii săi legali au fost soția S.V. și S.D.M. în calitate de fiu (certificat de moștenitor nr. 1365/1977 eliberat de Notariatul de stat Brașov). S.V. a decedat în anul 1977, având un singur moștenitor în calitate de fiu S.D.M.(certificat de moștenitor nr. 301/1978 eliberat de Notariatul de stat Brașov). Potrivit certificatului de moștenitor nr. 402/1983 eliberat de pe urma defunctului S.D.M. decedat în anul 1983 a rămas în calitate de moștenitor testamentar contestatoarea-recurentă.

Prin testament olograf defunctul S.D.M. îi lasă contestatoarei-recurente întreaga sa avere mobilă și imobilă, arătând că au copilărit împreună, au avut o stimă și afecțiune reciprocă deosebită. Defunctul S.D.M. s-a născut în anul 1933, ceea ce înseamnă că la data decretului de naționalizare în 1952 avea vârsta de 19 ani; imobilul a fost dobândit de tatăl său în anul 1945 de la H.A., când avea doar vârsta de 12 ani. În anul 1977 la decesul ambilor săi părinți, defunctul S.D.M. locuia împreună cu aceștia în imobilul în litigiu din Brașov. Date fiind relațiile dintre contestatoarea-recurentă și fiul fostului proprietar cu care a copilărit și care a testat în favoarea sa, este evident că situația familială a acestuia îi era cunoscută și mai ales că acesta a locuit în continuare în imobilul preluat de stat, domiciliind în acesta în anul 1977 când au decedat părinții săi.

Potrivit propriei declarații a defunctului S.V. și a certificatului emis de Comitetul Executiv al fostului Consiliu Popular al orașului Brașov (fila nr. 24 și 25 dosar de fond) în anul 1971-1972 acesta deținea în proprietate apartamente în imobilul în litigiu, unde avea și domiciliul. Totodată în certificatul menționat mai sus se arată că defunctul S.V. a declarat prin înscrisul înregistrat sub nr. 25859/1972 situația apartamentelor pe care le are în proprietate în Brașov, în sensul că apartamentul nr. 1 se reține pentru proprietar, apartamentul nr. 2 se înstrăinează iar apartamentul nr. 3 se donează fiului S.D. În contextul reținut, obținerea datelor necesare în vederea formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o împrejurare mai presus de voința părții, imposibil de prevăzut.

Reținând prin urmare că în mod corect s-a reținut în cauză incidența art. 21 alin. (5) C. proc. civ., cu consecințele legale, și că nu s-a făcut o dovadă în sensul înlăturării intervenirii acestui text legal, aspecte ce atrag incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.M. împotriva deciziei civile nr. 464/Ap din 18 mai 2005 a Curții de Apel Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2005.