ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5458/2005

deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 516 din 30 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, precum și asupra declarației de retragere a recursului formulat împotriva aceleiași decizii de revizuentul V.C. constată următoarele: Prin sentința penală nr. 91 pronunțată la 24 martie 1998, Tribunalul București, secția a II-a penală, a făcut aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., dispunând achitarea pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a inculpatului V.C. În motivarea acestei hotărâri s-a reținut că inculpatul fusese trimis în judecată penală pentru comiterea, la 23 iulie 1997, a infracțiunii de tâlhărie împotriva părții vătămate C.E.

și că probele administrate în susținerea acuzării, o recunoaștere din grup făcută chiar de victimă și constatarea conform căreia la locul faptei a fost găsit un rest de țigaretă care fusese fumată de o persoană având grupa sanguină „0.I”, pe care și inculpatul o are, nu erau de natură a înlătura dubiu existent cu privire la vinovăția lui V.C. Această apreciere a fost argumentată relevându-se că aceeași grupă sanguină o avea și numitul C.C. care, începând din luna iunie a anului 1997, a vizitat de câteva ori locuința C.E., iar în noaptea de 12 octombrie 1997, a comis la rândul său împotriva acesteia o infracțiune de tâlhărie al cărei mod de operare a fost identic cu acela utilizat de autorul faptei săvârșite la 23 iulie 1997. Referitor la acest ultim aspect s-a relevat că pentru infracțiunea comisă la 12 octombrie 1997 C.C.

a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de 10 ani de închisoare. Existența dubiului în ceea ce privește vinovăția lui V.C. a fost argumentată și prin evocarea asemănării fizice frapante care există între el și C.C., apreciindu-se că într-un astfel de context valoarea probantă a recunoașterii din grup este nesemnificativă. În aceeași ordine de idei s-a observat că în declarațiile sale inițiale partea vătămată nu a menționat că agresorul ar fi avut pe față vreo formă de leziune, deși în cauză s-a făcut dovada că la 23 iulie 1997 V.C. avea pe față câteva echimoze.

Ulterior, prin decizia penală nr. 207 pronunțată la 6 mai 1999, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a desființat în totalitate sentința condamnându-l pe inculpatul V.C., la 5 ani de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Prin aceeași decizie au fost aplicate în cauză prevederile art. 71 și art. 64 C. pen., și dispozițiile art. 350 C. proc. pen., în temeiul cărora s-a luat măsura arestării inculpatului, constatându-se totodată că, în perioada 27 iulie 1997 - 24 martie 1998, inculpatul s-a aflat în stare de arest preventiv.

Prin decizia nr. 1437 pronunțată la 4 aprilie 2000, în dosarul nr. 2860/1999, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză de inculpat și a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Ca urmare decizia instanței de apel a fost casată numai cu privire la individualizarea pedepsei care a fost majorată de la 5 ani la 7 ani de închisoare. Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanța de apel și cea de recurs au reținut că vinovăția inculpatului a fost dovedită prin declarațiile constante ale părții vătămate C.E. coroborate cu depoziții ale unora dintre martori (S.P. și B.C.), în condițiile în care declarațiile altor persoane au fost înlăturate deoarece au fost propuse ca martori de către inculpat numai în faza de judecată.

Majorarea pedepsei în recurs a fost, de asemenea, argumentată invocându-se periculozitatea infracțiunii și condiția de recidivist a inculpatului. Ulterior, V.C. a formulat o cerere de revizuire care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală, cu numărul de dosar 2790/2002, iar prin încheierea de la 28 mai 2002 instanța astfel sesizată a admis în principiu cererea de revizuire. Prin sentința penală nr. 906 pronunțată apoi la 1 octombrie 2002 aceeași instanță a făcut aplicarea art. 406 C. proc. pen., anulând sentința nr. 91 din 24 martie 1998 pronunțată de respectivul tribunal și dispunând achitarea revizuentului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. În considerentele sentinței de achitare au fost analizate probele administrate ulterior admiterii în principiu a cererii de revizuire și s-a procedat la o coroborare a lor cu probele administrate anterior conchizându-se că în cauza dedusă judecății „nu s-a putut face proba indubitabilă că inculpatul revizuent V.C. ar fi autorul tâlhăriei săvârșite asupra părții vătămate C.E. în data de 23 iulie 1997”. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Într-un prim ciclu procesual acest apel a fost admis prin decizia penală nr. 207 pronunțată de Curtea de Apel București la 6 mai 1999, în dosarul nr. 505/1999, decizie care a fost însă la rândul ei casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, ca urmare a admiterii recursului declarat de revizuentul V.C., prin decizia nr. 1189 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală la 17 februarie 2005, în dosarul nr. 1070/2003.

În urma rejudecării astfel dispuse apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 516 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la 30 iunie 2005, în dosarul nr. 1915/2005. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prin audierea martorilor O.V. și C.F. s-a făcut dovada că recunoașterea din grup a inculpatului a fost efectuată în condițiile în care acesta avea o echimoză evidentă la ochiul drept, aceeași martori confirmând și alibiul lui V.C. potrivit căruia la data și ora comiterii infracțiunilor împotriva părții vătămate C.E. el se afla la un bar din localitate unde a vizionat, împreună cu mai mulți consăteni, un meci de fotbal.

În raport cu conținutul acestor relatări s-a apreciat că respectivele depoziții atestă fapte și împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanțele care au dispus condamnarea lui V.C., în cauză fiind întrunite cerințele art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Pe lângă aceste aspecte instanța de apel a evidențiat numeroasele dubii intervenite ulterior condamnării revizuentului cât privește comiterea de către el a infracțiunilor reținute în sarcina sa. În această ordine de idei a fost evocată și incapacitatea părții vătămate C.E. de a-l identifica pe revizuent în situația în care i s-a solicitat de către instanța de fond să îl recunoască pe autorul tâlhăriei de la 23 iulie 1994, avându-i în față pe cei doi suspecți: V.C.

și C.C. Soluția de achitare a revizuentului a fost argumentată de altfel prin raportare la dubiile existente în ceea ce privește comiterea de către el a infracțiunii menționate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și revizuentul V.C., cauza fiind ulterior înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 4863/2005. În ceea ce îl privește revizuentul a declarat la termenul de la 22 septembrie 2005 că își retrage recursul; ca urmare Curtea va face, referitor la acel recurs, aplicarea art. 385 4 alin. (2), raportat la art. 369 alin. (1) C. proc. pen. În motivarea recursului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 17 1 și respectiv art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen., au fost formulate critici prin care s-au invocat „greșita admitere în principiu a cererii de revizuire” și „greșita achitare a inculpatului V.C.” Prima dintre aceste critici a fost argumentată susținându-se că instanța de fond a dat dispozițiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., o interpretare extensivă contrară finalității care, fiind urmărită de legiuitor a fost consacrată de jurisprudență și doctrină. S-a susținut că nu există o echivalență între faptele și împrejurările noi, menționate în redactarea textului de lege citat și eventualele noi mijloace de probă prin care s-ar tinde la completarea probatoriului deja administrat.

În fine, s-a afirmat de către recurent că încheierea de admitere în principiu a cererii de revizuire a fost pronunțată cu ignorarea acestui imperativ permițându-se ca „pe calea revizuirii să se obțină o prelungire a probatoriului pentru fapte deja cunoscute și verificate de instanțele care au soluționat cauza și să se procedeze la o readministrare a probatoriului deja administrat”. Critica adusă soluției de achitare a revizuentului a fost, de asemenea, dezvoltată afirmându-se că prin aceasta s-a comis o eroare gravă de fapt deoarece probele administrate în cauză au demonstrat cu certitudine că V.C. este autorul infracțiunii de tâlhărie comise la 23 iulie 1997 împotriva C.E. În acest sens au fost evocate depozițiile unor martori audiați în cauză care converg în sensul confirmării declarațiilor prin care partea vătămată l-a identificat pe inculpat.

Recursul este nefondat. Deși este întrutotul corectă, interpretarea prevederilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., invocată de recurent nu este de natură a duce la concluzia că încheierea de admitere în principiu a cererii de revizuire ar fi contrară respectivei reglementări. În acest sens, Curtea are în vedere că soluționarea inițială a cauzei s-a întemeiat pe un ansamblu de probe, neomogen sub aspectul concludenței și relevanței. Este de necontestat că depozițiile martorilor care l-au văzut pe inculpat trecând pe strada pe care locuia partea vătămată sau descoperirea la locul faptei a unui rest de țigaretă fumat de o persoană ce avea grupa sanguină a lui V.C. și despre care nici măcar nu există certitudine că a fost fumat de autorul tâlhăriei, reprezintă probe care, prin ele însele, nu ar fi justificat trimiterea în judecată și condamnarea revizuentului.

Altfel spus datele speței au ierarhizat în mod natural probele administrate, singurele cu adevărat esențiale fiind declarațiile date de C.E. și recunoașterea din grup a inculpatului făcută tot de respectiva parte vătămată. De altfel și din motivarea hotărârilor prin care revizuentul a fost condamnat rezultă limpede că siguranța cu care partea vătămată a afirmat de mai multe ori că recunoaște în persoana lui V.C. pe autorul tâlhăriei comise împotriva sa la 23 iulie 1997 a fost elementul determinant în formarea convingerii intime a judecătorilor privind vinovăția acestuia. Or, prin cererea de revizuire a fost pusă în discuție o împrejurare pe care instanțele amintite nu au cunoscut-o și anume incapacitatea părții vătămate de a-i identifica cu certitudine și de a face distincție între cei doi inculpați condamnați fiecare pentru comiterea câte unei infracțiuni de tâlhărie săvârșite împotriva sa.

Așa fiind, Curtea reține că, fie și doar și sub aspectul analizat, respectiva cerere răspundea cerințelor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ceea ce justifică admiterea ei în principiu, considerent pentru care nu poate fi primit motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. O soluție similară se impune și în ceea ce privește motivul de recurs fundamentat pe prevederile art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Așa cum deja s-a menționat, recunoașterea revizuentului de către C.E. ca autor al tâlhăriei comise la 23 iulie 1997 a constituit, raportat la datele speței, cel mai important aspect probatoriu al cauzei, de fapt singurul în măsură să ofere instanțelor elementele de certitudine, fără de care condamnarea lui V.C.

ar fi fost improbabilă. Aceste elemente de certitudine nu s-au mai confirmat însă cu prilejul reaudierii părții vătămate de către tribunalul investit investită cu judecarea în primă instanță a cererii de revizuire. Este de subliniat în acest sens incapacitatea C.E., dovedită în împrejurarea amintită, de a-i identifica cu certitudine pe V.C. și C.C., aflați în fața sa în aceeași boxă. Printre posibilele explicații ale acestei atitudini ezitante a părții vătămate poate fi avută în vedere și o fireasca estompare a amintirilor intervenită odată cu trecerea anilor în condițiile în care C.E. avea o vârstă înaintată și în perioada în care a fost victima celor două infracțiuni succesive de tâlhărie.

O astfel de ipoteză nu exclude totuși alternativa ca neputința sa de a face o distincție clară între cei doi suspecți să dateze încă din perioada instrumentării inițiale a cauzei. Este de observat însă că în cursul urmăririi penale și în fazele procesuale imediat următoare trimiterii în judecată a revizuentului nu au existat temeiuri care să facă necesare verificări suplimentare cât privește acuratețea identificării lui V.C. de către partea vătămată ca autor al tâlhăriei. Siguranța absolută afișată inițial de C.E. în fața procurorului și a instanțelor care au soluționat cauza în primul ciclu procesual a fost contrazisă dramatic numai după formularea cererii de revizuire și exclusiv în legătură cu testarea capacității sale de a face distincție între revizuent și numitul C.C.

În contextul probatoriu astfel definit aprecierile primei instanțe investite cu respectiva cerere de revizuire ca și argumentele aduse de instanța de apel referitoare la profundele dubii apărute cu privire la vinovăția revizuentului sunt întrutotul justificate. Fiind de principiu că astfel de dubii profită inculpatului, ca beneficiar al prezumției de nevinovăție, soluția de achitare a lui V.C. apare astfel ca temeinică și legală. În același timp, Curtea constată că în speță nu își găsesc incidența nici alte prevederi ale art. 385 9 C. proc. pen., susceptibile de a fi analizate și din oficiu. Prin urmare, în cauză se va face aplicarea art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., în sensul respingerii recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 516 din 30 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală. Ia act de retragerea recursului declarat de revizuentul V.C. împotriva aceleiași decizii. Obligă pe recurentul-revizuent la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 80 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru a-l asista în recurs, în sumă de 20 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2005.