ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5458/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5458/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 516 din 30

iunie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, precum și asupra

declarației de retragere a recursului formulat împotriva aceleiași decizii de

revizuentul V.C. constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 91 pronunțată la 24 martie

1998, Tribunalul București, secția a II-a penală, a făcut aplicarea art. 11 pct.

2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., dispunând achitarea

pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), d) și f) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a inculpatului V.C.

În motivarea acestei hotărâri s-a reținut că

inculpatul fusese trimis în judecată penală pentru comiterea, la 23 iulie 1997,

a infracțiunii de tâlhărie împotriva părții vătămate C.E. și că probele administrate

în susținerea acuzării, o recunoaștere din grup făcută chiar de victimă și

constatarea conform căreia la locul faptei a fost găsit un rest de țigaretă

care fusese fumată de o persoană având grupa sanguină „0.I”, pe care și

inculpatul o are, nu erau de natură a înlătura dubiu existent cu privire la

vinovăția lui V.C.

Această apreciere a fost argumentată relevându-se că

aceeași grupă sanguină o avea și numitul C.C. care, începând din luna iunie a

anului 1997, a vizitat de câteva ori locuința C.E., iar în noaptea de 12

octombrie 1997, a comis la rândul său împotriva acesteia o infracțiune de

tâlhărie al cărei mod de operare a fost identic cu acela utilizat de autorul

faptei săvârșite la 23 iulie 1997.

Referitor la acest ultim aspect s-a relevat că pentru

infracțiunea comisă la 12 octombrie 1997 C.C. a fost condamnat definitiv la o

pedeapsă de 10 ani de închisoare.

Existența dubiului în ceea ce privește vinovăția lui V.C.

a fost argumentată și prin evocarea asemănării fizice frapante care există

între el și C.C., apreciindu-se că într-un astfel de context valoarea probantă

a recunoașterii din grup este nesemnificativă.

În aceeași ordine de idei s-a observat că în

declarațiile sale inițiale partea vătămată nu a menționat că agresorul ar fi

avut pe față vreo formă de leziune, deși în cauză s-a făcut dovada că la 23

iulie 1997 V.C. avea pe față câteva echimoze.

Ulterior, prin decizia penală nr. 207 pronunțată la 6

mai 1999, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul declarat în

cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a desființat în

totalitate sentința condamnându-l pe inculpatul V.C., la 5 ani de închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.

c), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Prin aceeași decizie au fost aplicate în cauză

prevederile art. 71 și art. 64 C. pen., și dispozițiile art. 350 C. proc. pen.,

în temeiul cărora s-a luat măsura arestării inculpatului, constatându-se

totodată că, în perioada 27 iulie 1997 - 24 martie 1998, inculpatul s-a aflat

în stare de arest preventiv.

Prin decizia nr. 1437 pronunțată la 4 aprilie 2000, în

dosarul nr. 2860/1999, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca

nefondat, recursul declarat în cauză de inculpat și a admis recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Ca urmare decizia instanței de apel a fost casată

numai cu privire la individualizarea pedepsei care a fost majorată de la 5 ani

la 7 ani de închisoare.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanța de apel și

cea de recurs au reținut că vinovăția inculpatului a fost dovedită prin

declarațiile constante ale părții vătămate C.E. coroborate cu depoziții ale

unora dintre martori (S.P. și B.C.), în condițiile în care declarațiile altor

persoane au fost înlăturate deoarece au fost propuse ca martori de către inculpat

numai în faza de judecată.

Majorarea pedepsei în recurs a fost, de asemenea,

argumentată invocându-se periculozitatea infracțiunii și condiția de recidivist

a inculpatului.

Ulterior, V.C. a formulat o cerere de revizuire care a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a penală, cu

numărul de dosar 2790/2002, iar prin încheierea de la 28 mai 2002 instanța

astfel sesizată a admis în principiu cererea de revizuire.

Prin sentința penală nr. 906 pronunțată apoi la 1

octombrie 2002 aceeași instanță a făcut aplicarea art. 406 C. proc. pen.,

anulând sentința nr. 91 din 24 martie 1998 pronunțată de respectivul tribunal și

dispunând achitarea revizuentului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat

la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

În considerentele sentinței de achitare au fost

analizate probele administrate ulterior admiterii în principiu a cererii de

revizuire și s-a procedat la o coroborare a lor cu probele administrate

anterior conchizându-se că în cauza dedusă judecății „nu s-a putut face proba

indubitabilă că inculpatul revizuent V.C. ar fi autorul tâlhăriei săvârșite asupra

părții vătămate C.E. în data de 23 iulie 1997”.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul

de pe lângă Tribunalul București.

Într-un prim ciclu procesual acest apel a fost admis

prin decizia penală nr. 207 pronunțată de Curtea de Apel București la 6 mai

1999, în dosarul nr. 505/1999, decizie care a fost însă la rândul ei casată cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, ca urmare a admiterii

recursului declarat de revizuentul V.C., prin decizia nr. 1189 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală la 17 februarie 2005, în

dosarul nr. 1070/2003.

În urma rejudecării astfel dispuse apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost respins, ca nefondat, prin

decizia penală nr. 516 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

la 30 iunie 2005, în dosarul nr. 1915/2005.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

reținut că prin audierea martorilor O.V. și C.F. s-a făcut dovada că

recunoașterea din grup a inculpatului a fost efectuată în condițiile în care

acesta avea o echimoză evidentă la ochiul drept, aceeași martori confirmând și

alibiul lui V.C. potrivit căruia la data și ora comiterii infracțiunilor

împotriva părții vătămate C.E. el se afla la un bar din localitate unde a vizionat,

împreună cu mai mulți consăteni, un meci de fotbal.

În raport cu conținutul acestor relatări s-a apreciat

că respectivele depoziții atestă fapte și împrejurări noi ce nu au fost

cunoscute de instanțele care au dispus condamnarea lui V.C., în cauză fiind

întrunite cerințele art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Pe lângă aceste aspecte instanța de apel a evidențiat numeroasele

dubii intervenite ulterior condamnării revizuentului cât privește comiterea de

către el a infracțiunilor reținute în sarcina sa.

În această ordine de idei a fost evocată și incapacitatea

părții vătămate C.E. de a-l identifica pe revizuent în situația în care i s-a

solicitat de către instanța de fond să îl recunoască pe autorul tâlhăriei de la

23 iulie 1994, avându-i în față pe cei doi suspecți: V.C. și C.C.

Soluția de achitare a revizuentului a fost argumentată

de altfel prin raportare la dubiile existente în ceea ce privește comiterea de

către el a infracțiunii menționate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen

legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și revizuentul V.C., cauza

fiind ulterior înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, cu numărul de dosar 4863/2005.

În ceea ce îl privește revizuentul a declarat la

termenul de la 22 septembrie 2005 că își retrage recursul; ca urmare Curtea va

face, referitor la acel recurs, aplicarea art. 385

4

alin. (2),

raportat la art. 369 alin. (1) C. proc. pen.

În motivarea recursului Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

pct. 17

1

și respectiv art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., au fost formulate

critici prin care s-au invocat „greșita admitere în principiu a cererii de

revizuire” și „greșita achitare a inculpatului V.C.”

Prima dintre aceste critici a fost argumentată

susținându-se că instanța de fond a dat dispozițiilor art. 394 lit. a) C. proc.

pen., o interpretare extensivă contrară finalității care, fiind urmărită de legiuitor

a fost consacrată de jurisprudență și doctrină.

S-a susținut că nu există o echivalență între faptele

și împrejurările noi, menționate în redactarea textului de lege citat și

eventualele noi mijloace de probă prin care s-ar tinde la completarea

probatoriului deja administrat.

În fine, s-a afirmat de către recurent că încheierea

de admitere în principiu a cererii de revizuire a fost pronunțată cu ignorarea

acestui imperativ permițându-se ca „pe calea revizuirii să se obțină o

prelungire a probatoriului pentru fapte deja cunoscute și verificate de

instanțele care au soluționat cauza și să se procedeze la o readministrare a

probatoriului deja administrat”.

Critica adusă soluției de achitare a revizuentului a

fost, de asemenea, dezvoltată afirmându-se că prin aceasta s-a comis o eroare

gravă de fapt deoarece probele administrate în cauză au demonstrat cu

certitudine că V.C. este autorul infracțiunii de tâlhărie comise la 23 iulie

1997 împotriva C.E.

În acest sens au fost evocate depozițiile unor martori

audiați în cauză care converg în sensul confirmării declarațiilor prin care partea

vătămată l-a identificat pe inculpat.

Recursul este nefondat.

Deși este întrutotul corectă, interpretarea

prevederilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., invocată de recurent nu

este de natură a duce la concluzia că încheierea de admitere în principiu a

cererii de revizuire ar fi contrară respectivei reglementări.

În acest sens, Curtea are în vedere că soluționarea inițială

a cauzei s-a întemeiat pe un ansamblu de probe, neomogen sub aspectul concludenței

și relevanței.

Este de necontestat că depozițiile martorilor care

l-au văzut pe inculpat trecând pe strada pe care locuia partea vătămată sau

descoperirea la locul faptei a unui rest de țigaretă fumat de o persoană ce

avea grupa sanguină a lui V.C. și despre care nici măcar nu există certitudine

că a fost fumat de autorul tâlhăriei, reprezintă probe care, prin ele însele,

nu ar fi justificat trimiterea în judecată și condamnarea revizuentului.

Altfel spus datele speței au ierarhizat în mod natural

probele administrate, singurele cu adevărat esențiale fiind declarațiile date

de C.E. și recunoașterea din grup a inculpatului făcută tot de respectiva parte

vătămată.

De altfel și din motivarea hotărârilor prin care

revizuentul a fost condamnat rezultă limpede că siguranța cu care partea

vătămată a afirmat de mai multe ori că recunoaște în persoana lui V.C. pe

autorul tâlhăriei comise împotriva sa la 23 iulie 1997 a fost elementul

determinant în formarea convingerii intime a judecătorilor privind vinovăția

acestuia.

Or, prin cererea de revizuire a fost pusă în discuție

o împrejurare pe care instanțele amintite nu au cunoscut-o și anume

incapacitatea părții vătămate de a-i identifica cu certitudine și de a face

distincție între cei doi inculpați condamnați fiecare pentru comiterea câte

unei infracțiuni de tâlhărie săvârșite împotriva sa.

Așa fiind, Curtea reține că, fie și doar și sub

aspectul analizat, respectiva cerere răspundea cerințelor art. 394 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen., ceea ce justifică admiterea ei în principiu, considerent

pentru care nu poate fi primit motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.

385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

O soluție similară se impune și în ceea ce privește

motivul de recurs fundamentat pe prevederile art. 385

9

pct. 18 C.

proc. pen.

Așa cum deja s-a menționat, recunoașterea

revizuentului de către C.E. ca autor al tâlhăriei comise la 23 iulie 1997 a

constituit, raportat la datele speței, cel mai important aspect probatoriu al

cauzei, de fapt singurul în măsură să ofere instanțelor elementele de

certitudine, fără de care condamnarea lui V.C. ar fi fost improbabilă.

Aceste elemente de certitudine nu s-au mai confirmat

însă cu prilejul reaudierii părții vătămate de către tribunalul investit investită

cu judecarea în primă instanță a cererii de revizuire.

Este de subliniat în acest sens incapacitatea C.E., dovedită

în împrejurarea amintită, de a-i identifica cu certitudine pe V.C. și C.C., aflați

în fața sa în aceeași boxă.

Printre posibilele explicații ale acestei atitudini

ezitante a părții vătămate poate fi avută în vedere și o fireasca estompare a

amintirilor intervenită odată cu trecerea anilor în condițiile în care C.E.

avea o vârstă înaintată și în perioada în care a fost victima celor două infracțiuni

succesive de tâlhărie.

O astfel de ipoteză nu exclude totuși alternativa ca neputința

sa de a face o distincție clară între cei doi suspecți să dateze încă din

perioada instrumentării inițiale a cauzei.

Este de observat însă că în cursul urmăririi penale și

în fazele procesuale imediat următoare trimiterii în judecată a revizuentului nu

au existat temeiuri care să facă necesare verificări suplimentare cât privește acuratețea

identificării lui V.C. de către partea vătămată ca autor al tâlhăriei.

Siguranța absolută afișată inițial de C.E. în fața

procurorului și a instanțelor care au soluționat cauza în primul ciclu

procesual a fost contrazisă dramatic numai după formularea cererii de revizuire

și exclusiv în legătură cu testarea capacității sale de a face distincție între

revizuent și numitul C.C.

În contextul probatoriu astfel definit aprecierile

primei instanțe investite cu respectiva cerere de revizuire ca și argumentele

aduse de instanța de apel referitoare la profundele dubii apărute cu privire la

vinovăția revizuentului sunt întrutotul justificate.

Fiind de principiu că astfel de dubii profită

inculpatului, ca beneficiar al prezumției de nevinovăție, soluția de achitare a

lui V.C. apare astfel ca temeinică și legală.

În același timp, Curtea constată că în speță nu își

găsesc incidența nici alte prevederi ale art. 385

9

C. proc. pen.,

susceptibile de a fi analizate și din oficiu.

Prin urmare, în cauză se va face aplicarea art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., în sensul respingerii recursului ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 516 din 30

iunie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Ia act de retragerea recursului declarat de

revizuentul V.C. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurentul-revizuent la plata cheltuielilor

judiciare către stat în sumă de 80 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu pentru a-l asista în recurs, în sumă de 20 lei, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie

2005.