ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4241/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 3017 din 2003,

Tribunalul Bihor a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta S.N.P. P.

SA București, împotriva pârâtei SC P. SA București și în consecință a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 136.672.765.870 lei cu titlu de penalități

de întârziere și 1.445.222.658 lei cheltuieli de judecată. A respins excepția

lipsei calității procesuale active.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a susținut că între părți s-au încheiat două contracte de vânzare –

cumpărare, în care s-au stipulat penalități de întârziere în plata prețului, (art.

6.3) de 0,15 % pentru primele 30 zile și 0,5 % pentru următoarele zile,

începând cu data scadenței facturii.

Instanța de judecată a mai reținut

în condițiile în care părțile nu s-au înțeles asupra scadenței unor obligații

de plată și a ordinii în care trebuie considerată ca fiind făcută plata

facturilor, raportul de contraexpertiză prin concluziile sale a răspuns acestei

chestiuni, fiind conform cu prevederile art. 1110 și următoarele C. civ.

Cu privire la nelegalitatea

majorării penalităților de către reclamantă, s-a reținut că potrivit art. 132

alin. (2) C. proc. civ., majorarea câtimii obiectului nu constituie o

modificare de acțiune, putând fi făcută de către reclamantă chiar fără

consimțământul pârâtei.

A fost înlăturată și critica pârâtei

privind nesocotirea convenției de reeșalonare a datoriei restante (11

septembrie 200) întrucât, așa cum a arătat reclamanta, prin concluziile scrise,

convenția a fost utilizată de drept, ca urmare a nerespectării termenelor de

către pârâtă, potrivit art. 67 C. com.

Cât privește contractul de

administrare din 1 august 2001, prin care s-a convenit încredințarea către

reclamantă în calitate de administrator principal creditor a gestionării

patrimoniului societății pârâte, pentru o perioadă de maxim 3 ani, în vederea

recuperării sub orice formă legală a creanței pe care o are față de pârâtă în

sumă de 733.203.116.467 lei, tribunalul a reținut că prin această convenție nu

s-a prevăzut renunțarea la judecata acțiunilor aflate pe rolul instanțelor de

judecată introduse de către reclamantă împotriva pârâtei. Totodată, încheierea

acestei înțelegeri nu generează conflict de interese din partea reclamantei,

câtă vreme, prin convenție s-a urmărit gestionarea patrimoniului pârâtei în

sensul obținerii de profit, din care să fie achitate cu prioritate datoriile

către reclamantă, ori acest fapt nu exclude recuperarea prin contencios a

acestor datorii, în contract neexistând o stipulație contrară.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâta SC P. SA, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr.

76 din 1 iunie 2004 a respins apelul ca nefondat.

În considerentele acestei decizii

s-a reținut în esență că la data semnării contractului de administrare 1 august

2001, litigiul dintre părți fusese înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor (12

decembrie 2000), iar acesta a continuat a fi soluționat, fără ca părțile prin

contract, sau în act ulterior, să fi convenit a-l stinge pe cale amiabilă și nici

nu a fost inserată vreo clauză potrivit căreia urma ca mandatorul să renunțe la

judecata litigiilor pornite anterior semnării acestuia.

S-a mai argumentat că prin semnarea

acestui contract de administrare nu s-a prevăzut faptul că societatea reclamantă

s-ar confunda cu pârâta, de la acea dată aceasta și-a continuat activitatea sa

specifică, singurul rol fiind acela de gestionare a activității în scopul

obținerii de profit, pentru recuperarea creanțelor.

Desemnarea a doi administratori ai

reclamantei la societatea pârâtă nu poate duce la concluzia că reclamanta și-a

pierdut legitimitatea procesuală și nu exista un conflict de interese, cât timp

clauzele contractului de administrare sunt precis determinate, iar contractul

prevede recuperarea datoriei prin orice formă legală.

Cu privire la raportul de expertiză

contabilă efectuat de expert contabil C.A., instanța de apel a reținut că

acesta a cuprins facturile pentru neplata în termen și pentru care s-au

solicitat penalități de întârziere, necontestate de altfel de către pârâtă.

Critica pârâtei referitoare la

compensările efectuate în cauza de față a fost înlăturată de instanța de apel,

în sensul că s-a reținut că între data inițierii compensării și ce a aprobării

înregistrării actului de compensare la S.N.P. P. SA București, pot trece 30

zile, calculul din expertiză corespunzând cu data înregistrării actului de

compensare la registratura S.N.P. P. SA București, iar doar de la acea dată nu

mai curg penalități de întârziere.

Nu au fost încălcate nici prevederile

H.G. nr. 685/1999 întrucât, mai arată instanța de apel, reclamanta S.N.P. P.

SA, prin adresa din 9 mai 1997 și-a rezervat dreptul de a respinge documentele

ce contravin legii, adresă însușită de către pârâtă, dovadă fiind și datele

înregistrate în contabilitatea sa a proceselor verbale de compensare.

Referitor la critica privind

majorarea penalităților, invocată de pârâtă prin cererea de apel, s-a

argumentat că prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond, reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 136.672.870 lei în principal și

la 75.269.307.308,85 lei în subsidiar, menținându-se prin încheierea din 23

septembrie 2003 suma pretinsă, astfel că instanța de fond în mod corect a repus

pe rol cauza, pentru completarea timbrajului la valoarea solicitată, valoare ce

putea fi solicitată chiar și în apel, fiind vorba de o majorare a câtimii

pretențiilor, urmare a concluziilor raportului de contraexpertiză, potrivit art.

292 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 25 iunie 2004, pârâta a

declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, cu respectarea

termenelor prevăzute de art. 301 și art. 303 C. proc. civ.

Recurenta și-a întemeiat cererea pe

prevederile art. 304 pct. 9, 6 și 7 C. proc. civ.

Critica întemeiată pe pct. 9 al art.

mai sus arătat vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii, recurenta arătând că în momentul încheierii contractului de

administrare, reclamanta și-a pierdut calitatea procesuală, calitatea de

reclamantă și cea de reprezentantă a pârâtei în același litigiu fiind

incompatibile. Totodată în temeiul aceluiași pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

s-a susținut că la data încheierii convenției de administrare, pretențiile

reclamantei și-a pierdut caracterul exigibil, la sfârșitul perioadei de

administrare parțială, urmând a fi stabilită valabilitatea și termenul de plată

a datoriilor rămase neachitate.

Cât privește critica întemeiată pe pct.

6 al art. 304 C. proc. civ., recurenta pârâtă susține că instanța a acordat mai

mult decât s-a cerut, în sensul că trebuia să se pronunțe în limita investirii

prin acțiunea introductivă, cererea de majorare a pretențiilor fiind făcută

după repunerea pe rol a cauzei, nici una din cererile anterioare nefiind

semnate de reprezentantul reclamantei.

Recurenta dezvoltă această critică,

susținând că penalitățile ar fi trebuit calculate pentru fiecare factură în

parte, iar majorarea câtimii, de asemenea trebuia pretinsă nu ca sumă globală,

așa cum s-a întâmplat în speță.

Se mai susține că greșit a fost luată

în considerare ca dată a stingerii datoriilor și creanțelor data înregistrării

procesului verbal de compensare la S.N.P. P. SA, acest fapt ridicând cuantumul

penalităților nejustificat, nereal, cât timp toate compensările au fost

inițiate de reclamantă prin sucursala sa, înainte de împlinirea termenului de

scadență a plății, deci înainte de 30 zile.

În temeiul pct. 7 al art. 304 C.

proc. civ., recurenta susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii,

fiind motivată pe concluziile expertizei, cu reținerea cuantumului

penalităților calculate prin contraexpertiză.

Pentru aceste motive, recurenta a

solicitat admiterea cererii, modificarea hotărârii atacate în sensul că pe fond

se solicită în principal respingerea acțiunii iar în subsidiar, admiterea parțială

a acesteia pentru pretenții, la nivelul sumei de 34.924.274.992 lei.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În recurs, Curtea are de examinat

prin prisma motivelor formulate de pârâtă următoarele chestiuni:

- natura contractului de

administrare încheiat de părți cu efectele sale juridice în raport cu

exigibilitatea creanțelor pretinse de reclamantă și a conflictului de interese.

- dacă instanța a depășit limitele

investirii sale cu încălcarea principiului disponibilității.

- dacă motivarea deciziei atacate

este contradictorie în raport cu cuantumul penalităților la care a fost

obligată pârâta.

Cu privire la contractul de

administrare încheiat de părți, se reține că prin acesta pârâta i-a încredințat

reclamantei în calitate de administrator, principal creditor, gestionarea

patrimoniului său, pe o perioadă de maxim 3 ani scopul acestei înțelegeri fiind

acela de a recupera sub orice formă legală, creanța pe care reclamanta o avea

de încasat de la pârâtă în sumă de 733.203.116.467 lei, deci o creanță certă,

lichidă, exigibilă, ce urma a fi reactualizată cu rata inflației, nefăcându-se

trimitere și la debitul în speță, contestat de pârâtă.

La data semnării acestui contract (1

august 2001) litigiul dintre părți se afla deja pe rolul Tribunalului Bihor,

acesta continuând fără ca părțile să prevadă prin contractul de administrare

s-au ulterior prin alt act că înțeleg să renunțe la judecata cauzelor pornite

anterior semnării acestuia.

Din examinarea clauzelor acestui

contract rezultă că nu s-a prevăzut o confuziune a celor două societăți, că

fiecare societate și-a păstrat personalitatea juridică, că scopul acestei

convenții a fost de recuperare sub orice formă legală a datoriilor, prin

gestionarea mai bună a activității pârâtei, pentru obținerea unui profit, din

care să poată fi satisfăcută creanța reclamantei.

În nici un caz nu se poate reține

aserțiunea pârâtei în sensul că reclamanta, dovedind și calitatea de

administrator temporar nu este legitimată procesual în intentarea acțiunii de

față, iar prin desemnarea a doi administratori la societatea pârâtă ar exista

un conflict de interese, în sensul arătat de pârâtă.

Finalitatea convenției de

administrare așa cum s-a arătat viza o modalitate mai eficientă de obținere de

profit în vederea încasării creanțelor, iar dacă părțile ar fi vrut să tranșeze

definitiv litigiile dintre ele, ar fi prevăzut expres în contract acest fapt.

Susținerea pârâtei în sensul că prin

încheierea contractului de administrare s-ar fi pierdut caracterul exigibil al

creanței nu poate fi astfel primită, prevederea invocată cu referire la

modalitățile în termenul de plată al datoriilor rămase neachitate după cei trei

ani, privind creanțele înregistrate în suma expres stipulată prin contract și nu

cea în prezentul litigiu.

Cu privire la a doua chestiune

invocată în recurs, referitoare la depășirea limitei investirii prin acțiunea

introductivă, curtea reține de asemenea că este nefondată. Astfel, potrivit art.

132 alin. (2) C. proc. civ., cererea nu se consideră modificată atunci când se

majorează câtimea pretențiilor. În speță, reclamanta, urmare concluziilor

raportului de contraexpertiză și-a însușit prin concluziile scrise aflate la

dosar fond calculul penalităților, solicitând obligarea pârâtei la plata

acestora în cuantum de 136.672.765.870 lei în varianta A și în subsidiar la

plata sumei de 75.269.307.308,85 lei în varianta B.

Prin încheierea din data de 23

septembrie 2003, corect instanța de fond a dispus repunerea cauzei pe rol, în

vederea completării timbrajului la valoarea însușită de reclamantă.

Prin urmare, instanța de judecată nu

a încălcat principiul disponibilității, invocat de pârâtă, reclamanta declarând

în scris că își însușește concluziile expertizei, timbrând corespunzător.

Critica privind greșita reținere a

datei stingerii datoriilor și creanțelor ca fiind data înregistrării procesului

verbal de compensare la registratura S.N.P. P. SA este de asemenea nefondată,

câtă vreme părțile nu au respectat obligația întocmirii ordinelor de compensare

pentru sume mai mari de 100 milioane sau mai vechi de 30 zile, reclamanta

rezervându-și dreptul prin adresa din 9 mai 1997 de a respinge documentele ce

nu corespund legii, soluție acceptată de pârâtă, astfel că în mod corect s-a

reținut această dată la care încetează curgerea penalităților de întârziere.

Critica formulată de pârâtă în

temeiul pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., este de asemenea nefondată.

Se susține că motivarea deciziei

atacate este conformă concluziilor expertizei, iar cuantumul penalităților este

cel stabilit prin contraexpertiză.

În realitate, decizia recurată

explicitează clar pe de o parte ce facturi au făcut obiectul litigiului, deci

al expertizei, iar pe de altă parte, modalitatea de calcul corectă a

penalităților aferente acestor facturi fiind cea din raportul de

contraexpertiză, cu arătarea că procesele verbale de compensare a fost luate în

considerare la plata altor facturi, ce nu fac obiectul prezentei cauze.

Primul raport de expertiză contabilă

a ignorat destinația plății stabilită prin procesul verbal de compensare, de

aici rezultând diferența de sumă la care face trimitere recurenta, ceea ce nu

poate fi primit ca motiv de nelegalitate.

Față de toate aceste considerente,

Curtea constată că decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca

în temeiul art. 312 teza 2 să fie respins recursul declarat de pârâtă, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC P. SA, împotriva deciziei nr. 76/ C din 1 iunie 2004, pronunțată de Curtea

de Apel Oradea, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 23 septembrie 2005.