ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5772/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 7 octombrie 2003 și completată cu cererile depuse la 19 aprilie 2004 și la 24 mai 2004, reclamanta SC A.V. SA Arad a solicitat anularea parțială a procesului-verbal încheiat la 11 august 2003, de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice - Direcția de Control Financiar Arad și anularea dispozițiilor de la pct. A.3, pct. B.2, pct. B.3, pct. C.1 și pct. C.2, din decizia nr. 78 din 22 martie 2004, emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în privința obligațiilor fiscale în sumă de 22.448.069.539 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative întocmite de pârâți, a fost stabilită obligația sa de a plăti impozit pe profit suplimentar, prin reducerea nelegală a cuantumului pierderii fiscale înregistrate pe anul 2000, prin considerarea greșită că nu sunt deductibile fiscal, cheltuielile pentru echipamentul acordat salariaților, cheltuielile cu publicitatea pentru achiziționarea unor produse supuse inscripționării, cheltuielile cu provizioane pentru clienți incerți și pentru garanții de bună execuție, cheltuielile de sponsorizare, cheltuielile de achiziționare a materialelor, pieselor de schimb și subansamblelor, prin includerea în veniturile impozabile, a diferențelor favorabile de curs valutar și al provizioanelor constituite pentru pierderile din diferențele de curs valutar, precum și prin neacordarea facilității de reducere cu 50% a impozitului pe profit pentru profitul investit în achiziționarea unui autoturism.

Reclamanta a susținut că pârâții au stabilit nelegal și obligațiile sale de a plăti diferențe de T.V.A., de impozit pe veniturile persoanelor nerezidente și suma de 1.070.013.727 lei, reprezentând majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere aferente obligațiilor bugetare. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 96 din 21 martie 2005, prin care a admis în parte acțiunea, a anulat parțial procesul-verbal din 11 august 2003 și decizia nr. 78 din 22 martie 2004, privind obligația de plată a sumei de 20.878.227.484 lei cu titlu de taxe și impozite și a obligat pârâții, să plătească reclamantei, cheltuieli de judecată în sumă de 350.000.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, pe baza înscrisurilor depuse de părți și a concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză, că reclamanta nu datorează suma de 20.856.663.534 lei, reprezentând impozit pe profit cu majorările de întârziere, dobânzile și penalitățile aferente, pentru că în perioada supusă controlului nu a realizat profit fiscal, înregistrând la sfârșitul fiecărui an, o pierdere fiscală, care s-a cumulat la pierderile din anii anteriori. În privința sumei de 8.745.241.016 lei, reprezentând venituri din diferențe favorabile de curs valutar, instanța de fond a respins cererea, pentru neîndeplinirea procedurii reglementate de O.U.G. nr. 13/2001, cu motivarea că această sumă nu a fost contestată de reclamantă în procedura prealabilă.

Cererea de anulare a diferențelor de T.V.A. a fost admisă numai pentru suma de 18.620.000 lei aferentă cheltuielilor de achiziționare a agendelor și calendarelor personalizate distribuite gratuit, reținându-se că sunt cheltuieli deductibile fiscal, pentru care nu se datorează T.V.A., conform art. I pct. 5 alin. (4) lit. c) din H.G. nr. 402/2000. Instanța de fond a menținut obligația reclamantei de a plăti impozitul suplimentar pe veniturile persoanelor nerezidente, cu majorările de întârziere, penalitățile și dobânzile aferente, având în vedere că reclamanta nu a prezentat certificatele de rezidență fiscală, pentru aplicarea Convențiilor de evitare a dublei impuneri invocate în acțiune.

Cererea de anulare a debitelor, în sumă de 342.154.894 lei, reprezentând majorări de întârziere, dobânzi și penalități aferente altor categorii de impozite și taxe plătite cu întârziere, a fost respinsă ca nemotivată, întrucât reclamanta nu a invocat nici un temei de drept pentru exonerarea de la plată și nu a dovedit dreptul vătămat prin impunerea efectuată. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, reclamanta SC A.V. SA Arad și pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală. Reclamanta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a fi admisă acțiunea sa și cu privire la obligațiile fiscale reprezentând impozit pe veniturile persoanelor nerezidente, impozit suplimentar pe profit pentru veniturile din diferențele favorabile de curs valutar, T.V.A.

și majorări de întârziere, dobânzi și penalități aferente altor categorii de impozite și taxe. Referitor la suma de 8.735.241.016 lei, reprezentând venituri din diferențele favorabile de curs valutar, reclamanta a susținut că este greșită soluția de respingere a cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, întrucât această sumă a fost precizată în contestația administrativă și în completarea acțiunii în justiție, fiind inclusă în totalul sumei pentru care s-a solicitat anularea actelor de control fiscal. Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de fond, și pentru aplicarea greșită a O.G. nr. 83/1998 și a Convențiilor de evitare a dublei impuneri încheiate de România, cu Franța și cu Turcia, motivând că nu datorează impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente și că dreptul său nu este condiționat de obligația depunerii certificatelor de rezidență fiscală.

În ultimul motiv de recurs, s-a susținut că a fost greșit respinsă, ca nemotivată, cererea de anulare a debitelor în sumă de 725.487.880 lei și de 342.154.894 lei, fără a se avea în vedere că acestea sunt accesorii debitelor principale și nu sunt datorate în cazul unor obligații principale stabilite nelegal. În recursul declarat de pârâți au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. și s-a solicitat casarea în parte a hotărârii, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă. Soluția de anulare a actelor de control pentru diferența de impozit pe profit, cu majorările de întârziere și penalitățile aferente a fost criticată de pârâți, cu motivarea că instanța de fond nu a avut în vedere obligațiile fiscale stabilite prin procesul-verbal de reverificare încheiat la 3 mai 2004 și a apreciat greșit ca fiind întemeiate apărările din acțiune.

Cu privire la impozitul pe profit aferent anului 2001, recurenții-pârâți au arătat că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale, considerând că sunt deductibile fiscal, provizioanele pentru pierderi din diferențe de curs valutar care au fost menținute după data achitării ratelor la datoria în valută, precum și cheltuielile reprezentând 50% din contravaloarea echipamentului acordat salariaților, cheltuielile de sponsorizare, cheltuielile pentru achiziționarea unor produse inscripționate care nu fac parte din obiectul de activitate al societății și cheltuielile de achiziționare în anul 2001, a unor materiale, piese de schimb și subansamble date în consum în luna noiembrie 2002. Recurenții-pârâți au criticat hotărârea instanței de fond, și cu privire la impozitul pe profit pe anul 2002, motivând că au fost greșit considerate ca fiind deductibile fiscal, provizioanele constituite pentru disponibilul existent la banca aflată în procedura de faliment și pentru garanții de bună execuție a lucrărilor și produselor efectuate în beneficiul unei societăți comerciale din România.

Pentru același an fiscal, recurenții-pârâți au arătat că au fost nelegal anulate actele lor și cu privire la rezultatul exercițiului financiar și la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 189/2001, pentru reducerea cu 50% a impozitului pe profit. Soluția de anulare a actelor de control pentru T.V.A. în sumă de 18.620.000 lei, a fost considerată nelegală de recurenții-pârâți, care au susținut că această taxă este datorată de intimata-reclamantă, pentru că este aferentă bunurilor achiziționate în luna decembrie 2001, fără legătură directă și exclusivă cu activitatea economică și nu poate fi dedusă, conform cu dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc.

civ., Curtea va admite recursurile, pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 78 din 22 martie 2004, Ministerul Finanțelor Publice a respins contestația formulată de reclamantă, cu privire la obligațiile fiscale în sumă de 22.448.069.539 lei, stabilite pentru perioada 1 octombrie 1999 - 31 decembrie 2002, în procesul-verbal de control nr. 4453 din 11 august 2003, încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad - Direcția de Control Fiscal. La pct. A 2 din decizie, Ministerul Finanțelor Publice a desființat Cap. III.1, cu privire la impozitul pe profit, subcap. „Anul fiscal 2000” din procesul-verbal contestat în privința pierderii fiscale aferente anului respectiv și a dispus refacerea controlului pentru aceeași perioadă și pentru același impozit.

Direcția de Control Fiscal Arad a efectuat reverificarea și a întocmit procesul-verbal nr. 2862 din 5 mai 2004, prin care s-a calculat pierderea fiscală înregistrată de reclamantă, la data de 31 decembrie 2000 și datorită influenței acestei pierderi asupra profitului impozabil, din anul următor, au fost stabilite sumele datorate cu titlu de impozit pe profit pe anul 2001 și majorările de întârziere aferente în perioada 25 iulie 2001 - 25 iulie 2003. Procesul-verbal de reverificare nu a fost dedus judecății în prezenta cauză, dar are consecințe directe cu privire la impozitul pe profit și majorările de întârziere pentru anii 2001 și 2002 stabilite prin decizia nr. 78 din 22 martie 2004, a Ministerului Finanțelor Publice, întrucât s-a determinat un alt cuantum pentru pierderea fiscală înregistrată la 31 decembrie 2000 și, deci, a fost modificat implicit rezultatul financiar reportat, și anume, pierderea fiscală care se recuperează din profiturile impozabile obținute în următorii 5 ani.

Reținând că în toată perioada supusă controlului, reclamanta a înregistrat pierderi fiscale care nu au fost recuperate până la data încheierii procesului-verbal nr. 4453 din 11 august 2003, instanța de fond a considerat greșit că nu se datorează impozit pe profit și a anulat debitul stabilit cu acest titlu și majorările de întârziere aferente calculate în actele contestate.

Stabilirea corectă a acestor obligații fiscale pe anii 2001 - 2002 nu mai era posibilă înainte de definitivarea reverificării, pentru că rezultatele acesteia nu au fost cunoscute și nu au fost luate în considerare de Ministerul Finanțelor Publice, la emiterea deciziei nr. 78 din 22 martie 2004, pentru perioada 1 octombrie 1999 - 31 decembrie 2002. Din acest motiv, Curtea va admite recursurile declarate de pârâți, va casa hotărârea atacată și pe fondul pricinii, constată că în prezenta cauză nu poate fi examinată legalitatea actelor contestate cu privire la cuantumul impozitului pe profit pe anii 2001 - 2002 și majorărilor de întârziere, dobânzilor și penalităților aferente, ci numai legalitatea dispozițiilor referitoare la veniturile și la cheltuielile care se includ în masa profitului impozabil.

Determinarea exactă a fiecărui element care intră la calculul bazei de impunere, este necesară, chiar dacă nu se înregistrează profit impozabil, pentru că astfel se poate stabili dacă există profit contabil, dacă este o pierdere fiscală și care este cuantumul acesteia. Actele întocmite de pârâți cu privire la baza de calcul a impozitului pe profit pe anii 2001 - 2002 vor fi menținute cu excepția Cap. III.1 din procesul-verbal nr. 4453 din 11 august 2003 și pct. A 3 din decizia nr. 78 din 22 martie 2004, referitoare la deducerea fiscală a sumei de 49.293.497.800 lei, reprezentând provizioanele constituite la data de 31 decembrie 2000. Aceste provizioane au fost constituite de reclamantă pentru pierderile din diferențele de curs valutar aferente ratelor din creditul extern scadente la 6 martie și la 6 septembrie 2001 și achitate de Ministerul Finanțelor Publice.

În decizia nr. 78 din 22 martie 2004, s-a recunoscut legalitatea constituirii provizioanelor în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 335/1995, modificată și completată prin H.G. nr. 326/2000, precum și corecta lor înregistrare în contul nr. 471 „Cheltuieli înregistrate în avans”, dar s-a contestat deductibilitatea lor, pentru faptul că au fost menținute și după plata ratelor scadente, până la data de 31 decembrie 2001. Pârâții au susținut că reclamanta avea obligația să anuleze provizionul în sumă de 42.380.316.866 lei, în luna martie 2001 și provizionul în sumă de 6.914.180.934 lei, în luna septembrie 2001, pe măsura lichidării datoriei în devize pentru care acestea au fost constituite, astfel cum se prevede în textul de lege sus-menționat, cu atât mai mult, cu cât reclamanta a înregistrat și a achitat ratele în lei, în baza convenției încheiate cu Ministerul Finanțelor Publice.

În suplimentul la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a reținut că reclamanta avea obligația să înregistreze provizioanele în contul nr. 665 „Cheltuieli din diferențe de curs valutar”, însă această eroare în evidența contabilă nu a afectat rezultatul financiar aferent exercițiului 2001, întrucât la data de 31 decembrie 2001, provizioanele au fost anulate și reluate la veniturile din același an financiar. De altfel, în obiecțiunile formulare la raportul de expertiză, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad a precizat că provizioanele au fost incluse în contul nr. 471 „Cheltuieli înregistrate în avans” pentru evidențierea corectă a costurilor, precum și că aceste cheltuieli nu au concurat direct la determinarea profitului impozabil, fiind cheltuieli anticipate.

Pârâții au susținut neîntemeiat că anularea provizioanelor se impunea și față de faptul că reclamanta a restituit ratele în lei și nu devize. Pentru evidențierea exactă a costurilor, reclamanta a constituit corect provizioanele, având în vedere diferențele de curs între cursul istoric și echivalentul în lei al obligației la data achitării de către Ministerul Finanțelor Publice. Deși ratele au fost restituite în lei către Ministerul Finanțelor Publice, plățile au inclus și diferențele de curs valutar față de cursul istoric, ceea ce a justificat constituirea provizioanelor pentru pierderea netă din diferențe de curs valutar în raport cu evoluția cursului de schimb valutar.

Pentru sumele de 8.100.000 lei și de 21.935.000 lei, reprezentând 50% din contravaloarea echipamentului acordat salariaților, vor fi menținute actele de control prin care s-a constatat că reclamanta nu are dreptul să le deducă la calculul impozitului pe profit în anul 2001 și respectiv, în anul 2002. Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă că echipamentul a fost acordat salariaților pentru protejarea îmbrăcămintei și a încălțămintei în timpul procesului de muncă și în consecință, nu reprezintă echipament de protecție, cum neîntemeiat s-a susținut în acțiune. În atare situație, organele de control au recunoscut corect deductibilitatea fiscală a acestor sume, numai în proporție de 50%, corespunzător cotei care se suportă de către persoana juridică din costurile de producție, conform art. 14 alin. (1) și (3) din Legea nr. 90/1996.

Actele de control vor fi menținute și în privința caracterului nedeductibil al sumei de 98.000.000 lei achitată cu factura nr. 6914731 din 4 decembrie 2001, pentru achiziționarea de produse inscripționate cu denumirea societății și acordate cu titlu gratuit în scop publicitar. Contravaloarea acestor produse (agende, calendare de perete și calendare de buzunar) nu este deductibilă fiscal, conform art. I pct. 5 alin. (4) lit. c) din H.G. nr. 402/2000, care prevede că nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, cheltuielile cu achiziționarea unor produse ce nu fac parte din obiectul de activitate al societății și care sunt acordate în scop publicitar. Reclamanta a contestat aplicarea acestei prevederi legale, fără, însă, a indica temeiul juridic al apărării sale, în sensul includerii sumelor respective în categoria cheltuielilor deductibile fiscal.

Pentru aceleași considerente, vor fi înlăturate și concluziile neargumentate juridic în raportul de expertiză contabilă cu privire la suma de 98.000.000 lei. Distincția făcută de reclamantă și de expertul contabil între produsele personalizate și produsele supuse inscripționării, nu este relevantă din punct de vedere fiscal, având în vedere scopul achiziționării lor pentru publicitatea societății în alte modalități, decât cele prevăzute în art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 217/1999, ceea ce are drept consecință nedeductibilitatea cheltuielilor de achiziționare a lor. Actele de control vor fi menținute și cu privire la cheltuielile nedeductibile în sumă de 105.072.551 lei, plătită de reclamantă cu titlu de sponsorizare în favoarea Asociației P.F.R.V.F.

Din actul constitutiv al asociației rezultă că aceasta s-a constituit prin asocierea societății reclamante, cu SC T. SRL și SC X.E. SRL, care dețin 61,535% și respectiv, 34,723% din capitalul social al sponsorului, SC A.V. SA Arad. Pârâții au constatat corect că asociația sponsorizată este condusă și controlată direct de societatea care a efectuat sponsorizarea, situație în care nu se acordă facilitățile prevăzute de Legea nr. 32/1994, privind sponsorizarea. Reclamanta nu a contestat situația de fapt reținută de organele de control, susținând nelegalitatea actelor de control față de temeiul lor juridic, dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 32/1994, cu motivarea că legea aplicabilă nu cuprinde o asemenea dispoziție.

Apărarea reclamantei este neîntemeiată, pentru că în actele de control, dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 32/1994 au fost corect indicate, în redactarea legii după completarea și modificarea prin O.G. nr. 36/1998, aprobată prin Legea nr. 204/2001. Pârâții au stabilit, de asemenea, corect că la calculul profitului impozabil pe anul 2001 nu este deductibilă fiscal suma de 1.222.317.036 lei, reprezentând contravaloarea facturilor din 25 aprilie și 10 mai 2001 pentru materiale, piese de schimb și subansamble necesare reparării și reconstrucției vagoanelor tip S. Contravaloarea acestor facturi a fost înregistrată în anul 2001, în contul nr. 621 „Cheltuieli privind colaboratorii”, dar notele de recepție cantitativ-valorice și bonurile de consum au fost întocmite în luna noiembrie 2002. Potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G.

nr. 217/1999, profitul impozabil se calculează în funcție de veniturile obținute și de cheltuielile efectuate pentru realizarea lor într-un an fiscal, astfel încât cheltuielile înregistrate în perioada aprilie - mai 2001 nu sunt aferente realizării de venituri în anul respectiv și au fost corect deduse fiscal numai pentru anul 2002, când au fost efectiv date în consum și au fost incluse în costurile de producție.

Reclamanta a precizat la 24 mai 2004 că a stornat facturile respective, dar din actele dosarului și din raportul de expertiză contabilă, rezultă că stornarea efectuată în luna noiembrie 2002 a avut ca obiect numai corectarea contului în care au fost înregistrate pe anul 2001 și, deci, cheltuielile au fost stornate din contul nr. 621 „Cheltuieli cu colaboratorii”, fiind înregistrate pe cheltuieli cu materialele, dar pentru același exercițiu financiar 2001. În consecință, operațiunea de stornare efectuată nu schimbă pentru anul 2001 caracterul nedeductibil al cheltuielilor cu materiale, piese de schimb și subansamble care, deși au fost achiziționate în perioada aprilie - mai 2001, nu se regăsesc evidențiate în contul nr. 711 „Venituri din producția stocată” din același an.

Actele contestate în cauză au fost corect întocmite și în privința sumei de 1.826.441.919 lei, reprezentând provizionul constituit de reclamantă, la 31 decembrie 2002, pentru disponibilul existent în contul bancar de la B.T.R. Această cheltuială nu a fost admisă la deducere, constatându-se în mod întemeiat că reclamanta a încălcat dispozițiile art. 1 lit. a) din H.G. nr. 335/1995 și din H.G. nr. 830/2002, care au prevăzut posibilitatea constituirii de provizioane pentru clienți neîncasați în cazul declarării falimentului acestora. B.T.R. a intrat în incapacitate de plată. în luna februarie 2001 și pentru recuperarea creanței, reprezentând depozitul bancar constituit la sucursala Arad a băncii, reclamanta a solicitat înscrierea pe lista creditorilor băncii la Tribunalul București.

Pârâții au avut în vedere raportul juridic existent între reclamantă și bancă, stabilind corect că banca aflată în incapacitate de plată nu poate fi asimilată unui client neîncasat și, deci, recuperarea soldului aflat în contul bancar poate fi solicitată de creditor în cadrul procedurii falimentului instituțiilor de credit și reorganizării judiciare, reglementate în Legea nr. 83/1998 și în Legea nr. 64/1995. Curtea va menține actele de control și în privința cheltuielilor nedeductibile în sumă de 8.793.615.383 lei, reprezentând provizioane constituite în anul 2002, pentru garanții de bună execuție aferente contractului de subantrepriză încheiat cu firma franceză A.D.D.F. În art. 11 lit. c) din H.G.

nr. 830/2002 s-a prevăzut că sunt deductibile, provizioanele pentru garanții de bună-execuție, în cazul exporturilor complexe, proporțional cu cota de participare la realizarea acestora. În baza contractului încheiat la 25 iulie 2000, cu antreprenorul francez, reclamanta, în calitate de subfurnizor, s-a obligat să efectueze lucrări de modernizare a 100 vagoane de călători destinate unui beneficiar român, SC A.G. SA. Acțiunea reclamantei nu a fost motivată în drept cu privire la această sumă, iar în raportul de expertiză contabilă s-a argumentat, de asemenea, fără un temei juridic, că operațiunile efectuate reprezintă un export complex, supus unui regim vamal suspensiv. Obiectul contractului de subantrepriză încheiat de reclamantă nu corespunde, însă, nici unuia din regimurile vamale suspensive reglementate în Cap. VII C. vam., aprobat prin Legea nr. 141/1997 și nici nu s-a dovedit aprobarea unui asemenea regim de autoritatea vamală.

Prestațiile la care s-a obligat reclamanta, nu implică scoaterea definitivă sau temporară a unor bunuri de pe teritoriul României și în consecință, nu reprezintă o operațiune de export în sensul prevăzut de art. 81 din Legea nr. 141/1997. Reclamanta nu îndeplinește nici condițiile de deducere a acestor provizioane în baza art. 1 lit. b) din H.G. nr. 830/2002, conform cărora provizioanele se constituie trimestrial numai pentru bunurile livrate în trimestrul respectiv și pentru care se acordă garanție la nivelul cotelor prevăzute în contractele încheiate, dar nu mai mult decât cota medie realizată în exercițiul financiar precedent.

Deși reclamanta nu s-a înființat în cursul anului 2002, a constituit în acest an provizioane pentru garanții de bună execuție pentru contractul de subfurnizare încheiat în anul 2000, fără a exista o cotă medie a anului precedent, ca raport între cheltuielile efectuate cu remedierile în perioada de garanție și veniturile realizate din vânzarea bunurilor pentru care s-au acordat garanții conform contractelor încheiate. Nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru constituirea acestor provizioane, pârâții au constatat corect că reclamanta nu are dreptul la deducerea lor la calculul profitului impozabil.

Actele contestate în cauză vor fi menținute și în privința sumei de 377.843.245 lei, care nu a fost considerată investiție deductibilă fiscal și nu a fost admisă la reducerea cu 50% a impozitului pe profit pe anul 2001. Această facilitate, prevăzută în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 189/2001, se aplică pentru activele corporale sau necorporale achiziționate după data de 19 aprilie 2001 și, deci, reclamanta a redus nelegal impozitul pe profit cu 50% pentru autoturismul F.T., achiziționat la data de 23 februarie 2001, anterior intrării în vigoare a legii. Înregistrarea autoturismului în contul de imobilizări în luna martie 2002, nu este relevantă față de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile legale sus-menționate pentru acordarea facilității fiscale.

La data achiziționării de la B.T.R., și anume, la 23 februarie 2001, autoturismul F.T. a fost înregistrat în evidența contabilă, în contul „Mărfuri” și în luna martie 2002, înregistrarea a fost stornată și s-a efectuat o nouă înregistrare a bunului în contul de imobilizări. Reclamanta a achiziționat, deci, bunul, anterior datei de 19 aprilie 2001 și nu a respectat nici condiția prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 189/2001, pentru că sumele aferente reducerii de impozit calculate nu au fost utilizate pentru completarea surselor proprii de finanțare și au fost repartizate pentru acordarea de dividende cuvenite acționarilor, potrivit bilanțului încheiat la 31 decembrie 2002. Recursul declarat de pârâți este întemeiat și în privința T.V.A.

în valoare de 18.620.000 lei, singura sumă cu acest titlu pentru care instanța de fond a constatat că reclamanta are dreptul la deducere. T.V.A. în sumă de 18.620.000 lei este aferentă cheltuielilor pentru achiziționarea de produse inscripționate cu denumirea și emblema societății, cheltuieli pe care în mod greșit instanța de fond le-a considerat ca fiind deductibile fiscal. Față de considerentele expuse cu privire la caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli care nu au legătură directă cu activitatea economică, se constată că reclamanta nu are dreptul la deducerea T.V.A. aferentă, conform pct. 10.6 lit. e) din H.G. nr. 401/2000. Cu privire la această sumă, apărările reclamantei sunt contradictorii și lipsite de temei juridic.

Astfel, despre cheltuielile de achiziționare a acestor produse, reclamanta a susținut că sunt deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit, întrucât bunurile au fost distribuite pentru reclama societății, dar pentru deducerea T.V.A. aferente, a precizat că bunurile respective au fost imprimate și rechizite date în consum pentru realizarea obiectului de activitate al societății. Recursul declarat de reclamantă va fi admis, numai pentru motivul de recurs prin care s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 83/1998 și ale Convenției încheiate de România și Franța în 1974, pentru evitarea dublei impuneri pe venit și avere, ratificată prin Decretul nr. 240/1974. Instanța de fond a considerat eronat că reclamanta nu beneficiază de aceste reglementări și a menținut obligația de a plăti impozitul pe veniturile persoanei juridice nerezidente, firma franceză F.L.A.

SA. La dosarul cauzei, a fost depus certificatul de rezidență fiscală din care rezultă că firma F.L.A. SA a fost supusă impozitării în Franța, pentru veniturile realizate în perioada 1999 - 2001. În consecință, Curtea va casa hotărârea atacată și va anula parțial actele întocmite de pârâți pentru impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente în sumă de 51.634.800 lei, pe anul 1999, cu majorările de întârziere aferente în sumă de 98.643.122 lei, cu dobânzi în sumă de 19.754.208 lei, cu penalitatea de 10% în sumă de 5.163.480 lei și cu penalități de 0,5% în sumă de 5.679.828 lei și pentru același impozit pe anul 2000, în sumă de 98.497.368 lei, cu majorări de întârziere în sumă de 95.975.835 lei, cu dobânzi în sumă de 6.382.061 lei, cu penalitatea de 10% în sumă de 9.849.737 lei și cu penalități de 0,5% în sumă de 10.834.710 lei.

Diferența de impozit pe veniturile persoanelor nerezidente calculată pe anii 2001 - 2002, cu majorările, dobânzile și penalitățile aferente, a fost corect stabilită de organele de control fiscal, întrucât reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor pentru aplicarea Acordului de evitare a dublei impuneri încheiat de România și Turcia, ratificat prin Decretul nr. 331/1986. Firma din Turcia pentru care reclamanta a prezentat fișa de înregistrare fiscală, figurează ca plătitor de impozite, cu începere din anul 2003, ulterior perioadei verificate și pentru care s-a calculat impozitul pe veniturile obținute în România de această firmă. Reclamanta a susținut neîntemeiat că aplicarea acordului bilateral de evitare a dublei impuneri nu este condiționată de prezentarea certificatului de rezidență fiscală.

În art. 12 alin. (2) din O.G. nr. 83/1998, s-a prevăzut expres că pentru aplicarea Convențiilor de evitare a dublei impuneri, beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din România, certificatul de rezidență fiscală, eliberat de organul fiscal din țara de rezidență, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv și că îi sunt aplicabile prevederile Convenției de evitare a dublei impuneri. Reclamanta a susținut, de asemenea, neîntemeiat că rezidența fiscală poate fi dovedită și cu alte înscrisuri, prezentând la dosar declarația vamală de import nr. 169353, în care este înscrisă, ca expeditor, o altă firmă din Turcia, decât cea care a încasat veniturile impozitate prin actele întocmite de pârâți.

În privința diferențelor favorabile de curs valutar, în sumă de 8.735.241.016 lei, instanța de fond a respins corect cererea, ca inadmisibilă, întrucât acestea nu au făcut obiectul contestației în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 13/2001, nefiind incluse în totalul sumei contestate, cum a susținut reclamanta. Din anexa nr. 1 a contestației înregistrate de reclamantă, la Ministerul Finanțelor Publice, rezultă că pentru suma respectivă nu s-a exercitat calea administrativă de atac și nu s-a solicitat anularea actelor din control prin cererea de chemare în judecată. Includerea acestei sume în categoria veniturilor impozabile a fost contestată de reclamantă, numai prin cererea de completare a acțiunii depusă la data de 19 aprilie 2004, când a solicitat și repunerea sa în termen, fără, însă, a respecta prevederile art. 103 C. proc.

civ., pentru că nu a dovedit existența unei împrejurări mai presus de voința sa și nu a îndeplinit actul de procedură în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării. Cu privire la suma de 725.487.880 lei, reprezentând T.V.A. și accesorii ale acestei creanțe, instanța de fond a respins corect cererea, întrucât reclamanta nu a colectat T.V.A. aferentă cotei de 50% din contravaloarea echipamentului acordat salariaților în 2001 - 2002, iar pentru T.V.A. în sumă de 449.445.416 lei, nu a motivat contestația la Ministerul Finanțelor Publice și nici acțiunea în justiție. Pentru aceleași considerente, se constată că reclamanta a criticat neîntemeiat soluția de respingere a cererii referitoare la suma de 342.154.894 lei.

Reclamanta a arătat că această sumă reprezintă un debit accesoriu, apreciind că nu se impunea motivarea în drept a cererii de anulare. Apărarea reclamantei este nefondată, întrucât și această cerere trebuia motivată în fapt și în drept, cu atât mai mult, cu cât, o parte din suma contestată nu reprezintă debite accesorii, ci diferențe de impozit pe salarii și contribuții la fondurile speciale, ca obligații fiscale principale. Cererea reclamantei formulată prin acțiune pentru acordarea cheltuielilor de judecată va fi respinsă, dat fiind că acțiunea urmează a fi admisă în parte pentru un cuantum redus al obligațiilor fiscale față de totalul sumei contestate. Față de considerentele expuse, Curtea va admite recursurile, va casa hotărârea atacată și pe fond, va admite în parte, acțiunea formulată de reclamantă.

În temeiul art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990, Curtea va anula parțial Cap. III.1 și Cap. III.3 din procesul-verbal nr. 4453 din 11 august 2003 și pct. A 3 și C 1 din decizia nr. 78 din 22 martie 2004, numai cu privire la deducerea fiscală a provizioanelor în sumă de 49.293.497.800 lei, constituite la 31 decembrie 2000, pentru pierderea netă din diferențele de curs valutar și cu privire la impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente în sumă de 51.634.800 lei pe anul 1999 și în sumă de 98.497.368 lei pe anul 2000, cu majorările de întârziere aferente în sumă de 98.643.122 lei și de 95.975.835 lei, cu dobânzile aferente în sumă de 19.754.208 lei și 6.382.061 lei, cu penalitatea de 10% în sumă de 5.163.480 lei și de 9.849.737 lei și cu penalitățile de 0,5% în sumă de 5.679.828 lei și în sumă de 10.834.710 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC A.V. SA Arad și de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 96 din 21 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 8087/2003. Casează hotărârea atacată și pe fond, admite în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A.V. SA.

Anulează parțial Cap. III.1 și Cap. III.3 din procesul-verbal nr. 4453 din 11 august 2003, încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad - Direcția Controlului Fiscal și pct. A 3 și pct. C 1 din decizia nr. 78 din 22 martie 2004, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, numai cu privire la deducerea fiscală a provizioanelor în sumă de 49.293.497.800 lei, constituite la 31 decembrie 2000 și cu privire la impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente în sumă de 51.634.800 lei pe anul 1999 și în sumă de 98.497.368 lei pe anul 2000, cu majorările de întârziere aferente în sumă de 98.643.122 lei și de 95.975.835 lei, cu dobânzile aferente în sumă de 19.754.208 lei și de 6.382.061 lei, cu penalitatea de 10% în sumă de 5.163.480 lei și de 9.849.737 lei și cu penalitățile de 0,5% în sumă de 5.679.828 lei și de 10.834.710 lei.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2005.