ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5772/2005

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5772/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 7

octombrie 2003 și completată cu cererile depuse la 19 aprilie 2004 și la 24 mai

2004, reclamanta SC A.V. SA Arad a solicitat anularea parțială a

procesului-verbal încheiat la 11 august 2003, de pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice - Direcția de Control Financiar Arad și anularea

dispozițiilor de la pct. A.3, pct. B.2, pct. B.3, pct. C.1 și pct. C.2, din

decizia nr. 78 din 22 martie 2004, emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, în privința obligațiilor fiscale în sumă de 22.448.069.539 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că prin actele administrative întocmite de pârâți, a fost stabilită

obligația sa de a plăti impozit pe profit suplimentar, prin reducerea nelegală

a cuantumului pierderii fiscale înregistrate pe anul 2000, prin considerarea

greșită că nu sunt deductibile fiscal, cheltuielile pentru echipamentul acordat

salariaților, cheltuielile cu publicitatea pentru achiziționarea unor produse

supuse inscripționării, cheltuielile cu provizioane pentru clienți incerți și

pentru garanții de bună execuție, cheltuielile de sponsorizare, cheltuielile de

achiziționare a materialelor, pieselor de schimb și subansamblelor, prin

includerea în veniturile impozabile, a diferențelor favorabile de curs valutar

și al provizioanelor constituite pentru pierderile din diferențele de curs

valutar, precum și prin neacordarea facilității de reducere cu 50% a

impozitului pe profit pentru profitul investit în achiziționarea unui

autoturism.

Reclamanta a susținut că pârâții au

stabilit nelegal și obligațiile sale de a plăti diferențe de T.V.A., de impozit

pe veniturile persoanelor nerezidente și suma de 1.070.013.727 lei,

reprezentând majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere

aferente obligațiilor bugetare.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 96

din 21 martie 2005, prin care a admis în parte acțiunea, a anulat parțial

procesul-verbal din 11 august 2003 și decizia nr. 78 din 22 martie 2004,

privind obligația de plată a sumei de 20.878.227.484 lei cu titlu de taxe și

impozite și a obligat pârâții, să plătească reclamantei, cheltuieli de judecată

în sumă de 350.000.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, pe baza înscrisurilor depuse de părți și a concluziilor

expertizei contabile efectuate în cauză, că reclamanta nu datorează suma de

20.856.663.534 lei, reprezentând impozit pe profit cu majorările de întârziere,

dobânzile și penalitățile aferente, pentru că în perioada supusă controlului nu

a realizat profit fiscal, înregistrând la sfârșitul fiecărui an, o pierdere

fiscală, care s-a cumulat la pierderile din anii anteriori.

În privința sumei de 8.745.241.016

lei, reprezentând venituri din diferențe favorabile de curs valutar, instanța

de fond a respins cererea, pentru neîndeplinirea procedurii reglementate de

O.U.G. nr. 13/2001, cu motivarea că această sumă nu a fost contestată de

reclamantă în procedura prealabilă.

Cererea de anulare a diferențelor de

T.V.A. a fost admisă numai pentru suma de 18.620.000 lei aferentă cheltuielilor

de achiziționare a agendelor și calendarelor personalizate distribuite gratuit,

reținându-se că sunt cheltuieli deductibile fiscal, pentru care nu se datorează

T.V.A., conform art. I pct. 5 alin. (4) lit. c) din H.G. nr. 402/2000.

Instanța de fond a menținut

obligația reclamantei de a plăti impozitul suplimentar pe veniturile

persoanelor nerezidente, cu majorările de întârziere, penalitățile și dobânzile

aferente, având în vedere că reclamanta nu a prezentat certificatele de

rezidență fiscală, pentru aplicarea Convențiilor de evitare a dublei impuneri

invocate în acțiune.

Cererea de anulare a debitelor, în

sumă de 342.154.894 lei, reprezentând majorări de întârziere, dobânzi și penalități

aferente altor categorii de impozite și taxe plătite cu întârziere, a fost

respinsă ca nemotivată, întrucât reclamanta nu a invocat nici un temei de drept

pentru exonerarea de la plată și nu a dovedit dreptul vătămat prin impunerea

efectuată.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs, reclamanta SC A.V. SA Arad și pârâții Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Arad și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală.

Reclamanta a invocat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat casarea în

parte a hotărârii atacate, în sensul de a fi admisă acțiunea sa și cu privire

la obligațiile fiscale reprezentând impozit pe veniturile persoanelor

nerezidente, impozit suplimentar pe profit pentru veniturile din diferențele

favorabile de curs valutar, T.V.A. și majorări de întârziere, dobânzi și

penalități aferente altor categorii de impozite și taxe.

Referitor la suma de 8.735.241.016

lei, reprezentând venituri din diferențele favorabile de curs valutar,

reclamanta a susținut că este greșită soluția de respingere a cererii pentru

neîndeplinirea procedurii prealabile, întrucât această sumă a fost precizată în

contestația administrativă și în completarea acțiunii în justiție, fiind

inclusă în totalul sumei pentru care s-a solicitat anularea actelor de control

fiscal.

Recurenta-reclamantă a criticat

hotărârea instanței de fond, și pentru aplicarea greșită a O.G. nr. 83/1998 și

a Convențiilor de evitare a dublei impuneri încheiate de România, cu Franța și

cu Turcia, motivând că nu datorează impozitul pe veniturile persoanelor

nerezidente și că dreptul său nu este condiționat de obligația depunerii

certificatelor de rezidență fiscală.

În ultimul motiv de recurs, s-a

susținut că a fost greșit respinsă, ca nemotivată, cererea de anulare a

debitelor în sumă de 725.487.880 lei și de 342.154.894 lei, fără a se avea în

vedere că acestea sunt accesorii debitelor principale și nu sunt datorate în

cazul unor obligații principale stabilite nelegal.

În recursul declarat de pârâți au

fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ. și s-a solicitat casarea în parte a hotărârii, în sensul respingerii în

totalitate a acțiunii formulate de reclamantă.

Soluția de anulare a actelor de control

pentru diferența de impozit pe profit, cu majorările de întârziere și

penalitățile aferente a fost criticată de pârâți, cu motivarea că instanța de

fond nu a avut în vedere obligațiile fiscale stabilite prin procesul-verbal de

reverificare încheiat la 3 mai 2004 și a apreciat greșit ca fiind întemeiate

apărările din acțiune.

Cu privire la impozitul pe profit

aferent anului 2001, recurenții-pârâți au arătat că instanța de fond a aplicat

greșit dispozițiile legale, considerând că sunt deductibile fiscal,

provizioanele pentru pierderi din diferențe de curs valutar care au fost

menținute după data achitării ratelor la datoria în valută, precum și

cheltuielile reprezentând 50% din contravaloarea echipamentului acordat

salariaților, cheltuielile de sponsorizare, cheltuielile pentru achiziționarea

unor produse inscripționate care nu fac parte din obiectul de activitate al

societății și cheltuielile de achiziționare în anul 2001, a unor materiale,

piese de schimb și subansamble date în consum în luna noiembrie 2002.

Recurenții-pârâți au criticat

hotărârea instanței de fond, și cu privire la impozitul pe profit pe anul 2002,

motivând că au fost greșit considerate ca fiind deductibile fiscal,

provizioanele constituite pentru disponibilul existent la banca aflată în

procedura de faliment și pentru garanții de bună execuție a lucrărilor și

produselor efectuate în beneficiul unei societăți comerciale din România.

Pentru același an fiscal, recurenții-pârâți au arătat că au fost nelegal

anulate actele lor și cu privire la rezultatul exercițiului financiar și la

neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 189/2001, pentru reducerea cu

50% a impozitului pe profit.

Soluția de anulare a actelor de

control pentru T.V.A. în sumă de 18.620.000 lei, a fost considerată nelegală de

recurenții-pârâți, care au susținut că această taxă este datorată de

intimata-reclamantă, pentru că este aferentă bunurilor achiziționate în luna

decembrie 2001, fără legătură directă și exclusivă cu activitatea economică și

nu poate fi dedusă, conform cu dispozițiile art. 304 și 304

1

C.

proc. civ., Curtea va admite recursurile, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 78 din 22 martie

2004, Ministerul Finanțelor Publice a respins contestația formulată de

reclamantă, cu privire la obligațiile fiscale în sumă de 22.448.069.539 lei,

stabilite pentru perioada 1 octombrie 1999 - 31 decembrie 2002, în

procesul-verbal de control nr. 4453 din 11 august 2003, încheiat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Arad - Direcția de Control Fiscal.

La pct. A

2

din decizie,

Ministerul Finanțelor Publice a desființat Cap. III.1, cu privire la impozitul

pe profit, subcap. „Anul fiscal 2000” din procesul-verbal contestat în privința

pierderii fiscale aferente anului respectiv și a dispus refacerea controlului

pentru aceeași perioadă și pentru același impozit.

Direcția de Control Fiscal Arad a

efectuat reverificarea și a întocmit procesul-verbal nr. 2862 din 5 mai 2004,

prin care s-a calculat pierderea fiscală înregistrată de reclamantă, la data de

31 decembrie 2000 și datorită influenței acestei pierderi asupra profitului

impozabil, din anul următor, au fost stabilite sumele datorate cu titlu de

impozit pe profit pe anul 2001 și majorările de întârziere aferente în perioada

25 iulie 2001 - 25 iulie 2003.

Procesul-verbal de reverificare nu a

fost dedus judecății în prezenta cauză, dar are consecințe directe cu privire

la impozitul pe profit și majorările de întârziere pentru anii 2001 și 2002

stabilite prin decizia nr. 78 din 22 martie 2004, a Ministerului Finanțelor

Publice, întrucât s-a determinat un alt cuantum pentru pierderea fiscală

înregistrată la 31 decembrie 2000 și, deci, a fost modificat implicit

rezultatul financiar reportat, și anume, pierderea fiscală care se recuperează

din profiturile impozabile obținute în următorii 5 ani.

Reținând că în toată perioada supusă

controlului, reclamanta a înregistrat pierderi fiscale care nu au fost

recuperate până la data încheierii procesului-verbal nr. 4453 din 11 august

2003, instanța de fond a considerat greșit că nu se datorează impozit pe profit

și a anulat debitul stabilit cu acest titlu și majorările de întârziere

aferente calculate în actele contestate.

Stabilirea corectă a acestor

obligații fiscale pe anii 2001 - 2002 nu mai era posibilă înainte de

definitivarea reverificării, pentru că rezultatele acesteia nu au fost

cunoscute și nu au fost luate în considerare de Ministerul Finanțelor Publice,

la emiterea deciziei nr. 78 din 22 martie 2004, pentru perioada 1 octombrie

1999 - 31 decembrie 2002.

Din acest motiv, Curtea va admite

recursurile declarate de pârâți, va casa hotărârea atacată și pe fondul

pricinii, constată că în prezenta cauză nu poate fi examinată legalitatea

actelor contestate cu privire la cuantumul impozitului pe profit pe anii 2001 -

2002 și majorărilor de întârziere, dobânzilor și penalităților aferente, ci

numai legalitatea dispozițiilor referitoare la veniturile și la cheltuielile

care se includ în masa profitului impozabil.

Determinarea exactă a fiecărui

element care intră la calculul bazei de impunere, este necesară, chiar dacă nu

se înregistrează profit impozabil, pentru că astfel se poate stabili dacă

există profit contabil, dacă este o pierdere fiscală și care este cuantumul

acesteia.

Actele întocmite de pârâți cu

privire la baza de calcul a impozitului pe profit pe anii 2001 - 2002 vor fi

menținute cu excepția Cap. III.1 din procesul-verbal nr. 4453 din 11 august

2003 și pct. A

3

din decizia nr. 78 din 22 martie 2004, referitoare

la deducerea fiscală a sumei de 49.293.497.800 lei, reprezentând provizioanele

constituite la data de 31 decembrie 2000.

Aceste provizioane au fost

constituite de reclamantă pentru pierderile din diferențele de curs valutar

aferente ratelor din creditul extern scadente la 6 martie și la 6 septembrie

2001 și achitate de Ministerul Finanțelor Publice.

În decizia nr. 78 din 22 martie

2004, s-a recunoscut legalitatea constituirii provizioanelor în conformitate cu

dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 335/1995, modificată și

completată prin H.G. nr. 326/2000, precum și corecta lor înregistrare în contul

nr. 471 „Cheltuieli înregistrate în avans”, dar s-a contestat deductibilitatea

lor, pentru faptul că au fost menținute și după plata ratelor scadente, până la

data de 31 decembrie 2001.

Pârâții au susținut că reclamanta

avea obligația să anuleze provizionul în sumă de 42.380.316.866 lei, în luna

martie 2001 și provizionul în sumă de 6.914.180.934 lei, în luna septembrie

2001, pe măsura lichidării datoriei în devize pentru care acestea au fost constituite,

astfel cum se prevede în textul de lege sus-menționat, cu atât mai mult, cu cât

reclamanta a înregistrat și a achitat ratele în lei, în baza convenției

încheiate cu Ministerul Finanțelor Publice.

În suplimentul la raportul de

expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a reținut că reclamanta avea obligația

să înregistreze provizioanele în contul nr. 665 „Cheltuieli din diferențe de

curs valutar”, însă această eroare în evidența contabilă nu a afectat

rezultatul financiar aferent exercițiului 2001, întrucât la data de 31

decembrie 2001, provizioanele au fost anulate și reluate la veniturile din

același an financiar.

De altfel, în obiecțiunile formulare

la raportul de expertiză, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Arad a precizat că provizioanele au fost incluse în contul nr. 471 „Cheltuieli

înregistrate în avans” pentru evidențierea corectă a costurilor, precum și că

aceste cheltuieli nu au concurat direct la determinarea profitului impozabil,

fiind cheltuieli anticipate.

Pârâții au susținut neîntemeiat că

anularea provizioanelor se impunea și față de faptul că reclamanta a restituit

ratele în lei și nu devize. Pentru evidențierea exactă a costurilor, reclamanta

a constituit corect provizioanele, având în vedere diferențele de curs între cursul

istoric și echivalentul în lei al obligației la data achitării de către

Ministerul Finanțelor Publice. Deși ratele au fost restituite în lei către

Ministerul Finanțelor Publice, plățile au inclus și diferențele de curs valutar

față de cursul istoric, ceea ce a justificat constituirea provizioanelor pentru

pierderea netă din diferențe de curs valutar în raport cu evoluția cursului de

schimb valutar.

Pentru sumele de 8.100.000 lei și de

21.935.000 lei, reprezentând 50% din contravaloarea echipamentului acordat

salariaților, vor fi menținute actele de control prin care s-a constatat că

reclamanta nu are dreptul să le deducă la calculul impozitului pe profit în

anul 2001 și respectiv, în anul 2002.

Din înscrisurile depuse de

reclamantă rezultă că echipamentul a fost acordat salariaților pentru

protejarea îmbrăcămintei și a încălțămintei în timpul procesului de muncă și în

consecință, nu reprezintă echipament de protecție, cum neîntemeiat s-a susținut

în acțiune.

În atare situație, organele de

control au recunoscut corect deductibilitatea fiscală a acestor sume, numai în

proporție de 50%, corespunzător cotei care se suportă de către persoana

juridică din costurile de producție, conform art. 14 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 90/1996.

Actele de control vor fi menținute

și în privința caracterului nedeductibil al sumei de 98.000.000 lei achitată cu

factura nr. 6914731 din 4 decembrie 2001, pentru achiziționarea de produse

inscripționate cu denumirea societății și acordate cu titlu gratuit în scop

publicitar.

Contravaloarea acestor produse

(agende, calendare de perete și calendare de buzunar) nu este deductibilă

fiscal, conform art. I pct. 5 alin. (4) lit. c) din H.G. nr. 402/2000, care

prevede că nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, cheltuielile

cu achiziționarea unor produse ce nu fac parte din obiectul de activitate al

societății și care sunt acordate în scop publicitar.

Reclamanta a contestat aplicarea

acestei prevederi legale, fără, însă, a indica temeiul juridic al apărării

sale, în sensul includerii sumelor respective în categoria cheltuielilor

deductibile fiscal.

Pentru aceleași considerente, vor fi

înlăturate și concluziile neargumentate juridic în raportul de expertiză

contabilă cu privire la suma de 98.000.000 lei.

Distincția făcută de reclamantă și

de expertul contabil între produsele personalizate și produsele supuse

inscripționării, nu este relevantă din punct de vedere fiscal, având în vedere

scopul achiziționării lor pentru publicitatea societății în alte modalități,

decât cele prevăzute în art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 217/1999, ceea ce are

drept consecință nedeductibilitatea cheltuielilor de achiziționare a lor.

Actele de control vor fi menținute

și cu privire la cheltuielile nedeductibile în sumă de 105.072.551 lei, plătită

de reclamantă cu titlu de sponsorizare în favoarea Asociației P.F.R.V.F.

Din actul constitutiv al asociației

rezultă că aceasta s-a constituit prin asocierea societății reclamante, cu SC

T. SRL și SC X.E. SRL, care dețin 61,535% și respectiv, 34,723% din capitalul social

al sponsorului, SC A.V. SA Arad.

Pârâții au constatat corect că

asociația sponsorizată este condusă și controlată direct de societatea care a

efectuat sponsorizarea, situație în care nu se acordă facilitățile prevăzute de

Legea nr. 32/1994, privind sponsorizarea.

Reclamanta nu a contestat situația

de fapt reținută de organele de control, susținând nelegalitatea actelor de

control față de temeiul lor juridic, dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea nr.

32/1994, cu motivarea că legea aplicabilă nu cuprinde o asemenea dispoziție.

Apărarea reclamantei este neîntemeiată, pentru că în actele de control,

dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 32/1994 au fost corect indicate, în

redactarea legii după completarea și modificarea prin O.G. nr. 36/1998, aprobată

prin Legea nr. 204/2001.

Pârâții au stabilit, de asemenea,

corect că la calculul profitului impozabil pe anul 2001 nu este deductibilă

fiscal suma de 1.222.317.036 lei, reprezentând contravaloarea facturilor din 25

aprilie și 10 mai 2001 pentru materiale, piese de schimb și subansamble

necesare reparării și reconstrucției vagoanelor tip S.

Contravaloarea acestor facturi a

fost înregistrată în anul 2001, în contul nr. 621 „Cheltuieli privind

colaboratorii”, dar notele de recepție cantitativ-valorice și bonurile de

consum au fost întocmite în luna noiembrie 2002.

Potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G.

nr. 217/1999, profitul impozabil se calculează în funcție de veniturile

obținute și de cheltuielile efectuate pentru realizarea lor într-un an fiscal,

astfel încât cheltuielile înregistrate în perioada aprilie - mai 2001 nu sunt

aferente realizării de venituri în anul respectiv și au fost corect deduse

fiscal numai pentru anul 2002, când au fost efectiv date în consum și au fost

incluse în costurile de producție.

Reclamanta a precizat la 24 mai 2004

că a stornat facturile respective, dar din actele dosarului și din raportul de

expertiză contabilă, rezultă că stornarea efectuată în luna noiembrie 2002 a

avut ca obiect numai corectarea contului în care au fost înregistrate pe anul

2001 și, deci, cheltuielile au fost stornate din contul nr. 621 „Cheltuieli cu

colaboratorii”, fiind înregistrate pe cheltuieli cu materialele, dar pentru

același exercițiu financiar 2001. În consecință, operațiunea de stornare

efectuată nu schimbă pentru anul 2001 caracterul nedeductibil al cheltuielilor

cu materiale, piese de schimb și subansamble care, deși au fost achiziționate

în perioada aprilie - mai 2001, nu se regăsesc evidențiate în contul nr. 711

„Venituri din producția stocată” din același an.

Actele contestate în cauză au fost

corect întocmite și în privința sumei de 1.826.441.919 lei, reprezentând

provizionul constituit de reclamantă, la 31 decembrie 2002, pentru disponibilul

existent în contul bancar de la B.T.R.

Această cheltuială nu a fost admisă

la deducere, constatându-se în mod întemeiat că reclamanta a încălcat

dispozițiile art. 1 lit. a) din H.G. nr. 335/1995 și din H.G. nr. 830/2002,

care au prevăzut posibilitatea constituirii de provizioane pentru clienți

neîncasați în cazul declarării falimentului acestora.

B.T.R. a intrat în incapacitate de

plată. în luna februarie 2001 și pentru recuperarea creanței, reprezentând

depozitul bancar constituit la sucursala Arad a băncii, reclamanta a solicitat

înscrierea pe lista creditorilor băncii la Tribunalul București.

Pârâții au avut în vedere raportul

juridic existent între reclamantă și bancă, stabilind corect că banca aflată în

incapacitate de plată nu poate fi asimilată unui client neîncasat și, deci,

recuperarea soldului aflat în contul bancar poate fi solicitată de creditor în

cadrul procedurii falimentului instituțiilor de credit și reorganizării

judiciare, reglementate în Legea nr. 83/1998 și în Legea nr. 64/1995.

Curtea va menține actele de control

și în privința cheltuielilor nedeductibile în sumă de 8.793.615.383 lei,

reprezentând provizioane constituite în anul 2002, pentru garanții de bună

execuție aferente contractului de subantrepriză încheiat cu firma franceză

A.D.D.F.

În art. 11 lit. c) din H.G. nr.

830/2002 s-a prevăzut că sunt deductibile, provizioanele pentru garanții de

bună-execuție, în cazul exporturilor complexe, proporțional cu cota de

participare la realizarea acestora.

În baza contractului încheiat la 25

iulie 2000, cu antreprenorul francez, reclamanta, în calitate de subfurnizor,

s-a obligat să efectueze lucrări de modernizare a 100 vagoane de călători

destinate unui beneficiar român, SC A.G. SA.

Acțiunea reclamantei nu a fost

motivată în drept cu privire la această sumă, iar în raportul de expertiză

contabilă s-a argumentat, de asemenea, fără un temei juridic, că operațiunile

efectuate reprezintă un export complex, supus unui regim vamal suspensiv.

Obiectul contractului de

subantrepriză încheiat de reclamantă nu corespunde, însă, nici unuia din

regimurile vamale suspensive reglementate în Cap. VII C. vam., aprobat prin

Legea nr. 141/1997 și nici nu s-a dovedit aprobarea unui asemenea regim de

autoritatea vamală.

Prestațiile la care s-a obligat

reclamanta, nu implică scoaterea definitivă sau temporară a unor bunuri de pe

teritoriul României și în consecință, nu reprezintă o operațiune de export în

sensul prevăzut de art. 81 din Legea nr. 141/1997.

Reclamanta nu îndeplinește nici

condițiile de deducere a acestor provizioane în baza art. 1 lit. b) din H.G.

nr. 830/2002, conform cărora provizioanele se constituie trimestrial numai

pentru bunurile livrate în trimestrul respectiv și pentru care se acordă

garanție la nivelul cotelor prevăzute în contractele încheiate, dar nu mai mult

decât cota medie realizată în exercițiul financiar precedent.

Deși reclamanta nu s-a înființat în

cursul anului 2002, a constituit în acest an provizioane pentru garanții de

bună execuție pentru contractul de subfurnizare încheiat în anul 2000, fără a

exista o cotă medie a anului precedent, ca raport între cheltuielile efectuate

cu remedierile în perioada de garanție și veniturile realizate din vânzarea

bunurilor pentru care s-au acordat garanții conform contractelor încheiate.

Nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru constituirea acestor provizioane, pârâții au constatat

corect că reclamanta nu are dreptul la deducerea lor la calculul profitului

impozabil.

Actele contestate în cauză vor fi

menținute și în privința sumei de 377.843.245 lei, care nu a fost considerată

investiție deductibilă fiscal și nu a fost admisă la reducerea cu 50% a

impozitului pe profit pe anul 2001.

Această facilitate, prevăzută în

art. 7 alin. (2) din Legea nr. 189/2001, se aplică pentru activele corporale

sau necorporale achiziționate după data de 19 aprilie 2001 și, deci, reclamanta

a redus nelegal impozitul pe profit cu 50% pentru autoturismul F.T.,

achiziționat la data de 23 februarie 2001, anterior intrării în vigoare a

legii.

Înregistrarea autoturismului în

contul de imobilizări în luna martie 2002, nu este relevantă față de

neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile legale sus-menționate

pentru acordarea facilității fiscale.

La data achiziționării de la B.T.R.,

și anume, la 23 februarie 2001, autoturismul F.T. a fost înregistrat în

evidența contabilă, în contul „Mărfuri” și în luna martie 2002, înregistrarea a

fost stornată și s-a efectuat o nouă înregistrare a bunului în contul de

imobilizări.

Reclamanta a achiziționat, deci,

bunul, anterior datei de 19 aprilie 2001 și nu a respectat nici condiția

prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 189/2001, pentru că sumele aferente

reducerii de impozit calculate nu au fost utilizate pentru completarea surselor

proprii de finanțare și au fost repartizate pentru acordarea de dividende

cuvenite acționarilor, potrivit bilanțului încheiat la 31 decembrie 2002.

Recursul declarat de pârâți este

întemeiat și în privința T.V.A. în valoare de 18.620.000 lei, singura sumă cu

acest titlu pentru care instanța de fond a constatat că reclamanta are dreptul

la deducere.

T.V.A. în sumă de 18.620.000 lei

este aferentă cheltuielilor pentru achiziționarea de produse inscripționate cu

denumirea și emblema societății, cheltuieli pe care în mod greșit instanța de

fond le-a considerat ca fiind deductibile fiscal.

Față de considerentele expuse cu

privire la caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli care nu au legătură

directă cu activitatea economică, se constată că reclamanta nu are dreptul la

deducerea T.V.A. aferentă, conform pct. 10.6 lit. e) din H.G. nr. 401/2000.

Cu privire la această sumă,

apărările reclamantei sunt contradictorii și lipsite de temei juridic. Astfel,

despre cheltuielile de achiziționare a acestor produse, reclamanta a susținut

că sunt deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit, întrucât bunurile

au fost distribuite pentru reclama societății, dar pentru deducerea T.V.A.

aferente, a precizat că bunurile respective au fost imprimate și rechizite date

în consum pentru realizarea obiectului de activitate al societății.

Recursul declarat de reclamantă va

fi admis, numai pentru motivul de recurs prin care s-a invocat aplicarea

greșită a dispozițiilor O.G. nr. 83/1998 și ale Convenției încheiate de România

și Franța în 1974, pentru evitarea dublei impuneri pe venit și avere,

ratificată prin Decretul nr. 240/1974.

Instanța de fond a considerat eronat

că reclamanta nu beneficiază de aceste reglementări și a menținut obligația de

a plăti impozitul pe veniturile persoanei juridice nerezidente, firma franceză

F.L.A. SA.

La dosarul cauzei, a fost depus certificatul

de rezidență fiscală din care rezultă că firma F.L.A. SA a fost supusă

impozitării în Franța, pentru veniturile realizate în perioada 1999 - 2001.

În consecință, Curtea va casa

hotărârea atacată și va anula parțial actele întocmite de pârâți pentru

impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente în sumă de 51.634.800 lei, pe

anul 1999, cu majorările de întârziere aferente în sumă de 98.643.122 lei, cu

dobânzi în sumă de 19.754.208 lei, cu penalitatea de 10% în sumă de 5.163.480

lei și cu penalități de 0,5% în sumă de 5.679.828 lei și pentru același impozit

pe anul 2000, în sumă de 98.497.368 lei, cu majorări de întârziere în sumă de

95.975.835 lei, cu dobânzi în sumă de 6.382.061 lei, cu penalitatea de 10% în

sumă de 9.849.737 lei și cu penalități de 0,5% în sumă de 10.834.710 lei.

Diferența de impozit pe veniturile

persoanelor nerezidente calculată pe anii 2001 - 2002, cu majorările, dobânzile

și penalitățile aferente, a fost corect stabilită de organele de control

fiscal, întrucât reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor pentru

aplicarea Acordului de evitare a dublei impuneri încheiat de România și Turcia,

ratificat prin Decretul nr. 331/1986.

Firma din Turcia pentru care

reclamanta a prezentat fișa de înregistrare fiscală, figurează ca plătitor de

impozite, cu începere din anul 2003, ulterior perioadei verificate și pentru

care s-a calculat impozitul pe veniturile obținute în România de această firmă.

Reclamanta a susținut neîntemeiat că

aplicarea acordului bilateral de evitare a dublei impuneri nu este condiționată

de prezentarea certificatului de rezidență fiscală.

În art. 12 alin. (2) din O.G. nr.

83/1998, s-a prevăzut expres că pentru aplicarea Convențiilor de evitare a

dublei impuneri, beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din

România, certificatul de rezidență fiscală, eliberat de organul fiscal din țara

de rezidență, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv și

că îi sunt aplicabile prevederile Convenției de evitare a dublei impuneri.

Reclamanta a susținut, de asemenea,

neîntemeiat că rezidența fiscală poate fi dovedită și cu alte înscrisuri,

prezentând la dosar declarația vamală de import nr. 169353, în care este

înscrisă, ca expeditor, o altă firmă din Turcia, decât cea care a încasat

veniturile impozitate prin actele întocmite de pârâți.

În privința diferențelor favorabile

de curs valutar, în sumă de 8.735.241.016 lei, instanța de fond a respins

corect cererea, ca inadmisibilă, întrucât acestea nu au făcut obiectul

contestației în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 13/2001,

nefiind incluse în totalul sumei contestate, cum a susținut reclamanta.

Din anexa nr. 1 a contestației

înregistrate de reclamantă, la Ministerul Finanțelor Publice, rezultă că pentru

suma respectivă nu s-a exercitat calea administrativă de atac și nu s-a

solicitat anularea actelor din control prin cererea de chemare în judecată.

Includerea acestei sume în categoria

veniturilor impozabile a fost contestată de reclamantă, numai prin cererea de

completare a acțiunii depusă la data de 19 aprilie 2004, când a solicitat și

repunerea sa în termen, fără, însă, a respecta prevederile art. 103 C. proc.

civ., pentru că nu a dovedit existența unei împrejurări mai presus de voința sa

și nu a îndeplinit actul de procedură în termen de 15 zile de la încetarea

împiedicării.

Cu privire la suma de 725.487.880

lei, reprezentând T.V.A. și accesorii ale acestei creanțe, instanța de fond a

respins corect cererea, întrucât reclamanta nu a colectat T.V.A. aferentă cotei

de 50% din contravaloarea echipamentului acordat salariaților în 2001 - 2002,

iar pentru T.V.A. în sumă de 449.445.416 lei, nu a motivat contestația la

Ministerul Finanțelor Publice și nici acțiunea în justiție.

Pentru aceleași considerente, se

constată că reclamanta a criticat neîntemeiat soluția de respingere a cererii

referitoare la suma de 342.154.894 lei.

Reclamanta a arătat că această sumă

reprezintă un debit accesoriu, apreciind că nu se impunea motivarea în drept a

cererii de anulare.

Apărarea reclamantei este nefondată,

întrucât și această cerere trebuia motivată în fapt și în drept, cu atât mai

mult, cu cât, o parte din suma contestată nu reprezintă debite accesorii, ci

diferențe de impozit pe salarii și contribuții la fondurile speciale, ca

obligații fiscale principale.

Cererea reclamantei formulată prin

acțiune pentru acordarea cheltuielilor de judecată va fi respinsă, dat fiind că

acțiunea urmează a fi admisă în parte pentru un cuantum redus al obligațiilor

fiscale față de totalul sumei contestate.

Față de considerentele expuse,

Curtea va admite recursurile, va casa hotărârea atacată și pe fond, va admite

în parte, acțiunea formulată de reclamantă. În temeiul art. 1 și 11 din Legea

nr. 29/1990, Curtea va anula parțial Cap. III.1 și Cap. III.3 din

procesul-verbal nr. 4453 din 11 august 2003 și pct. A

3

și C

1

din decizia nr. 78 din 22 martie 2004, numai cu privire la deducerea fiscală a

provizioanelor în sumă de 49.293.497.800 lei, constituite la 31 decembrie 2000,

pentru pierderea netă din diferențele de curs valutar și cu privire la

impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente în sumă de 51.634.800 lei pe

anul 1999 și în sumă de 98.497.368 lei pe anul 2000, cu majorările de

întârziere aferente în sumă de 98.643.122 lei și de 95.975.835 lei, cu

dobânzile aferente în sumă de 19.754.208 lei și 6.382.061 lei, cu penalitatea

de 10% în sumă de 5.163.480 lei și de 9.849.737 lei și cu penalitățile de 0,5%

în sumă de 5.679.828 lei și în sumă de 10.834.710 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanta SC A.V. SA Arad și de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

a județului Arad, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de

Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 96 din 21 martie 2005,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, în dosarul nr. 8087/2003.

Casează hotărârea atacată și pe

fond, admite în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A.V. SA.

Anulează parțial Cap. III.1 și Cap.

III.3 din procesul-verbal nr. 4453 din 11 august 2003, încheiat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad - Direcția Controlului Fiscal și

pct. A

3

și pct. C

1

din decizia nr. 78 din 22 martie 2004,

emisă de Ministerul Finanțelor Publice, numai cu privire la deducerea fiscală a

provizioanelor în sumă de 49.293.497.800 lei, constituite la 31 decembrie 2000

și cu privire la impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente în sumă de

51.634.800 lei pe anul 1999 și în sumă de 98.497.368 lei pe anul 2000, cu majorările

de întârziere aferente în sumă de 98.643.122 lei și de 95.975.835 lei, cu

dobânzile aferente în sumă de 19.754.208 lei și de 6.382.061 lei, cu

penalitatea de 10% în sumă de 5.163.480 lei și de 9.849.737 lei și cu

penalitățile de 0,5% în sumă de 5.679.828 lei și de 10.834.710 lei.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 noiembrie 2005.