ÎCCJ, Decizia nr. 318/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 301 din 10 mai 2005, pronunțată

în dosarul nr. 2034/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea petentului D.V. privind

constatarea nulității absolute a încheierii de strămutare dată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1239/2005.

S-a reținut că petentul a solicitat,

la data de 1 aprilie 2005, constatarea nulității absolute a încheierii din 23

martie 2005, dată în dosarul nr. 1239/2005, prin care Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a admis cererea P.N.A. și a strămutat la Tribunalul

Brăila, judecarea cauzei ce face obiectul dosarului penal nr. 1607/2005, aflat

pe rolul Tribunalului Prahova.

În motivarea cererii, petentul a

invocat încălcarea prevederilor art. 58 C. proc. pen., cu referire la

neîndeplinirea obligației instanței privind înștiințarea părților despre

termenul fixat, cu mențiunea că pot prezenta memorii.

Analizând susținerile petentului, în

raport cu probele administrate și dispozițiile legale, Curtea a constatat că

cererea formulată, prin conținutul său, apare ca o cale de atac împotriva unei

încheieri de strămutare.

Or, în raport cu regimul juridic

special al instituției strămutării, împotriva acestei încheieri nu există o

cale de atac.

Prin urmare, în lipsa unei căi de

atac prevăzute de lege, nu este posibilă examinarea motivului de nulitate

invocat de petent.

Împotriva acestei hotărâri, petentul

D.V., prin avocatul D.R., a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Acesta a precizat că motivarea căii de atac exercitate se va face în termen

legal, printr-un memoriu separat.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului

constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a

celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea

procesual-penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate,

obligația sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii procesuale,

prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii

atacate.

Or, potrivit dispozițiilor din

Partea specială Titlul II Cap. III Secțiunile I și II C. proc. pen.,

admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora

potrivit dispozițiilor legii procesuale, prin care au fost reglementate

hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia

acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea

hotărârii atacate.

În cauză, completul de 9 judecători

a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei sentințe prin care secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri

privind constatarea nulității încheierii prin s-a dispus strămutarea judecării

unei cauze penale, de competența soluționării în primă instanță a Tribunalului

Prahova.

Potrivit art. 385

1

alin.

(2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate numai odată cu sentința sau

decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea

pot fi atacate separat cu recurs.

Cu privire la încheierea prin care

s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecării unei cauze penale, legea

procesual-penală nu prevede excepția atacării separate cu recurs.

Neprevederea atacării, separat, cu

recurs, a încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare nu

constituie o lacună a legii, în raport cu împrejurarea că dreptul părții de a

cere strămutarea judecării cauzei penale și realizarea finalității instituției

strămutării sunt asigurate, potrivit art. 61 C. proc. pen., prin care este

reglementată posibilitatea repetării cererii în cazul invocării unor

împrejurări noi, necunoscute instanței la soluționarea cererii anterioare sau

ivirii acestor împrejurări ulterior pronunțării asupra cererii.

Drept urmare, aceluiași regim sub

aspectul căilor de atac este supusă orice altă hotărâre ulterioară, prin care

se constată inadmisibilitatea oricărei cereri sau căi de atac prin care se

vizează controlul judecătoresc al încheierii prin care s-a dispus asupra

cererii de strămutare a judecății cauzei.

Este reținut în acest sens, că orice

hotărâre ulterioară prin care se statuează asupra inadmisibilității cererii

privind provocarea controlului judiciar asupra încheierii prin care s-a dispus

asupra strămutării, nu este supusă recursului, întrucât hotărârea atacată nu

face parte dintre hotărârile determinate de lege ca fiind susceptibile de

reformare pe această cale. Drept urmare, recursul declarat în cauză nu îndeplinește

una din condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru exercitarea

acestei căi de atac.

Ca atare, în mod întemeiat instanța

a apreciat că nu poate examina motivul de nulitate invocat de petent și, pentru

aceleași considerente, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în lipsa temeiului în legea procesual-penală, este oprită a examina

motivele invocate de recurent.

Așadar, în lipsa temeiului legal,

recunoașterea posibilității exercitării unei căi de atac în condiții neprevăzute

de legea procesual-penală constituie o încălcare a principiului legalității

acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de

drept.

Așadar, excepția pusă în discuție se

constată a fi întemeiată.

Nu s-ar putea aprecia altfel, decât

cu nesocotirea voinței legiuitorului, în sensul stabilirii sistemului căilor de

atac, același pentru persoane aflate în situații procesuale identice, prin lege

organică.

Pe cale de consecință, căile de atac

ar putea fi exercitate nelimitat, atâta timp, cât partea interesată este

nemulțumită de soluția pronunțată în fond, căi de atac sau incidente

procedurale.

Drept urmare, pe o cale mijlocită,

neprevăzută de legea procesual-penală, s-ar putea exercita căi de atac în

condiții neprevăzute de lege, dându-se eficiență interesului, cu neobservarea

diferenței calitative dintre acesta și interesul legitim, în raport cu care

numai acesta din urmă face obiectul protecției judiciare.

Este de reținut că nestatuarea prin

legea procesual-penală asupra posibilității atacării, separat, cu recurs, a

încheierii prin care s-a soluționat cererea de strămutare a judecării cauzei

penale și, respectiv, a oricărei cereri ce privește această încheiere sau căi

de atac împotriva hotărârilor prin care se resping, ca inadmisibile, astfel de

cereri, nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile

ocrotite prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Astfel, atât Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, cât și Curtea Constituțională s-au pronunțat constant, cu

referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul

la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna

accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate

căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul

care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite,

aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice.

Prin urmare, regula menționată, și

anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, semnifică numai

faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social de la

exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile art.

126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

este dreptul exclusiv al organului cu atribuții de legiferare de a stabili

regula potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță

asupra cererii de strămutare a judecării cauzei, respectiv a oricăror altor

cereri ce vizează controlul judecătoresc al încheierii prin care s-a dispus

asupra strămutării, pentru identitate de rațiune, nu face parte dintre

încheierile ce pot fi atacate, separat, în considerarea faptului că prin

aceasta instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unei căi de

atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzei penale.

Pe de altă parte, cum instanța

sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei penale nu examinează și nu

se pronunță asupra fondului acesteia, nu s-ar putea reține cu temei nici

știrbirea în acest mod a dreptului constituțional la apărare, preluat în legea

procesuală care, în fapt, se realizează în integralitatea conținutului său

constitutiv cu prilejul judecării acelei cauze în fond și căi de atac.

În realitate, faptele și

împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu

cererea de strămutare a judecării cauzei, nu țin de cauza penală însăși, cu a

cărei soluționare instanța competentă a fost legal sesizată, ci de asigurarea

condițiilor implicate de art. 55 C. proc. pen., privind desfășurarea normală a

procesului penal, condiție ce vizează și interesează toate părțile din proces,

independent de calitatea lor procesuală.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul D.V. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de petentul D.V.

împotriva sentinței nr. 301 din 10 mai 2005,

pronunțată în dosarul nr. 2934/2005, al secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 decembrie 2005.