ÎCCJ, Decizia nr. 318/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 301 din 10 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 2034/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea petentului D.V. privind constatarea nulității absolute a încheierii de strămutare dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1239/2005. S-a reținut că petentul a solicitat, la data de 1 aprilie 2005, constatarea nulității absolute a încheierii din 23 martie 2005, dată în dosarul nr. 1239/2005, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis cererea P.N.A. și a strămutat la Tribunalul Brăila, judecarea cauzei ce face obiectul dosarului penal nr. 1607/2005, aflat pe rolul Tribunalului Prahova.

În motivarea cererii, petentul a invocat încălcarea prevederilor art. 58 C. proc. pen., cu referire la neîndeplinirea obligației instanței privind înștiințarea părților despre termenul fixat, cu mențiunea că pot prezenta memorii. Analizând susținerile petentului, în raport cu probele administrate și dispozițiile legale, Curtea a constatat că cererea formulată, prin conținutul său, apare ca o cale de atac împotriva unei încheieri de strămutare. Or, în raport cu regimul juridic special al instituției strămutării, împotriva acestei încheieri nu există o cale de atac. Prin urmare, în lipsa unei căi de atac prevăzute de lege, nu este posibilă examinarea motivului de nulitate invocat de petent. Împotriva acestei hotărâri, petentul D.V., prin avocatul D.R., a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Acesta a precizat că motivarea căii de atac exercitate se va face în termen legal, printr-un memoriu separat. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Dând eficiență principiului constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual-penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate, obligația sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate. Or, potrivit dispozițiilor din Partea specială Titlul II Cap. III Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesuale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei sentințe prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri privind constatarea nulității încheierii prin s-a dispus strămutarea judecării unei cauze penale, de competența soluționării în primă instanță a Tribunalului Prahova.

Potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs. Cu privire la încheierea prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecării unei cauze penale, legea procesual-penală nu prevede excepția atacării separate cu recurs. Neprevederea atacării, separat, cu recurs, a încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare nu constituie o lacună a legii, în raport cu împrejurarea că dreptul părții de a cere strămutarea judecării cauzei penale și realizarea finalității instituției strămutării sunt asigurate, potrivit art. 61 C. proc.

pen., prin care este reglementată posibilitatea repetării cererii în cazul invocării unor împrejurări noi, necunoscute instanței la soluționarea cererii anterioare sau ivirii acestor împrejurări ulterior pronunțării asupra cererii. Drept urmare, aceluiași regim sub aspectul căilor de atac este supusă orice altă hotărâre ulterioară, prin care se constată inadmisibilitatea oricărei cereri sau căi de atac prin care se vizează controlul judecătoresc al încheierii prin care s-a dispus asupra cererii de strămutare a judecății cauzei. Este reținut în acest sens, că orice hotărâre ulterioară prin care se statuează asupra inadmisibilității cererii privind provocarea controlului judiciar asupra încheierii prin care s-a dispus asupra strămutării, nu este supusă recursului, întrucât hotărârea atacată nu face parte dintre hotărârile determinate de lege ca fiind susceptibile de reformare pe această cale.

Drept urmare, recursul declarat în cauză nu îndeplinește una din condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, pentru exercitarea acestei căi de atac. Ca atare, în mod întemeiat instanța a apreciat că nu poate examina motivul de nulitate invocat de petent și, pentru aceleași considerente, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în lipsa temeiului în legea procesual-penală, este oprită a examina motivele invocate de recurent. Așadar, în lipsa temeiului legal, recunoașterea posibilității exercitării unei căi de atac în condiții neprevăzute de legea procesual-penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în discuție se constată a fi întemeiată. Nu s-ar putea aprecia altfel, decât cu nesocotirea voinței legiuitorului, în sensul stabilirii sistemului căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații procesuale identice, prin lege organică. Pe cale de consecință, căile de atac ar putea fi exercitate nelimitat, atâta timp, cât partea interesată este nemulțumită de soluția pronunțată în fond, căi de atac sau incidente procedurale. Drept urmare, pe o cale mijlocită, neprevăzută de legea procesual-penală, s-ar putea exercita căi de atac în condiții neprevăzute de lege, dându-se eficiență interesului, cu neobservarea diferenței calitative dintre acesta și interesul legitim, în raport cu care numai acesta din urmă face obiectul protecției judiciare.

Este de reținut că nestatuarea prin legea procesual-penală asupra posibilității atacării, separat, cu recurs, a încheierii prin care s-a soluționat cererea de strămutare a judecării cauzei penale și, respectiv, a oricărei cereri ce privește această încheiere sau căi de atac împotriva hotărârilor prin care se resping, ca inadmisibile, astfel de cereri, nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile ocrotite prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Curtea Constituțională s-au pronunțat constant, cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite, aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin urmare, regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este dreptul exclusiv al organului cu atribuții de legiferare de a stabili regula potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra cererii de strămutare a judecării cauzei, respectiv a oricăror altor cereri ce vizează controlul judecătoresc al încheierii prin care s-a dispus asupra strămutării, pentru identitate de rațiune, nu face parte dintre încheierile ce pot fi atacate, separat, în considerarea faptului că prin aceasta instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unei căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzei penale.

Pe de altă parte, cum instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei penale nu examinează și nu se pronunță asupra fondului acesteia, nu s-ar putea reține cu temei nici știrbirea în acest mod a dreptului constituțional la apărare, preluat în legea procesuală care, în fapt, se realizează în integralitatea conținutului său constitutiv cu prilejul judecării acelei cauze în fond și căi de atac. În realitate, faptele și împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei, nu țin de cauza penală însăși, cu a cărei soluționare instanța competentă a fost legal sesizată, ci de asigurarea condițiilor implicate de art. 55 C. proc.

pen., privind desfășurarea normală a procesului penal, condiție ce vizează și interesează toate părțile din proces, independent de calitatea lor procesuală. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul D.V. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul D.V. împotriva sentinței nr. 301 din 10 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 2934/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.