ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6069/2005

Asupra

recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 4251 din 30 septembrie 2003, Judecătoria Satu Mare a admis

acțiunea formulată de reclamanții C.V.G. și C.E. împotriva pârâților S.V. și S.M.,

stabilind linia de hotar ce desparte cele două proprietăți conform expertizei,

care face parte integrantă din hotărâre, pe aliniamentul punctelor A, B, C.

A

obligat pe pârâți să predea reclamanților în proprietate și posesie suprafața

de 106 mp teren, înscrisă în C.F. 11 nedefinitivă Bicău, identificată prin

punctele ABCDA și să demoleze gardul existent de pe terenul reclamanților și

să-l monteze pe linia de hotar mai sus arătată, în caz de refuz autorizând în

acest sens pe reclamanți, pe cheltuiala pârâților.

A

mai obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 1.267.000 lei,

contravaloarea recoltei pe ultimii 3 ani și a respins excepția prescripției,

invocată de pârâți, privind demolarea gardului.

Pentru

a hotărî astfel, judecătoria a reținut că după apariția legii fondului funciar,

experții topografi au delimitat terenurile părților prin țăruși, semnele fiind

apoi modificate, motiv pentru care a existat și un dosar penal în care

reclamantul a fost condamnat la o amendă penală pentru tulburare de posesie și

furt.

Între

cele două proprietăți a existat un drum comunal care, conform Legii nr. 18/1991,

a fost atribuit reclamanților C.G. și E. în schimbul unui alt teren, drumul

fiind ulterior cuprins în titlul de proprietate eliberat reclamanților la 1

august 2000.

Din

terenul reclamanților, pârâții au ocupat, prin montarea unui gard, suprafața de

106 mp teren pe care au cultivat-o cu zarzavaturi.

Excepția

prescripției capătului de cerere privind demolarea gardului a fost respinsă de

instanță, cu motivarea că reclamanții au solicitat doar mutarea gardului, iar

titlul de proprietate al reclamanților a fost eliberat abia în anul 2000, fiind

încorporat și drumul comunal schimbat de reclamant.

Apelul

pârâților a fost admis prin decizia civilă nr. 144 din 1 martie 2004 a Curții

de Apel Oradea, care a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea

reclamanților, menținând celelalte dispoziții.

Curtea

de Apel a reținut că­ expertizele topografice de stabilire a liniei de graniță

trebuiau să țină seama de măsurătorile efectuate cu ocazia aplicării Legii nr.

18/1991, și nu de vechea împărțire topografică. Apreciind că expertiza

efectuată de inginer M. trebuie avută în vedere, a admis apelul și a respins

acțiunea, cu motivarea că cele două expertize au ajuns la concluzii

contradictorii, iar reclamanții nu au solicitat o contraexpertiză.

Împotriva

acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, au declarat recurs reclamanții C.G.

și C.E.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. au arătat că decizia este

nelegală, deoarece instanța a apreciat în mod greșit că trebuie avută în vedere

expertiza ing. M. și nu cea întocmită de expert K., mult mai completă și

fundamentată. Pentru același lucru nu le este imputabil faptul că nu au

solicitat efectuarea unei a treia expertize, care să o susțină pe prima.

Se

mai arată că decizia este nelegală, deoarece, fiind vorba despre o acțiune în

grănițuire, cererea nu trebuia respinsă, ci admisă, indiferent de expertiza

care ar fi fost avută în vedere.

Recursul

este fondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Prin

grănițuire, conform art. 584 C. civ., se determină limitele exterioare dintre

două proprietăți vecine. O grănițuire dispusă prin hotărâre judecătorească

trebuie să rezolve, așadar, pretențiile și contestațiile cu caracter

revendicativ ale părților, ținând cont, în același timp de transformările

produse în configurația terenurilor, pentru a se asigura o folosire utilă a

proprietăților.

Acțiunea

în grănițuire își justifică rațiunea atât în cazul inexistenței unei delimitări

între proprietăți, cât și în situația în care astfel de semne există, dar nu au

fost stabilite prin înțelegerea părților sau prin hotărâre judecătorească și

sunt contestate de părți, cum este cazul în speță.

De

aceea, prin decizia pronunțată în cauză, curtea de apel, care nu a tranșat cu

privire la disputa părților referitoare la linia de hotar ci, dimpotrivă, a

menținut aceeași stare conflictuală, a încălcat dispozițiile art. 584 C. civ.

Prin

titlul de proprietate nr. 31–107070 din 1 august 2000, conform Legii nr.

18/1991, reclamantului C.G. s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o

suprafață de 7 ha și 4698 mp, din care 7548 mp teren intravilan.

Prin

titlul de proprietate nr. 31–107172 din 5 iulie 2002, pârâtului S.V. i s-a

reconstituit dreptul de proprietatea asupra a 4 ha și 9507 mp teren, din care

5.807 mp teren intravilan, în baza aceleiași legi a fondului funciar.

Suprafețele

de teren aflate în intravilan, pe care se află construite locuințele părților,

sunt învecinate, iar între părți au existat și există neînțelegeri cu privire

la limita proprietăților, neînțelegerile lor făcând obiectul unor litigii

civile și penale.

În

cauză au fost efectuate două expertize. Ing. K.G., specificând că planul

cadastral scara 1:2880 reprezintă vechile coordonate ale terenurilor, iar

planul cadastral 1:2000 a fost utilizat la aplicarea Legii nr. 18/1991, a

constatat că pârâtul S. nu a respectat mejda hărții cadastrale vechi și a

ocupat, prin construirea gardului, 106 mp din suprafața reclamantului.

Trebuie

subliniat că expertul a menționat că ambele părți dețin în fapt suprafețe mai

mari decât cea din titlul de proprietate.

Ing.

M.V. a avut în vedere în cadrul operațiunii de grănițuire actele de

proprietate, planul de situație aferent titlurilor de proprietate și vechile

semne de hotar. Precizează că, prin edificarea gardului, pârâții nu au ocupat

din terenul reclamanților, iar linia de demarcație propusă este conformă

folosinței actuale, planului de situație și titlurilor de proprietate.

Prin

urmare, având în vedere că propunerea celui de al doilea expert, fără a ignora

vechile semne de hotar, răspunde situației actuale a folosinței și a respectat

titlurile de proprietate ale părților, raportat la faptul că cele două

proprietăți au fost reconstituite prin Legea nr. 18/1991, Înalta Curte, la fel

ca și instanța de apel, constată că această ultimă expertiză trebuie avută în

vedere la stabilirea liniei de hotar.

Soluția

curții de apel de respingere a cererii de chemare în judecată este însă

greșită, deoarece, dacă a constatat că doar una dintre expertize corespunde

exigențelor grănițuirii, era sarcina instanței să stabilească linia de hotar în

funcție de coordonatele stabilite prin lucrarea pe care a apreciat-o

pertinentă. În cauză, efectuarea unei contraexpertize nu era necesară, deoarece

concluziile diferite la care au ajuns cei doi experți rezultă din aplicarea

unor planuri de situație diferite și doar instanța este competentă să hotărască

dacă situația de fapt stabilită justifică soluția și constatările expertului.

Față

de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul declarat de reclamanți și va modifica în parte decizia

atacată.

În

temeiul art. 314 C. proc. civ., va admite în parte acțiunea reclamanților, doar

în ceea ce privește grănițuirea și va stabili linia de hotar conform expertizei

întocmite de ing. M.V., pe aliniamentele A,B,C,D.E.G.H.I.J.

Față

de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., intimații vor fi obligați la plata

cheltuielilor de judecată către recurenți, reprezentând onorariu avocat,

onorariu expertize, taxe judiciare de timbru și timbru judiciar, conform

actelor doveditoare, aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții C.V.G. și C.E.

împotriva deciziei civile nr. 144/A din 1 martie 2004 a Curții de Apel Oradea,

pe care o modifică în parte.

Admite

în parte acțiunea formulată de reclamanții C.V.G. și C.E. în contradictoriu cu

pârâții S.V. și S.M.

Stabilește linia de hotar ce desparte proprietățile

părților, conform expertizei întocmite de ing. M.V., care face parte integrantă

din hotărâre, pe aliniamentul A,B,C,D,E,F,G,H,I,J.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Obligă intimații să plătească recurenților suma de

12.172.500 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 iulie 2005.