ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4220/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr.1572 din 16 iunie

2003 la Judecătoria Curtea de Argeș, C.G.G. a chemat în judecată pe pârâtul P.G.S.,

P.G.I., S.C. și P.I.I. pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și

posesie terenul în suprafață de 1968 mp, situat la punctul „Oprea”, cu

vecinătățile precizate în acțiune și suprafața de 10.000 mp teren situat la

punctul „Ceair”.

Reclamantul a mai solicitat

obligarea pârâților la plata lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani,

respectiv, P.G.S. 500.000 lei, P.G.I. 500.000 lei; S.C. 500.000 lei și P.I.I. 1.000.000

lei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

susținut că în 1994 a fost pus în posesie pe terenurile de la punctele „Oprea”

și „Ceair”, iar în 1997 i s-a emis titlul de proprietate pentru aceste terenuri.

Prin partajul voluntar autentificat la 11 iunie 2003, terenurile revendicate au

trecut în lotul reclamantului.

Pârâtul P.G.S. ocupa fără drept din

1968 terenul de punctul „Oprea”, în timp ce terenul de la punctul „Ceair” este

ocupat de ceilalți pârâți, respectiv S.C. și P.G.I. câte 2500 mp iar pârâtul P.I.I.

ocupa restul suprafeței, aceea de 500 mp.

Prin întâmpinare și cererea

reconvențională, pârâtul P.G.S. s-a apărat arătând că autorul său a primit prin

schimb în 1958-1959, în locul terenului de la punctul „Iazuri”, terenul de la

punctul „Oprea”/Chiciubora, a cărui proprietate a fost dobândită prin

uzucapiune de către acesta, deoarece terenul i-a fost transmis de autorul său

în 1985, printr-un contract de întreținere.

În subsidiar, pârâtul a invocat și

prescripția de scurtă durată prevăzută de art. 1895 C. civ., arătând că justul

său titlu îl reprezintă contractul de întreținere dublat de bună credință.

Prin sentința nr. 1476 din 2

decembrie 2003 Judecătoria Curtea de Argeș a admis acțiunea reclamantului

astfel cum a fost completată. Pârâtul P.G.S. a fost obligat să lase

reclamantului deplina proprietate și posesie a suprafeței de 1986 mp teren

situat la punctul „Oprea”, așa cum această suprafață a fost identificată prin

schița de plan anexă raportului de expertiză.

Prin aceeași sentință pârâtul P.G.I.

a fost obligat să lase reclamantului deplina proprietate și posesie a

suprafeței de 2000 mp, pârâtul S.C. suprafața de 2259 mp, iar pârâtul P.I.

suprafața de 5000 mp, la același punct „Ceair”.

Au fost obligați pârâții să

plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor pe

ultimii 3 ani astfel: 1.757.250 lei P.S., 2.722.500 lei P.I., 7.746.750 lei S.C.

și 11.385.000 lei P.I.I.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantului și celorlalți succesori ai defunctului C.G.G. li

s-a reconstituit dreptul de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru

suprafața totală de 6,1393 ha teren cu titlul de proprietate nr. 98697/1997,

iar prin partajul voluntar din 11 iunie 2003 terenurile de la punctul „Oprea”

și „Ceair” au intrat în lotul reclamantului.

Expertiza efectuată în cauză care a

identificat terenurile în litigiu a constatat că pârâtul P.G.S. stăpânește din

1968 terenul de la punctul „Oprea”.

Pârâtul P.G.I. stăpânește la punctul

„Ceair” suprafața de 2000 mp pârâtul P.I.I. ocupă suprafața de 5000 mp iar

pârâtul S.C. ocupă suprafața de 2259 mp, tot la punctul „Ceair”.

Instanța a reținut de asemenea că

pârâții nu au probat existența vreunui titlu de proprietate preferabil aceluia

deținut de reclamant și nici existența schimbului de terenuri. Nu a fost

reținută nici apărarea potrivit căreia pârâtul P.S. a devenit proprietar prin

uzucapiune asupra terenului de la punctul „Oprea”, deoarece prin Legile nr. 58/1974

și nr. 59/1974 cursul prescripției achizitive a fost întrerupt.

Nici apărarea aceluiași pârât

privind dobândirea proprietății terenului de la punctul „Oprea” prin

uzucapiunea de scurtă durată de 10 ani nu a fost reținută, deoarece s-a

constatat că acesta a fost de rea credință la data dobândirii terenului,

întrucât avea cunoștință că autorul său nu era proprietarul terenului.

Instanța a apreciat că prescripția

nu a fost întreruptă prin introducerea unei acțiuni în revendicare în dosarul

nr. 1406/2000, deoarece acțiunea a fost respinsă pentru nerespectarea

principiului unanimității.

Curtea de Apel Pitești prin decizia

nr. 479 A din 12 martie 2004, a admis apelurile declarate de S.C., P.G.S. și P.I.I.

și a schimbat sentința nr. 1476 din 2 decembrie 2003 în sensul că a înlăturat

obligarea acestora la plata despăgubirilor civile către reclamantul C.G.G.

Prin aceeași decizie curtea a anulat

ca netimbrat apelul declarat de P.G.I. împotriva aceleiași sentințe și a dispus

obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâți.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a concluzionat că titlul de proprietate a fost legal emis

reclamantului prin procedura Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000 deoarece

terenul i-a fost preluat acestuia în temeiul Decretului nr. 83/1949, iar faptul

că la momentul formulării cererii de reconstituire terenul se afla în

detențiunea unor persoane fizice este lipsit de relevanță.

S-a înlăturat și motivul de apel

potrivit căruia pârâții au dobândit proprietatea terenului prin prescripția

achizitivă de 30 ani, motivat de faptul că Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 au

avut efecte întreruptive de prescripție, deoarece terenurile au fost scoase din

circuitul civil, astfel că până la formularea cererii reconvenționale durata

prescripției nu se epuizase. Datorită aceluiași efect întreruptiv de

prescripție, instanța de apel a înlăturat și susținerile pârâtului P.S. prin

care invoca dobândirea proprietății prin uzucapiunea de scurtă durata și

aceasta cu atât mai mult cu cât nu a putut proba schimbul de terenuri, care

constituia justul său titlu.

Cât privește obligarea pârâților la

plata despăgubirilor aferente fructelor alese de pe teren, instanța de apel a

reținut că pârâții au fost de bună credință, chiar după ce reclamantul a intrat

în posesia titlului de proprietate, deoarece pârâții nu au avut cunoștință de

această situație, iar reclamantul nu a probat contrariul, astfel că se

justifică aplicarea dispozițiunilor art. 485 C. civ.

Împotriva deciziei nr. 479 din 12

martie 2004 a declarat recurs reclamantul C., criticile de nelegalitate,

încadrate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. vizând

respingerea capătului de cerere prin care a solicitat contravaloarea fructelor

culese de pârâți de pe cele două terenuri, pe ultimii 3 ani anteriori

introducerii acțiunii.

Recurentul arată că pârâții nu

puteau beneficia de dispozițiunile art. 485 C. civ., deoarece nu au fost de

bună credință, fiind de notorietate modul în care au fost preluate terenurile

de la autorul reclamantului. De asemenea, recurentul arată că pârâții au avut

cunoștință de reconstituirea dreptului său de proprietate, fiind chiar pus în

posesie, iar în cadrul unui alt proces în revendicare, respins este adevărat

dar pe excepția încălcării principiului unanimității, pârâții au luat efectiv

cunoștință de titlul reclamantului, care le-a contestat astfel deținerea

terenurilor.

În cel de al doilea motiv de recurs

a fost criticată decizia sub aspectul modului de soluționare a cheltuielilor de

judecată, deoarece apelul fiind admis parțial și cheltuielile trebuiau acordate

parțial și în final compensate cu acelea efectuate de reclamant.

Recursul este întemeiat, astfel cum

se va arăta în cele ce urmează.

Fructele naturale și fructele civile

revin proprietarului în virtutea dreptului de proprietate care se întinde la

tot ce lucrul produce. Când lucrul se află la un terț ce nu are un drept asupra

sa, proprietarul poate cere odată cu restituirea lucrului și restituirea

tuturor fructelor produse de acesta, iar dacă fructele au fost deja consumate,

cel puțin valoarea lor în bani.

În temeiul art. 485 C. civ.,

posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credință,

adică are convingerea că acționează în temeiul unui drept sau în general în

conformitate cu legea, convingere care este însă greșită.

În cazul în care posesorul este de

rea credință, el este dator de a înapoia proprietarului odată cu lucrul care-l

revendică fructele și productele.

În speță, capătul de cerere privitor

la revendicare a fost definitiv și irevocabil soluționat în favoarea

reclamantului, pârâții fiind obligați să restituie acestuia variate suprafețe

de teren făcând parte din cele două trupuri situate la punctul „Oprea” și

„Ceair”.

Instanța de apel a făcut în cauză

aplicarea dispozițiunilor art. 485 C. civ., statuând că pârâții sunt

îndreptățiți la reținerea fructelor culese de pe fâșiile de teren la a căror

restituire au fost obligați pornind de la prezumția de bună credință a

acestora, care nu a fost înlăturată de reclamant.

Această concluzie a instanței ignoră

susținerile reclamantului sprijinite pe probele dosarului.

Pârâții au fost detentori precari ai

celor două terenuri de la punctul „Oprea” și „Ceair” deoarece nu au reușit să

probeze schimbul de terenuri făcut de autorii lor, aspect reținut de instanța

de fond și apel în promovarea și menținerea soluției de admitere a

revendicării.

Chiar dacă reclamantul nu le-a

notificat formal pârâților dreptul său de proprietate, cel puțin, aceștia au

aflat despre existența și întinderea dreptului reclamantului începând cu data

de 13 mai 1998 când acesta a promovat o primă acțiune în revendicarea acelorași

terenuri, împotriva acelorași pârâți că și în cauza de față și în acel dosar

reclamantul și-a probat dreptul de proprietate cu același titlu 98697 din 18

august 1999 emis de Comisia Județeană Argeș și cu procesele-verbale de punere

în posesie. Împrejurarea potrivit căreia sentința civilă nr. 1208/1999 a

Judecătoriei Argeș prin care s-a admis acțiunea în revendicare a reclamantului C.G.G.

a fost schimbată prin decizia nr. 198/2000 a Tribunalului Argeș, respingându-se

pe fond acțiunea pe excepția încălcării principiului unanimității nu prezintă

semnificație sub aspectul interpretării atitudinii psihice a pârâților.

Procesul, indiferent de soluția pronunțată a fost de natură să le zdruncine

pârâților convingerea că dețin terenurile și își însușesc fructele în temeiul

unui drept sau în conformitate cu legea.

Deosebit de aceasta, soluția

instanței de apel este sub aspect logic și inconsecventă, deoarece respingând

de plano acțiunea reclamantului pentru restituirea fructelor, o disociază

acțiunea în revendicare pe care o promovează. Ori, cel puțin de la data

introducerii acțiunii, 16 iunie 2003 prin care reclamantul C.G.G., posesor

exclusiv al celor două terenuri pe care le-a revendicat, prezumția de bună

credință a pârâților a încetat și odată cu aceasta incidența art. 485 C. civ.

Dar, așa cum s-a arătat și cum de

altfel corect a reținut instanța de fond, odată cu acțiunea de revendicare a

reclamantului formulată în 1998, și independent de soluția pronunțată, pârâții

au încetat a fi considerați de bună credință și de a beneficia de drepturile

conferite de art. 485 C. civ.

În considerarea celor arătate mai

sus, în temeiul art. 313 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi admis, în

sensul casării deciziei nr. 479 din 12 martie 2004 și reiterării soluției

instanței de fond, prin care s-a admis capătul de cerere privitor la obligarea

pârâților la plata către reclamant a contravalorii fructelor pe ultimii 3 ani.

Pe cale de consecință, urmează a fi

admis și cel de al doilea motiv de recurs, referitor la cheltuielile de

judecată acordate pârâților în apel, deoarece constatându-se că apelul acestora

este neîntemeiat, pârâții au căzut în pretenții și deci nu sunt îndreptățiți la

cheltuielile aferente apelului.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâții

urmează a fi obligați și la 987.060 lei cheltuieli de judecată în recurs

solicitate și dovedite de recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 479 A din 12 martie 2004 a Curții de

Apel Pitești.

Casează decizia recurată și pe fond

menține sentința civilă nr. 1476 din 2 decembrie 2003 a Judecătoriei Curtea de

Argeș.

Obligă intimații-pârâți să plătească

recurentului suma de 987.060 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2005.