ÎCCJ, Decizia nr. 124/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 861 din 23 septembrie 2002,

Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul B.E., la

10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20, raportat

la art. 174 și art. 176 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) din

același cod.

A aplicat art. 71 - 64 C. pen.

Conform art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat cuțitul

corp delict.

A luat act că părțile vătămate S.G. și P.D., precum

și Institutul de Fotoaudiologie și Chirurgie Funcțională ORL „Prof.Dr. D.

Hociota”, nu s-au constituit părți civile.

A obligat inculpatul să plătească părții civile

Spitalul Universitar de Urgență București, suma de 1.110.000 lei, cu titlu de

despăgubiri.

S-a reținut că în noaptea de 17 spre 18 iunie 2001,

în cursul unui conflict spontan, inculpatul B.E. a înjunghiat cu un cuțit, în

zona gâtului, părțile vătămate S.G. și P.D., producându-le leziuni grave.

Raportul medico - legal a concluzionat că:

- leziunile produse părții vătămate P.D. au necesitat

pentru vindecare, 12 - 14 zile de îngrijiri medicale. Leziunile menționate în

actele medicale nu i-au pus în pericol viața părții vătămate și nu constituie

infirmitate.

- leziunile produse părții vătămate S.G. au necesitat

25 - 30 zile îngrijiri medicale și au pus în primejdie viața victimei.

La individualizarea pedepsei, prima instanță a avut

în vedere gradul ridicat de pericol social concret al infracțiunii săvârșite,

împrejurările comiterii acesteia (fără motiv, la domiciliul uneia din părțile

vătămate), precum și datele ce îl caracterizează pe inculpat (în vârstă de 32

ani, recidivist, cu mai multe condamnări pentru infracțiuni de violență,

nesincer în cursul procesului penal).

Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii

primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 717 din 12

octombrie 2002, a Curții de Apel București, secția I penală.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin

decizia nr. 4359 din 9 octombrie 2003, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunțate în apel.

Contestația în anulare formulată împotriva acestei

din urmă hotărâri a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 178 din 13

ianuarie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Condamnatul B.E. a solicitat revizuirea sentinței

primei instanțe, susținând că este necesară reaudierea părților vătămate și a

unora dintre martori.

Prin sentința penală nr. 1583 din 14 decembrie 2004,

Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins cererea de revizuire, ca

inadmisibilă, reținând că motivul invocat nu se încadrează în nici unul din

cazurile prevăzute expres și limitativ în art. 394 C. proc. pen.

Apelul declarat de condamnatul-revizuent împotriva

acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 73 din 4

februarie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

prin decizia nr. 2266 din 4 aprilie 2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în apel.

S-a reținut că prima instanță a respins în mod legal

și temeinic cererea de revizuire, întrucât vinovăția sau nevinovăția

făptuitorului, încălcarea dreptului la apărare, încadrarea juridică a faptei,

cuantumul sancțiunii aplicate la judecata în fond a cauzei penale, reținerea

greșită a stării de recidivă, nereținerea stării de legitimă apărare ori

incorecta soluționare a laturii civile nu pot forma obiect al acestei căi

extraordinare de atac, deoarece aceste cazuri nu sunt expres prevăzute în

dispozițiile art. 394 C. proc. pen. și, pe de altă parte, pentru faptul că s-ar

crea astfel un paralelism între căile ordinare de atac și căile extraordinare

de atac, de natură a conduce la prelungirea

sine die

a soluționării cauzelor

penale.

Condamnatul-revizuent B.E. a solicitat anularea

deciziei pronunțate în recurs, criticile privind nereaudierea părților vătămate

și a martorilor, probe prin a căror readministrare și-ar fi dovedit

nevinovăția, în sensul că nu a săvârșit infracțiunea pentru care a fost

condamnat.

Prin decizia nr. 4957 din 6 septembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins contestația în anulare,

ca nefondată, reținând că motivele invocate de condamnat nu se încadrează în

nici unul din cazurile prevăzute în art. 386 C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul B.E.

a declarat recurs, susținând că în mod greșit nu s-a rejudecat cauza, în raport

cu împrejurarea că în locul martorului C.Ș. a fost audiat fratele acestuia,

ceea ce constituie motiv de revizuire.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al

hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu

nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății

sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată

în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României,

revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile

legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea

procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade

de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării,

căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea realizării scopului procesului

penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la

incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest

caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională

de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile

art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul

Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive,

sentințe sau decizii după caz.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat

principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin

exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri

este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou

recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare

de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie

definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută

de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc

pe această cale.

Împiedicarea unei noi judecăți asupra cauzei penale

definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității ordinii de drept, cu

referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific și exclusiv

autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidență, privitor la

soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art. 392 alin. (4) C.

proc. pen.

Ca atare, potrivit dreptului comun, respectiv art. 392,

cu referire la art. 389 C. proc. pen., decizia atacată, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei atributive de

competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de

9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză,

recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții,

decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția

părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul B.E.

împotriva deciziei nr. 4957 din 6 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2872/2005,

al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

condamnatul B.E. împotriva deciziei nr. 4957 din 6 septembrie 2005, pronunțată

de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2872/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs,

din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru

asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.