ÎCCJ, Decizia nr. 124/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 861 din 23 septembrie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul B.E., la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 174 și art. 176 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) din același cod. A aplicat art. 71 - 64 C. pen. Conform art. 118 lit. b) C. pen., a confiscat cuțitul corp delict. A luat act că părțile vătămate S.G. și P.D., precum și Institutul de Fotoaudiologie și Chirurgie Funcțională ORL „Prof.Dr. D. Hociota”, nu s-au constituit părți civile.

A obligat inculpatul să plătească părții civile Spitalul Universitar de Urgență București, suma de 1.110.000 lei, cu titlu de despăgubiri. S-a reținut că în noaptea de 17 spre 18 iunie 2001, în cursul unui conflict spontan, inculpatul B.E. a înjunghiat cu un cuțit, în zona gâtului, părțile vătămate S.G. și P.D., producându-le leziuni grave. Raportul medico - legal a concluzionat că: - leziunile produse părții vătămate P.D. au necesitat pentru vindecare, 12 - 14 zile de îngrijiri medicale. Leziunile menționate în actele medicale nu i-au pus în pericol viața părții vătămate și nu constituie infirmitate. - leziunile produse părții vătămate S.G. au necesitat 25 - 30 zile îngrijiri medicale și au pus în primejdie viața victimei.

La individualizarea pedepsei, prima instanță a avut în vedere gradul ridicat de pericol social concret al infracțiunii săvârșite, împrejurările comiterii acesteia (fără motiv, la domiciliul uneia din părțile vătămate), precum și datele ce îl caracterizează pe inculpat (în vârstă de 32 ani, recidivist, cu mai multe condamnări pentru infracțiuni de violență, nesincer în cursul procesului penal). Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 717 din 12 octombrie 2002, a Curții de Apel București, secția I penală. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 4359 din 9 octombrie 2003, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunțate în apel.

Contestația în anulare formulată împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 178 din 13 ianuarie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Condamnatul B.E. a solicitat revizuirea sentinței primei instanțe, susținând că este necesară reaudierea părților vătămate și a unora dintre martori. Prin sentința penală nr. 1583 din 14 decembrie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă, reținând că motivul invocat nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute expres și limitativ în art. 394 C. proc. pen. Apelul declarat de condamnatul-revizuent împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 73 din 4 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2266 din 4 aprilie 2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în apel. S-a reținut că prima instanță a respins în mod legal și temeinic cererea de revizuire, întrucât vinovăția sau nevinovăția făptuitorului, încălcarea dreptului la apărare, încadrarea juridică a faptei, cuantumul sancțiunii aplicate la judecata în fond a cauzei penale, reținerea greșită a stării de recidivă, nereținerea stării de legitimă apărare ori incorecta soluționare a laturii civile nu pot forma obiect al acestei căi extraordinare de atac, deoarece aceste cazuri nu sunt expres prevăzute în dispozițiile art. 394 C. proc.

pen. și, pe de altă parte, pentru faptul că s-ar crea astfel un paralelism între căile ordinare de atac și căile extraordinare de atac, de natură a conduce la prelungirea sine die a soluționării cauzelor penale. Condamnatul-revizuent B.E. a solicitat anularea deciziei pronunțate în recurs, criticile privind nereaudierea părților vătămate și a martorilor, probe prin a căror readministrare și-ar fi dovedit nevinovăția, în sensul că nu a săvârșit infracțiunea pentru care a fost condamnat. Prin decizia nr. 4957 din 6 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins contestația în anulare, ca nefondată, reținând că motivele invocate de condamnat nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute în art. 386 C. proc.

pen. Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul B.E. a declarat recurs, susținând că în mod greșit nu s-a rejudecat cauza, în raport cu împrejurarea că în locul martorului C.Ș. a fost audiat fratele acestuia, ceea ce constituie motiv de revizuire. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională. Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz. Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz. Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385 1 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Împiedicarea unei noi judecăți asupra cauzei penale definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidență, privitor la soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen. Ca atare, potrivit dreptului comun, respectiv art. 392, cu referire la art. 389 C. proc. pen., decizia atacată, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, nu este supusă recursului. Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul B.E. împotriva deciziei nr. 4957 din 6 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2872/2005, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul B.E. împotriva deciziei nr. 4957 din 6 septembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2872/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.