DÖKER AND ÖZTEKİN v. TURKEY

Reclamanții, Ali Döker și Yusuf Öztekin, sunt resortisanți turci născuți în 1933 și, respectiv, 1929 și trăiesc în Diyarbakır. Ele sunt reprezentate în fața Curții de domnul M. Vefa și domnul B. Deyar, avocați care practică în Diyarbakır. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Până în mai 1994, reclamanții locuiau în satul Erkenciler din Satul Dolapdere din Silvan, Diyarbakır, unde dețin proprietate. După un conflict armat cu militantii PKK într-o zonă din apropiere, forțele de securitate au venit la Erkenciler și au cerut locuitorilor să stabilească un sistem de gardieni de sat. După refuzul lor, forțele de securitate au evacuat satul. După evacuare, reclamanții s-au mutat în centrul orașului Diyarbakır, unde locuiesc în prezent.

La o dată neespecificată, forțele de securitate au pus foc caselor și câmpurile cultivate din satul. În urma incidentelor, reclamanții au depus cereri la autoritățile administrative și militare, cerând autorizația de a se întoarce în satul lor, sau în alternativă, pentru a continua să-și cultive câmpurile. Reclamanții au susținut că nu au putut furniza copii ale tuturor plângerilor și cererilor pe care le-au depus, cu excepția unei scrisori din data de 17 ianuarie 1996, care au fost trimise guvernanței Diyarbakır. În scrisoarea, care a fost transmisă ulterior comandantului gendarmeriei, dl Döker a declarat că satul a fost ars de forțele de securitate și a solicitat să fie remediat. Autoritățile nu au răspuns la aceste cereri sau au luat nicio acțiune.

Ancheta efectuată de autoritățile a indicat că reclamanții și-au părăsit satele cu propria voință. Forțele de securitate nu au distrus satul reclamanților sau le-au forțat să părăsească casele lor. Înregistrările oficiale au indicat că nu exista nici un obstacol care împiedică sătenii să se întoarcă în satele lor și în posesia lor. Persoanele care și-au părăsit satele ca urmare a terorismului au început deja să se întoarcă și să își regăsească activitățile în satele lor. La 14 iulie 2004, Legea privind compensarea pierderilor care rezultă din cauza terorismului și a luptei împotriva terorismului a fost adoptată de Marea Adunare Națională și a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 („Legea compensației”).

În această privință, Comisia de evaluare a prejudiciilor și de compensare au fost înființate în șaptezeci și șase provincii. Persoanele care au suferit daune ca urmare a terorismului sau a măsurilor luate de autoritățile pentru combaterea terorismului ar putea depune o cerere cu comisia de compensare relevantă care solicită compensare. Numărul de persoane aplicate acestor comisii a atins deja aproximativ 170.000 de persoane. Încă 800 de persoane, ale căror cereri erau pe calea Curții, au aplicat, de asemenea, comisioanelor de compensare. Mulți săteni au primit deja compensații pentru daunele pe care le-au suferit. O descriere a dreptului intern relevant poate fi găsită în decizia Curții a lui İçyer v. Turcia (n. 18888/02, §§ 44-54, 12 ianuarie 2006) și în hotărârea lui Doğan și alții c. Turcia (n. 88038811/02, 8813/02 și 8815-8819/02, § 31-35, CEDO 2004-VI)

The applicants, Ali Döker and Yusuf Öztekin, are Turkish nationals who were born in 1933 and 1929 respectively and live in Diyarbakır. They are represented before the Court by Mr M. Vefa and Mr B. Deyar, lawyers practising in Diyarbakır. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Until May 1994, the applicants lived in Erkenciler hamlet of Dolapdere village in Silvan, Diyarbakır, where they own property. Following an armed clash with the PKK militants in a nearby area, the security forces came to Erkenciler and required the inhabitants to establish a village guards system. Upon their refusal, the security forces evacuated the hamlet. After the evacuation, the applicants moved to the city centre of Diyarbakır, where they currently live.

On an unspecified date, the security forces set fire to the houses and the cultivated fields in the hamlet. Following the incidents, the applicants filed applications with the administrative and military authorities, asking for an authorization to return to their hamlet, or in the alternative, to continue to cultivate their fields. The applicants maintained that they were unable to provide copies of all of the complaints and requests they had filed, except for one letter dated 17 January 1996, which had been sent to the Governorship of Diyarbakır. In the letter, which was later transmitted to the gendarmerie command, Mr Döker stated that the hamlet had been burnt down by the security forces and requested to be remedied.

The authorities have not responded to these requests or taken any action. The investigation carried out by the authorities indicated that the applicants had left their villages of their own will. The security forces had not destroyed the applicants’ village or forced them to leave their homes. The official records indicated that there was no obstacle preventing villagers from returning to their homes and possessions in their villages. Persons who had left their villages as a result of terrorism had already started returning and regaining their activities in their villages. On 14 July 2004 the Law on Compensation for Losses resulting from Terrorism and the Fight against Terrorism was passed by the Grand National Assembly and entered into force on 27 July 2004 (“Compensation Law”).

That Law provided for a sufficient remedy capable of redressing the Convention grievances of persons who were denied access to their possessions in their villages. In that connection Damage Assessment and Compensation Commissions were set up in seventy-six provinces. Persons who had suffered damage as a result of terrorism or of measures taken by the authorities to combat terrorism could lodge an application with the relevant compensation commission claiming compensation. The number of persons applying to these commissions had already attained approximately 170,000. A further 800 persons, whose applications were pending before the Court, had also applied to the compensation commissions. Many villagers had already been awarded compensation for the damage they had sustained.

A description of the relevant domestic law can be found in the Court’s decision of İçyer v. Turkey (no. 18888/02, §§ 44-54, 12 January 2006) and in its judgment of Doğan and Others v. Turkey (nos. 88038811/02, 8813/02 and 8815-8819/02, §§ 31-35, ECHR 2004-VI)